Treceți la conținutul principal

Despre blîndețe și asprime-Pr. Savatie Bastovoi

Capitol inclus în noua ediție a cărții ”A iubi înseamnă a ierta”,
în curs de apariție la editura Cathisma


„Învățați de la Mine, că sînt blînd și smerit cu inima, și veți afla odihnă sufletelor voastre”, a zis Hristos. Acest îndemn trebuie înțeles alături de alte îndemnuri și porunci date de Mîntuitorul lumii: „Iubiți vă unii pe alții, iertați și vi se va ierta, cunoașteți adevărul și adevărul vă va face liberi.” De felul în care înțelegem aceste cuvinte depinde mîntuirea noastră.

Că înțelesul poruncilor poate fi denaturat, a zis o Hristos atunci cînd le a reproșat cărturarilor: „Vă rătăciți, neștiind Scripturile.” Cunoașterea Scripturilor nu înseamnă doar citirea lor, căci cărturarii le citeau, ci pătrunderea adevăratului sens cuprins în ele. Din acest motiv Biserica Ortodoxă cunoaște cea mai bogată tradiție în tîlcuirea Sfintei Scripturi. Îndeobște, tot ce a rămas scris, nu doar lucrările cu caracter exegetic, catehetic sau polemic, ci și toată imnografia, rugăciunile și slujbele noastre reprezintă tîlcuiri uimitoare ale Scripturii Vechiului și Noului Legămînt în Duhul lui Hristos.
Întreg protestantismul cu mîndra lui lozincă sola Scriptura nu a dat lumii nici o lucrare de referință în domeniul tîlcuirii Sfintei Scripturi. Și asta nu doar din pricina înțelesului deviat pe care îl au despre Biserică, dar și pentru că tradiția exegetică a primului mileniu creștin nu a mai lăsat loc pentru descoperiri originale în acest sens. Dimpotrivă, în ultimele decenii, odată cu traducerea în limbile de mare circulație a scrierilor Sfinților Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare, Grigorie de Nyssa și alți dascăli ai Ortodoxiei, protestantismul și a schimbat doctrina în multe puncte esențiale, iar pastorii și predicatorii vorbesc din ce în ce mai des în citate din scrierile Sfinților Părinți.
Avînd, așadar, o tradiție atît de bogată în tîlcuirea Sfintei Scripturi, ar fi nepotrivit ca noi, ortodocșii, să avem înțelesuri greșite despre poruncile și îndemnurile ce se conțin în ele. Acest pericol este de la sine înțeles atunci cînd Biserica, în diferite epoci istorice, a suferit atacuri nemiloase nu doar asupra părții ei văzute, prin distrugerea sfintelor locașuri și prădarea lor, ci poate mai ales prin încercările de sucire a înțelesurilor ei fundamentale impuse de ideologiile politice și culturale.
De această dată mi am propus să discutăm înțelesul cuvintelor „blînd” și „smerit” în contextul toleranței și corectitudinii politice promovate de lumea nouă în care am pășit. Reprezintă oare blîndețea și smerenia creștină o manifestare a toleranței în sensul ei nou și un temei al corectitudinii politice? Sau, altfel zis, reprezintă oare corectitudinea politică și toleranța de tip globalist o formă a blîndeții sau smereniei în sens creștin? Răspunsul la această întrebare se conține chiar în exemplul lui Hristos.
Din cuvintele „învățați de la Mine, că sînt blînd și smerit cu inima” trebuie să înțelegem că Hristos este măsura blîndeții și a smereniei spre care sîntem chemați să tindem. De asemenea înțelegem că blîndețea și smerenia nu exprimă un anumit tip de comportament exterior, ci sînt o stare a inimii. Din acest motiv nu trebuie să confundăm supunerea de rob, caracteristică omului constrîns de legi sau circumstanțe, cum ar fi pierderea locului de muncă sau a imaginii sociale, și starea omului liber, care este blînd și smerit în virtutea desăvîrșirii sale lăuntrice. Doar astfel trebuie să înțelegem îndîrjirea Sfinților Mucenici de a înfrunta neadevărul cu prețul vieții, rămînînd totodată smeriți și blînzi, asemenea lui Hristos.
Cel puțin o întîmplare din viața lui Hristos este greu de comentat prin prisma toleranței și corectitudinii moderne. Cel care este blîndețea însăși intră în templu cu un bici în mînă, răstoarnă tarabele și îi lovește pe cei care făceau comerț acolo. Protestanții au văzut în aceasta un argument împotriva vinderii lumînărilor în biserici și împotriva bogăției preoților. Poate fi acesta un motiv suficient pentru explicarea unei reacții atît de radicale din partea lui Hristos? Oare creșterea și vinderea porcilor, interzise iudeilor, nu puteau fi și ele tratate cu o biciuire? Sau vinderea porumbeilor era cel mai mare păcat săvîrșit de slujitorii templului? Sigur că nu! Însuși Hristos îi ceartă pe preoți și farisei că fac jurăminte false pe altar, iar lipsa de dragoste a slujitorilor tempului se vede clar în parabola samarineanului milostiv.
Prin urmare nu cred că simplul fapt de a vinde în templu a fost condamnat de Hristos, ci scopul cu care se făcea această vindere. Iar biciuirea și răsturnarea meselor exprimă un limbaj potrivit epocii, un limbaj propriu tuturor făpturilor, acela că pedeapsa era neapărat însoțită de gesturi exterioare, cum ar fi biciuirea sau lovirea cu bețe, pedepse practicate în Imperiul Roman, dar și peste tot în lume, la acea vreme. A nu aplica acest tratament însemna a diminua gravitatea încălcării comise.
