Maica Siluana Vlad: În cautarea aproapelui pierdut (I)

Maica Siluana Vlad face parte din tagma călugărilor intelectuali. Deşi e familiarizată cu teologia Sfinţilor Părinţi şi cu operele marilor filosofi, ea a preferat să se dedice oamenilor aflaţi în nevoie. Aşa a ajuns să adaste nu printre somptuoase volume legate în piele, ci printre deznădăjduiţii adolescenţi cu tentative de sinucidere sau cu dependenţă de droguri. „Centrul de formare şi consiliere Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”din Iaşi, de care maica se îngrijeşte, funcţionează pe lângă Mitropolia Moldovei şi Bucovinei. În timpurile pe care le trăim, adesea cu accente apocaliptice, el reprezintă o lucrare a bisericii pentru o societate care nu mai vrea să ştie de Dumnezeu. Fără îndoială, pentru asta ai nevoie, pe lângă răbdare, şi de o autentică iubire creştină.

Mi‑am dorit, după ce L‑am cunoscut pe Dumnezeu, să stau în calea tinerilor. Când eram tânără, am avut nevoie de oameni care să‑mi iasă în cale şi să‑mi răspundă la anumite întrebări, să mă ajute să‑mi lămuresc anumite nedumeriri, să‑mi clarific anumite atitudini. Şi mereu am întâlnit pe cineva. Şi fiecare dintre noi, dacă ne întoarcem înapoi, în viaţa noastră, descoperim că în anumite momente am descoperit pe cineva care ne‑a ajutat într‑un anumit moment să înţelegem mai mult, să ne clarificăm mai mult şi să luăm atitudine faţă de noi şi faţă de viaţa noastră.

Cine a fost persoana asta providenţială în tinereţea dumneavoastră?


Ar trebui să fac o listă foarte lungă, şi eu o am, dar asta ia mult prea mult timp. Deci, foarte mulţi oameni şi oameni în carne şi oase – profesori, colegi, prieteni – dar şi oameni care scriseseră cărţi, care făcuseră filme, deci mari artişti, mari creatori, care şi‑au pus sufletul şi întrebările şi neliniştile şi răspunsul în lucrările lor şi, ajungând la mine, mi‑au dat speranţă că nu sunt singură pe lume, că mai sunt şi alţii care mai simt ca mine, mi‑au dat un răspuns, m‑au învăţat să vibrez o dată cu ceilalţi oameni, şi să‑mi dau seama că nu sunt singură şi să nu trăiesc centrată doar pe mine şi pe ce vreau eu şi ce‑mi place mie. Şi sigur că, la timpul cuvenit, a fost un părinte duhovnic, părintele Constantin Galeriu, care m‑a ajutat să mă convertesc dintr‑un intelectual ştiutor de multe şi mult nefericit într‑un creştin care nu ştia nimic despre... Desigur, ştiam din cultură – citisem Biblia, citisem scrieri spirituale – dar personal nu ştiam nimic despre ce înseamnă să fii în relaţie directă cu Dumnezeu. Şi de atunci am mai întâlnit, mereu am întâlnit oameni pe cale, şi acesta este motivul pentru care Dumnezeu m‑a binecuvântat să fiu un om pe cale, un om în calea tinerilor... Deci, pe cale suntem toţi, cei care credem în Dumnezeu şi ne îndreptăm către El – şi un om în calea celor care‑L caută pe Dumnezeu, dar nu ştiu încă pe unde s‑o ia şi, dacă‑L întâlnesc, ce să facă cu El, ce să‑I ceară.

Despre ce ar trebui să vorbească, preoţii, în zilele acestea tinerilor?

Primul pas este să renunţăm la trebuieTrebuie este un cuvânt scornit de mintea nemiloasă a omului, infestată de diavolul care ne sugerează că ar trebui să fim perfecţi, că ar trebui să fim desăvârşiţi, că ar trebui să iubim, că ar trebui să fim buni – şi de aici conflictul cu propria noastră fiinţă, când descoperim că „Da... dar nu pot!”