Așadar, de ce a reacționat Hristos atît de dur împotriva vînzătorilor din Templu? Răspunsul Îl dă tot El: „Pentru că ați făcut din Casa Tatălui Meu peșteră de tîlhari!” Este un lucru știut că tîlharii nu cumpără, iar dacă vînd, vînd lucruri furate, prada tîlhăriei lor. Or, vînzătorii din templu vindeau porumbei și cele de trebuință la aducerea jertfelor, o afacere aparent cinstită. Nu cred că vreunul dintre ei fura porumbei pentru a i vinde și din acest motiv să fie numit tîlhar. Tîlhăria slujitorilor templului consta în altceva. Banii făcuți la templu erau folosiți nu în scopul slujirii Domnului, ci întru agonisirea bogăției și influenței politice. Cu acești bani s a săvîrșit cea mai mare tîlhărie, uciderea lui Hristos. Și cred că atunci cînd Hristos a zis: „ați făcut din Casa Tatălui Meu peșteră de tîlhari”, de fapt a prorocit cele legate de vinderea și răstignirea Sa. Pentru că cei 30 de arginți dați lui Iuda au fost luați din vistieria templului, iar sinedrionul și a dat pe față alegerea atunci cînd, în locul lui Hristos, l a preferat pe tîlharul Varava, cel mai cumplit tîlhar al vremii.
Contrazice oare reacția lui Hristos în fața tîrgoveților din templu rugăciunea de pe cruce: „Părinte, iartă le lor păcatul acesta, că nu știu ce fac!”? Sper ca prin exemplele de mai sus să fi convins că biciuirea din templu nu a vizat fapta comerțului, ci scopul cu care se făcea, acela de agonisire a banilor spre întărirea poziției politice a sinedrionului și a comunității iudaice, în general. Această consolidare politică se făcea în detrimentul poruncilor lui Dumnezeu, așa că banii făcuți la templu au ajuns să servească drept plată pentru vinderea și uciderea lui Hristos, Mesia Cel prorocit, și a Cărui venire trebuia să o pregătească templul. Atît această faptă cumplită, cît și cererea eliberării lui Varava în locul lui Hristos L au făcut pe Mîntuitorul să i acuze pe conducătorii iudaici că au transformat templul în peșteră de tîlhari.
Atunci cînd Hristos îi biciuiește pe iudei în templu, El Își exprimă autoritatea dumnezeiască, demonstrînd gravitatea faptei comise de iudei, gravitate ce constă în devierea scopului slujirii templului spre un scop total contrar, acela de vindere și condamnare la moarte a lui Hristos. Iar cînd Hristos Se roagă pe cruce pentru iertarea ucigașilor Săi, El o face din umanitatea Sa, arătîndu ne că nu se cuvine să ne răzbunăm. Așadar avem de a face cu două judecăți: cea Dumnezeiască și cea omenească, cu privire la două subiecte diferite: cel al denaturării sensului templului, care trebuie văzut ca o reprezentare a iubirii și judecății lui Dumnezeu pe pămînt, și cel al judecății personale față de semenii noștri, judecată care trebuie să se facă numai prin prisma iubirii hristice, după chipul rugăciunii de pe cruce.
Întrebarea care se ridică în fața noastră este următoarea: poate cineva să lovească pe un semen al său cu biciul și totodată să rămînă blînd și smerit cu inima? Nu este nici o îndoială că Hristos chiar asta a făcut în templu.
În nici un caz însă nu am putea motiva gestul lui Hristos din punctul de vedere al toleranței și corectitudinii promovate de politica statelor moderne. În lumea contemporană, pentru fapta Sa, Hristos Şi ar fi atras urmărirea penală sau cel puțin S ar fi ales cu o amendă. În schimb, din punctul de vedere al politicienilor moderni, Hristos ar fi scăpat de orice vină dacă, de pildă, retrăgîndu Se în Grădina Ghetsimani sau în alt loc ferit, S ar fi rugat ca templul să ia foc sau ca toți tîrgoveții să moară de cancer.
Lumea modernă i a iertat pe cei care au inventat și folosit arma atomică și biologică, după cum și pe cei care infectează popoare întregi prin alimentele modificate genetic sau cele fabricate prin folosirea substanțelor toxice. Contemporanii noștri preferă o femeie care își ucide copilul în pîntece unei mame care și a lovit copilul peste fund. Legile moderne favorizează și întrețin această realitate, modificînd însăși concepția morală și juridică despre crimă, dar și despre ceea ce înseamnă relațiile interumane în complexitatea lor.
Fără îndoială, ne aflăm în fața unei civilizații făurite ca o replică la civilizația creștină, nu altfel decît prin inversarea sau răstălmăcirea valorilor fundamentale ale creștinismului: dragostea, blîndețea, smerenia. O civilizație a „nonviolenței” care practică scaunul electric, experimentează arma biologică, diversele vaccinuri sau alimente artificiale și modificate genetic pe popoarele din lumea pe care o numesc „a treia”. În această nouă lume un părinte care i dă o palmă la fund copilului său este un infractor, iar un tată care ucide un cîine vagabond ce tocmai i a sfîșiat copilul este pedepsit de lege. Ce să mai spunem de înțeleptul Solomon, de a cărui judecată se minuna tot Orientul, dar care, fără îndoială, ar fi fost lipsit de drepturile părintești de instanțele europene pentru sfaturile pe care le dădea părinților: „Cine cruţă toiagul, îşi urăşte copilul, iar cel care îl iubeşte îl ceartă la vreme” (Pildele lui Solomon 13, 24)!
În viziunea biblică așa numita toleranță este mai degrabă asociată nepăsării, iar copilul nepedepsit devine rușinea părinților. Dragostea și grija nu pot fi manifestate în afara certării sau a pedepsei. Însuși cuvîntul pedeapsă, care în limba română a venit din greacă, înseamnă pedagogie, educație.
Pedepsele așa zise „nonviolente”, impuse de pedagogia modernă, aduc frustrări și complexe multiple în comparație cu tradiționala palmă la fund. A izola copilul sau a l pune cu fața la perete este mult mai cumplit pentru personalitatea sa în formare decît o pedeapsă corporală, care însă nu l face să se simtă exclus. Pedepsele psihologice vizează în special personalitatea copilului. Riscul unor astfel de pedepse este dublu. Primul este acela că copilul devine marcat de condiția sa de exclus, și aceasta se întîmplă în cazul copiilor sensibili. Al doilea pericol, care nu este mai mic, este acela că copilul își învinge conștiința și nu mai consideră o rușine excluderea sa, adică își trăiește condiția de pedeapsă ca pe o condiție normală. Acești copii vor deveni acei adulți care, mai mult decît orice, se tem să și piardă locul de muncă.
Eroarea principială a pedagogiei moderne este aceea că îl vede pe copil separat de părinte, adică propune o relație conflictuală dintru început, și tot procesul educației decurge doar prin prisma acestui conflict care este indus artificial. Conflictul dintre părinți și copil, pe care atît de mult și l dorește societatea contemporană, intervine abia în momentul în care copilul a fost infectat cu antivalori și proaste deprinderi prin intermediul desenelor animate, al revistelor sau jocurilor electronice pentru copii. Statul totalitar încurajează acest tip de produse odată cu ideea că orice copil, pentru a și forma o personalitate complexă, trebuie lăsat să se dezvolte liber. În orice caz, societatea contemporană substituie părintele statului, văzînd în părinți simpli reproducători și întreținători ai copilului, deoarece părintelui i se inoculează la toate nivelele ideea că amestecul în viața personală a copilului este o impietate, un atac la personalitatea lui, un abuz.
Într adevăr, copilul este o persoană și are o personalitate, dar care nu poate fi contrapusă personalității și autorității părintelui, pentru că personalitatea copilului este în formare, iar această formare trebuie să depindă în totalitate de părinte. Copilul crește după chipul și asemănarea părinților, și aceasta este o lege dumnezeiască ce asigură trăinicia genetică și sufletească a genului uman. Or, pedagogia modernă nu are alt scop decît dărîmarea autorității părintelui, pregătind tipul de educație pe care statul o impune, adică o educație individualistă care separă pe tată de fiu și pe frate de frate, în favoarea statului. Omul modern este determinat să se considere un nou început, independent de restul lumii și chiar de propriii părinți, și nu observă că prin aceasta își taie rădăcinile, transformîndu se într un experiment nefericit.
Separarea copilului de părinte trebuie să se facă în mod firesc, odată cu maturizarea, după rînduiala firii. Dacă această separare se face din pruncie – așa cum își doresc organizațiile ce trîmbițează drepturi ale copiilor împotriva propriilor părinți –, atunci se aseamănă cu ruperea unui fruct verde. Este adevărat că un fruct verde se păstrează mai mult și poate fi transportat mai ușor, dar este la fel de adevărat că nu are dulceața fructului rupt la bună vreme. La fel este și omul modern, care poate fi mutat oricînd și oriunde, dar care este din ce în ce mai lipsit de adevăratele calități umane. Un astfel de individ, care crește în afara autorității părintești, va recunoaște în schimb autoritatea deplină a statului, în virtutea unor fobii inconștiente, dobîndite în urma pedepselor psihologice la care a fost supus în copilărie. Căci statul ideal, în accepțiunea totalitarismului modern, este acela care își subordonează cetățenii fără ajutorul poliției și al armatei, doar prin tortura psihologică.
Mă gîndesc cu groază la faptul că eu aș fi putut fi despărțit în copilărie de mama pentru că s a întîmplat să mi mai tragă cîte o palmă la fund cînd mă încăpățînam să n o ascult. Și totuși astfel de despărțiri se fac azi în state precum Germania, Italia sau Franța. De altfel mă îngrozește în egală măsură gîndul că, dacă nu aș fi fost plesnit la timp, puteam să ajung unul dintre cei care nu și iubesc părinții, ceea ce este poate cea mai cumplită dramă, o eroare ontologică.