...că există o limită pe care noi nu putem s-o atingem.

Da, şi faptul că noi pornim de la gândul că ar trebui cineva să facă ceva, trebuie să facă: preoţii ar trebui să vorbească, profesorii ar trebui să..., medicii ar trebui să..., astea sunt lozinci, măicuţă! Şi nu există răspuns la asemenea întrebare. Apoi, a doua parte a întrebării, cu atât mai dureroasă: „Cum să facem? Cum să facă?” – astea sunt instrucţiuni de folosire a unui instrument, a unei maşini, nu? Şi e foarte important să citim instrucţiunile, să vedem cum folosim o maşină de spălat din asta supermodernă, că altfel stăm şi ne uităm la ea, nu ştim ce să facem. Dar nu există răspunsuri la asemenea întrebări, pentru că întrebările sunt – mă iertaţi! – proaste. Nu există un răspuns la întrebarea trebuie şi cum. Poate încercaţi să‑mi puneţi altă întrebare... (râde)

Da... păi, tinerii întâmpină tot mai multe probleme. Şi poate că nu fac primul pas spre Dumnezeu. Şi de asta am spus...


Nu!

... că ar trebui – spuneţi să nu mai folosim verbul acesta. Dar atunci cum să se întâmple, ce să se întâmple, ca tinerii aceştia să‑şi găsească un drum, o cale spre Dumnezeu?


Atenţie: eu n‑am zis că n‑ar trebui să mai folosiţi cuvântul trebuie, ci mentalitatea noastră centrată pe trebuie, nu trebuie, ar trebui aşa şi n‑ar trebui aşa are nevoie să fie schimbată, nu trebuie să fie schimbată. Adică, iată, atâţia oameni nu‑şi schimbă mentalitatea. Ne întoarcem la întrebare. Tinerii au probleme, sunt nefericiţi, sunt deznădăjduiţi – oamenii, în general, şi tinerii mai mult. Tinerii mai mult, pentru că în perioada adolescenţei fiinţa umană explodează din toate punctele de vedere, pe toate dimensiunile vitalităţii şi personalităţii, şi atunci, sigur, eşti şi mai sensibil la durere, mai mult doritor, mai multe dorinţe are şi mai multe nevoi şi suferinţele din neîmplinirea lor vor fi mai multe. Omul învaţă să fie om. Ce avem noi nevoie este să învăţăm să fim oameni. Niciun om nu devine om prin dezvoltare biologică, ca pisica. Pisica poate fi crescută de o doamnă, şi ea se va purta ca o pisică şi nu ca o doamnă. Omul, însă, dacă va fi crescut de capre, se va purta ca o capră şi îşi va satisface nevoile şi va mânca aşa cum am văzut în filmul cu Tarzan, nu? Sau era o poveste cu un copil crescut de animale. Deci omul învaţă să fie om. Şi copilul, tânărul care are probleme a învăţat să aibă probleme, acasă, din familie. Să vă uitaţi, că avem exact problemele pe care le aveau, le au părinţii, le au bunicii, şi zicem: „La noi e un blestem!” Parcă aşa, nu? Şi avem acelaşi tip de probleme chiar dacă un copil, sătul de problemele din casă – tata bea, mama nu ştiu ce mai face, şi asta ne creează probleme: nu ne iubim, nu‑mi dă atenţie, nu‑mi satisface nevoile; sau e foarte ocupat, are două joburi şi jumătate şi, când îi rămâne puţin timp, se mai uită şi el la televizor şi nu are timp pentru mine. Şi atunci, eu învăţ acest model. Sau mă revolt împotriva acestui model şi spun: „Eu n‑am să fac niciodată aşa!” Din cauza asta, nu mai fac ce zice mama, nici dacă‑i bine, ce face tata, nici dacă‑i bine, pentru că nu mai vreau să fiu ca ei. Şi mă revolt şi fac invers. Nu sunt liber. Eu nu am un model de a fi fericit. Eu am un model să fiu nefericit şi scornesc tot felul de modele care să fie împotriva modelului care mă face nefericit. Şi constat cu amărăciune că tot nefericit sunt. Şi apoi, când mă însor sau mă mărit, mă port exact ca tata şi ca mama. Şi deşi am spus că n‑am să beau niciodată, nu mai pot fără băutură să mă simt bine ş.a.m.d. Deci înseamnă că eu am nevoie de modele. Şi singura modalitate de a schimba lumea este să ne formăm viaţa după un model care să mă facă fericit. Singurul model care‑l duce pe om la fericire este...? 