Cu toate acestea ar fi nedrept să căutăm în Evanghelie o întemeiere a violenței, deoarece Hristos este Cel care a desființat pedepsele corporale și răzbunările vetero testamentare. Totuși nu putem să nu constatăm extremele la care ajunge uneori propaganda nonviolenței, în special în relațiile părinte copil.
Pedepsele corporale sînt inevitabile în procesul de educație copilului dintr-un motiv foarte simplu: la prima vîrstă copilul nu poate percepe decît durerea și plăcerea. Copilului îi sînt străine noțiuni precum rău sau bine, cunoașterea lui limitîndu-se doar la deosebirea a ceea ce este periculos/dureros de ceea ce este folositor/plăcut. Din acest motiv copilul este lovit de părinte atunci cînd încearcă un lucru periculos, cum ar fi să umble la plita de gaz sau la priză pentru ca el să asocieze fapta de a umbla la gaz sau priză cu durerea. Este de prisos să mai spunem că a nu proceda astfel înseamnă a nu-ți iubi copilul.
Relațiile interumane pot presupune gesturi de o anumită violență, care însă să nu fie în afara firescului. Gesturile violente fac parte din limbajul corpului, la fel ca și gesturile de afecțiune sau nemulțumire, contribuind la înlesnirea comunicării. De pildă, mama își amenință copilul că îl va bate, mimînd bătaia sau lovindu l ușor, nu pentru a și satisface o pornire agresivă, ci pentru a l opri de la comiterea unei fapte rele sau periculoase. Același limbaj era normal odinioară și în relația stăpîn rob, ceea ce mi se pare mai uman decît teroarea psihologică și umilirea prin amenințarea cu demiterea practicată de patronii moderni.
Scena izgonirii tîrgoveților din templu trebuie citită în același context al normalității, debarasîndu ne de prejudecățile propagandei corectitudinii politice. Canoanele apostolice prevăd caterisirea preotului care lovește pe cineva la mînie. Este absurd să presupunem că Sfinții Apostoli au stabilit acest canon fără să l raporteze la Hristos. În baza acestui canon i a fost retras Sfîntului Nicolae dreptul slujirii, care, într o polemică sinodală, l a pălmuit pe ereticul Arie. Noaptea, Hristos i a înmînat Sfîntului Nicolae Evanghelia, redîndu i slujirea. Prin urmare există un echilibru între literă și Duh, echilibru pe care îl dictează însăși conștiința umană și pe care îl desăvîrșește dragostea.
Este bine să știm că, de pildă, în obștea Sfîntului Ioan Casian, care a fost și diacon al Sfîntului Ioan Gură de Aur, Patriarhul Constantinopolului, se practica pedeapsa corporală. Ioan Casian a fost nu doar un mare ascet, ci și un mare filozof și diplomat, reprezentîndu l pe Ioan Gură de Aur la Roma, în timpul conflictului cu împărăteasa Eudoxia și Patriarhul Teofil al Alexandriei. Tot la Ioan Casian găsim o primă sistematizare a patimilor cu fantasmele și impulsurile pe care le generează, anticipînd cu 15 secole încercările de sondare a psihicului uman întreprinse, cu exagerările aferente, de Sigmund Freud. Într un cuvînt, Sfîntul Ioan Casian a fost un mare cunoscător al sufletului uman. De ce un astfel de om a stabilit pentru obștea sa pedepse corporale și de unde a luat acest obicei nu putem spune. Știm doar că rînduiala lui Ioan Casian a fost folosită și în ordinul benedictin, numit așa în cinstea Sfîntului Benedict de Nursia.