Hristos!


Amin! Aşa e. Hristos e în cer. Stă de‑a dreapta Tatălui. Ce fac eu? Stau cu un gât întins către cer şi zic: „Modelule, ce fac acuma?” Nu? Ce fac acuma? Ne ducem la El şi‑L primim aşa cum Se oferă El, în locurile de întâlnire şi‑n modalitatea în care ajunge la noi. La biserică sunt botezat, mă nasc în El, primesc prin mirungere Duhul Sfânt, mă hrănesc cu El şi cu puterea Lui, inteligenţa Lui, bucuria Lui, fericirea Lui, prin Sfintele Taine...


... şi când intri în biserică, dai de‑o babă care spune: „Nu pune geanta aici! Coliva pune‑o în dreapta! Nu lăsa hârtia asta aici! Dă‑te‑n dreapta, dă‑te‑n stânga! Voi, ăştia, veniţi...

”În primul rând, bisericile nu‑s pline doar cu asemenea babe, dar văd că dumneavoastră le vedeţi în primul rând pe astea. Niciun tânăr care intră în biserică nu este obligat să‑şi ia model această babă, şi cred că poate să treacă prin ispită şi să zică: „Cred că baba asta are în cap alt model acum”. Pentru că ispititorul şade şi ne strică modelele umane.

Dar pentru început, atunci când păşeşti prima dată în biserică e un impediment...

Este un impediment! Dar dacă preocuparea educatorului ar fi să scoată din calea ucenicului piedicile, ar însemna ca în loc de ucenic să ne uităm numai la piedici. Acum, Sfânta Biserică, Sfântul Sinod şi toţi preoţii şi toţi teologii să se ocupe de extirparea babelor care tulbură tineretul în biserică? Nu? Pornim la vânătoare de piedici (râde)... vânătoare de babe. Iertaţi‑mă, dar de aia nu reuşim. „Babele ar trebui să fie ca nişte bunici iubitoare care să iubească – iar trebuie, nu? –, aşa cum sunt, ne îndepărtează de...” Avem nevoie de cineva care să‑i implementeze copilului, în familie, şi la biserică, modelul celui care nu numai că nu se lasă tulburat de mătuşica care foşneşte punga, să pună prinoasele pe masă, sau strigă la o fată care vine îmbrăcată nu ştiu cum, ci putem chiar să intervenim, să zicem: „Mamaie, lasă copilul în pace! Mătuşă, lasă copilul în pace!” La predică, vorbesc cu credincioşii: „Când apare unul cu părul verde, cu inel în nas, cu pantalonii sfâşiaţi şi cu buricul expus în ciuda gerului de minus douăsprezece grade, vă rog, rugaţi‑vă pentru el, priviţi‑l cu duioşie, gândiţi‑vă la nevoile lui, că are nevoie de Dumnezeu! Şi haideţi să‑i facem loc să‑L vadă pe Dumnezeu!” Că dacă‑i atrag atenţia asupra mea, n‑are ce vedea, maică! N‑ai ce vedea. Dacă ochiul tău nu este curăţit, nu vei vedea decât partea rea ... poţi să vezi şi un sfânt, un ochi murdar vede tot lucruri murdare. Şi atunci avem nevoie de modele de oameni care să‑L primească pe Hristos în biserică. Tânărul nu poate. Dar poate părintele. Pot zece credincioşi din biserică şi pot şapte babe din cele nouă prezente. Ei, aceste persoane care s‑au împărtăşit şi‑L primesc pe Dumnezeu ca model al vieţii se modifică pe ele şi devin modele vii în lume. Şi‑n felul acesta se împânzeşte modelul. Şi atunci tânărul când intră, va fi atent la nevoia lui. Are nevoie de iubire, are nevoie de pace, are nevoie de Dumnezeu şi a auzit de la cineva că acolo e Dumnezeu. Că dacă n‑a auzit, nu va căuta. Şi apoi, auzind de la cineva să nu se lase speriat nici de câinii comunitari din curtea bisericii, nici de babele de la uşă, nici de doamna de la lumânări, ci să treacă pe acolo şi să zică: „Doamne, unde eşti Tu acum? Vreau să Te cunosc şi să devii modelul meu. Vreau să Te cunosc şi să mă înveţi să fiu fericit.” Aţi văzut că era să fac o greşeală grosolană: „... să mă faci fericit” – aici este iar o nenorocire. Copiii noştri sunt crescuţi cu mentalitatea aceasta, că cineva le dă şi cineva le face. Dacă nu le dă, ei n‑au şi sunt nefericiţi.