Un alt fenomen greu de înțeles pentru creștinii contemporani este închisoarea monahală despre care vorbește laudativ Sfîntul Ioan Scărarul. Monahii care săvîrșeau anumite abateri, în funcție de gravitatea lor, erau izolați într un loc special prevăzut, ținuți în gropi fără apă și fără mîncare. După un astfel de tratament, spune Sfîntul Ioan Scărarul, unii dintre călugării pedepsiți ajungeau la măsuri duhovnicești foarte înalte, astfel încît închisoarea a devenit un loc mai binecuvîntat decît mănăstirea însăși.
Unde este locul blîndeței și al smereniei în acest tablou? Cum poate fi numit blînd călugărul care era împuternicit să l bată cu bățul pe fratele său pentru o abatere oarecare? Cum poate fi numit blînd Sfîntul Ioan Casian, care a rînduit astfel de pedepse, sau Sfîntul Ioan Scărarul, care vorbea cu atîta admirație despre închisoarea monahilor? Desigur, aceste practici nu caracterizează întreg creștinismul. Totuși cei doi sfinți pomeniți au fost întemeietorii unor obști numeroase, cu influență asupra întregului monahism de atunci și din toate timpurile. Dacă asprimea lor nu intră în contradicție cu blîndețea și smerenia creștină, atunci ar trebui să ne întrebăm încă o dată ce înțelegeau Sfinții Părinți prin blîndețe și să vedem dacă înțelegerea lor se potrivește cu ceea ce ne am obișnuit noi să considerăm a fi blîndețe.
În nici un caz Sfinții Părinți nu considerau blîndețea un mod de a fi. A fi moale, fără reacție, a intra în voia tuturor nu este totuna cu a fi blînd. Aceste trăsături le poate avea cineva din fire sau și le poate impune. Nu în zadar Hristos i a mustrat pe cei care se smeresc de ochii lumii. Oricine poate să mimeze smerenia și blîndețea exterioară, iar mulți își fac din asta un rol în viață. Chiar și diplomația politică sau economică îi constrînge pe oameni să fie chibzuiți, măsurați în vorbe și gesturi, într un cuvînt să fie amabili și să nu reacționeze nepotrivit la insulte. Altfel spus, în termeni comuni, oricine, cu puțin efort, poate deveni blînd și smerit, dacă are un interes.
În sens creștin, blîndețea este proprie doar celor desăvîrșiți. Ea este o stare, mai bine zis, o măsură a inimii, precum Însuși Hristos a zis: „Învățați de la Mine, că sînt blînd și smerit cu inima.” Numai omul care veghează în permanență asupra mișcărilor inimii sale, fără a urmări un efect exterior, poate ajunge la blîndețe.
Examenul blîndeței este dublu și de aceea atît de greu de trecut. A fi blînd, spune Sfîntul Ioan Scărarul, înseamnă a avea o inimă neclintită în fața influențelor din afară, adică a reacționa la fel atît în fața ocărilor, cît și în fața laudelor. Să fii același cînd ți se strigă „Osana!” și cînd ești ridicat pe cruce. Dacă nu te bucuri cînd te laudă și nu te mîhnești cînd ești insultat, ești pe calea blîndeței. Doar un astfel de om poate acționa drept, deoarece nu acționează nici din mînie sau răzbunare, nici din măgulire sau plăcere.
Comportamentul exterior al oamenilor este diferit, în funcție de temperament, vîrstă, educație, obiceiurile și tradiția locului și ne descoperă prea puțin despre inima omului. Nemții sînt într un fel, rușii în alt fel, unele popoare gesticulează cînd vorbesc, altele vorbesc tare, încît ți se pare că se ceartă, dar totul este perfect omenesc și nu trebuie să încercăm să i culcăm pe toți în patul lui Procust. În orice caz, Ortodoxia nu ne cere asta.
Îndemnul lui Hristos de a fi blînd și smerit cu inima asemenea Lui este același cu îndemnul de a fi desăvîrșiți precum Tatăl ceresc este, adică un îndemn pe care îl primim cu bucurie, dar pe care sîntem conștienți că niciodată nu l vom putea atinge.

Preluat de aici

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Ajutorul venit prin rugaciunea catre Maica Domnului

“Facă-se voia Ta”, mărturisim atunci când spunem rugăciunea “Tatăl nostru”, însă de multe ori ne gândim la voia noastră si, pentru ca realitatea nu se potriveşte-de cele mai multe ori- cu visele noastre, suferim cumplit si apar chiar gânduri de deznădejde...
Citind câteva marturii ale unor tineri care suferă pentru ca nu li s-au împlinit diferite vise de iubire, mi-am amintit de ceea ce spunea odată o prietenă. Mărturia ei, sper să fie de ajutor şi altora.
În adolescenţă vorbea cu un băiat, primul ei prieten. După un timp, acesta s-a despărţit de ea. Suferea sărăcuţa, căci îl iubise şi se gândise tot timpul că "el e alesul".
A început să se roage şi citea în fiecare zi Paraclisul Maicii Domnului. Este acolo o rugăciune care spune aşa: "necazul meu îl ştii, dezleagă-l precum voieşti". Chiar daca ea mai plângea şi se gândea că poate se vor împăca, se ruga în continuare Maicii Domnului si isi punea nădejdea in ajutorul ei. Aşa s-a uşurat suferinţa ei si treptat şi-a r…

În mine e iadul, în mine e raiul...

În mine e iadul, în mine e raiul; lumina și întunericul, binele și răul, bucuria și durerea, isihia și haosul. Eu dau valoare la tot ceea ce este în jurul meu. De mine depinde dacă scormonesc în mizerie sau caut însetat opaițul de lumină din orice, din tine, din mine, din ei...

Nu învinovăți pe Dumnezeu, pe oameni, viața, pentru alegerile făcute cândva și pentru ce iese din tine, urât sau frumos.

Curaj! Bucură-te de viață!
"Prea tarziu" este doar ultima bătaie a inimii!...

Pr. Hrisostom Filipescu

Baia Mare, 9 decembrie, conferința: „Pruncul în pântecele mamei – cea mai mare minune din Univers”

Asociația „Maramureș pentru Viață și Familie” vă invită să participați la conferința „Pruncul în pântecele mamei – cea mai mare minune din Univers”.
Invitat special: Claudiu Bălan, președintele Asociației „Ortodoxia Tinerilor”.

Conferința va avea loc în data de 9 decembrie, de la orele 17:00, în sala de conferințe a Bibliotecii Județene „Petre Dulfu” din Baia Mare.