...şi imediat, dacă se poate!

Da, imediat! Dar asta, cine i‑a învăţat pe copii?

Părinţii...

Părinţii, maică! Şi pe părinţi cine i‑a învăţat?

Cam de când a apărut mentalitatea aceasta? Pentru că structura românului nu era în felul acesta. Cam din ce perioadă s‑a „infectat”, ca să zic aşa?

Aşa... ia spune: cam de când?


O dată cu instalarea comunismului... sau...

Ateismului! Şi o dată cu renunţarea omului la Dumnezeu. Pentru că, în timpul comunismului, nu toţi oamenii s‑au lepădat de Dumnezeu. Cei care au continuat să fie cu Dumnezeu ce au făcut? S‑au spovedit, şi‑au arătat neputinţele lui Dumnezeu, şi‑au cerut iertare pentru răul pe care‑l fac, au cerut mereu ajutor pentru ca Dumnezeu să‑i ajute să biruiască răutatea – pentru că noi suntem răi, maică! Numai Dumnezeu e bun. Şi Dumnezeu de aia S‑a făcut om: să ne dea putere să ne facem buni. Fără puterea Lui, niciun om nu poate fi bun. Poate să fie cumsecade... adică, aşa, dacă nu‑l stârneşti. Ia, stârneşte un om bun, să vezi ce poate să facă! Nu? Ei, Dumnezeu ne vindecă de răutate, ne vindecă de vulnerabilitatea la sugestiile celui rău şi de firea noastră care, fiind slabă şi având nevoi şi slăbiciuni, aceste nevoi şi slăbiciuni ne împing să fim răi, ca să ne împlinim nevoile. Nu mai stăm să cerem ajutorul lui Dumnezeu. Deci, în momentul în care oamenii nu mai sunt în legătură vie cu Dumnezeu, nu‑şi dau păcatele să le ridice Dumnezeu – a venit Fiul lui Dumnezeu să ridice păcatul lumii. Păcatul meu este otrava vieţii mele, care se revarsă, în primul rând, asupra copiilor mei, în familia mea, apoi la vecini şi în jurul meu! Când eu Îi dau păcatul lui Dumnezeu, El îl ridică de la mine şi‑mi dă harul Lui. Atmosfera se schimbă. În momentul în care omul n‑a mai dat măcar de patru ori pe an, măcar o dată pe an, nu şi‑a spălat sufletul de aceste păcate, ele au devenit răni. Păcatul e rană, maică! Păcatul este o rană a sufletului. Şi aşa cum rana trupului se infectează cu microbi şi viruşi, sau ce se întâmplă acolo, bacterii... aşa rănile sufletului se infectează cu draci care se cuibăresc în rănile noastre sufleteşti. Şi acei draci sunt mai activi decât microbii. Pentru că în trupul nostru există anticorpi, care mai omoară microbii. În sufletul nostru, singurul anticorp împotriva dracilor este Dumnezeu. Şi dacă nu‑L băgăm efectiv în sângele nostru, în mintea noastră, în trupul nostru, suntem vulnerabili şi nu ne putem apăra. Deci, generaţii de generaţii nu s‑au mai spovedit, omul a acumulat păcate, şi‑a otrăvit viaţa cu aceste făpturi care ne chinuie, şi viaţa noastră a devenit un iad şi am vrea să ne simţim ca‑n rai... Omul a devenit tot mai dependent de plăcerea care te face să uiţi durerea. Şi fără această întâlnire cu Dumnezeu, noi rămânem sclavii plăcerii, că asta e esenţa căderii omului. Şi plăcerea, dacă nu e imediat, produce durere.

Adică, eşti în căutarea unui bine care să‑ţi anestezieze cumva durerea.

Nici nu mai eşti în căutarea unui bine, pentru că ai pierdut noţiunea de bine şi rău. Deci, binele şi răul sunt valori morale pe care le înveţi de la oamenii care au valori morale. Şi dacă binele a ajuns de s‑a degradat, în capul meu, noţiunea de bine s‑a degradat, eu nu mai pot să‑l caut. „Ce e bine? Ce‑mi place! Ce e rău? Ce nu‑mi place!” Atunci e limpede că binele meu e diferit de al tău, mie‑mi place varza, ţie‑ţi plac castraveţii, şi nu ne înţelegem, putem să ne şi războim pe asta. Şi atunci, dacă binele este ce‑I place lui Dumnezeu şi răul este ce nu‑I place lui Dumnezeu, şi înţeleg de ce – că, ce‑I place lui Dumnezeu, de fapt, îmi face bine mie, şi ce nu‑I place lui Dumnezeu îmi face rău mie, – dacă eu nu mai am această dimensiune morală, eu nu mai pot să aleg binele. Şi faptul că mă simt rău – că sunt rău, că sunt prost, că sunt obraznic, că sunt cum mi s‑a spus – atunci eu nu pot să suport această suferinţă, pentru că ştiu: „Mama are pretenţii de la mine să iau zece, când ea a rămas corigentă an de an! Taică‑meu, repetent de trei ori! Şi eu trebuie să fiu premiant!” Şi nu vezi chestia asta, şi atunci ajungi la concluzia că: „Eu sunt defect! Eu nu sunt bun!” Asta îmi produce suferinţă. Şi, ca să scap de suferinţă, mă întâlnesc cu Ionel şi cu Gigel în spatele blocului, care‑mi spun: „Părinţii noştri îs proşti! Îţi spun eu: eşti deştept atunci când sari de pe garajul ăla jos, când îl baţi pe Gheorghe, când scrii cuvinte urâte pe perete, când fumezi, când guşti dintr‑un drog!” Şi atunci, se simte valoros... Plus că plăcerea aceea pe care o simte în asemenea situaţii îi amortizează durerea că nu e iubit, că nu e preţuit, că n‑are părinţi demni de admiraţie, de exemplu...

Se păcăleşte.

Da. Se anesteziază. Îşi anesteziază simţul moral. Noi toţi avem în noi nevoia de a fi sfinţi. Şi noi, când nu ascultăm de această nevoie, ne trădăm pe noi, ne batjocorim pe noi şi suferinţa e atât de mare, încât ce facem? Ce faci când descoperi că te‑ai trădat şi nu ţi‑ai onorat nevoia de a fi bună şi sfântă? Îţi spun ce fac eu!Te învinovăţeşti...Te învinovăţeşti? Aaa... sau îi învinovăţim pe alţii. Păi aşa, din cauza asta, pentru că... din cauza partidului comunist, din cauza lui Ceauşescu, din cauza tatei, care a băut, din cauza mamei care nu ştiu ce a făcut... din cauza ta, că... aşa... şi din cauza mea! Deci, eu învinovăţesc, mă scuz, scuz, dar în niciun caz nu caut soluţia! Pentru că, atunci când mă învinovăţesc sau învinovăţesc, devin şi mai rău, şi mai dependent de o substanţă, ca să iau o dată, să‑mi treacă. Mănânc o prăjitură, mă simt mai bine. Sau mănânc cozonac, pâine, numai să bag ceva pe gură, numai să nu mai pot să duc gândul ăsta că eu nu sunt bun şi pe mine nu mă iubeşte nimeni şi nu mă vede nimeni. Aşa, dacă mă îngraş tare, poate mă bagă cineva în seamă.


Dar cineva îmi spunea chiar zilele acestea: „Sfinţii s‑au retras din lume, au plecat din lume, au renunţat la tot şi au devenit persoane normale. Noi, în realitatea zilei de astăzi, putem duce o viaţă normală?”


Maică, nici sfinţii nu sunt încă normali. Normal de tot este Hristos. Deci, normal de tot un om ajunge la înviere. Singurul om normal e Maica Domnului, care a înviat cu trupul. E la cer cu trupul. Noi aşteptăm să devenim normali. Până atunci, ne pregătim, având ca normă normalul, care e viaţa lui Iisus, viaţa lui Dumnezeu. Sfântul care s‑a retras din lume ca să se apropie de normal a făcut‑o ca să mă ajute pe mine să pornesc la drum către normal. Şi aceşti sfinţi sunt în continuare în biserică. Deci sfântul Antonie cel Mare e viu şi lucrează în biserică. Eu nu mai am nevoie să mă bag într‑un mormânt, să mă bat cu dracii din mormânt, că‑mi ajunge să mă bat cu dracii care‑mi spun: „Mai mănâncă o prăjitură, că a fost dulce!” Deci, fiecare are câmpul lui de bătălie, şi suntem pe categorii de vârste diferite. Noi, dacă suntem uniţi între noi, ne vom bucura că l‑am avut pe sfântul Siluan, ne vom bucura că un anumit călugăr s‑a retras în pădure şi se roagă pentru mine şi inima mea se potoleşte când mă duc şi mă spovedesc la el, când mă duc şi‑i dau un pomelnic şi simt ajutorul. Între timp, eu îmi schimb viaţa aici, trăind cât mai aproape de norma adusă de Dumnezeu, care... care e? Iubeşte pe Dumnezeu şi pe aproapele ca pe tine însuţi. Iubeşte‑te şi pe tine cum te iubesc eu, şi... mă apropii de normal.

Ce înseamnă să iubeşti pe aproapele ca pe tine însuţi?

Acesta este un lucru care se gustă, nu se explică. Şi am să spun ceva ca să te ajut. Deci eu, când întreb, când cer o explicaţie, mă droghez. Pentru sufletul meu, explicaţia este ca un drog. Îmi dă sentimentul că sunt valoros, că ştiu. Dar uitaţi‑vă la drama oricărui drogat: când nu mai este sub influenţa drogului, e nefericit. Uitaţi‑vă la drama noastră: când ne explică cineva, avem impresia că ştim şi că facem, şi noi am putea să facem chestia asta şi că suntem grozavi. Or, părinţii şi sfinţii noştri nu ne explicau. Şi strădania aceasta de a explica prin predică anumite lucruri şi a zice: „Ce frumos a vorbit maica la conferinţă! Ce frumos a vorbit părintele în predică!” Şi întreabă cine n‑a fost: „Ce a zis?” „Ei, nu‑mi aduc aminte... şi‑n orice caz, nu‑s lucruri pe care să le pun în practică!” De ce, maică? Pentru că, dând o explicaţie, eu îţi dau o satisfacţie cognitivă, intelectuală, şi nu‑ţi dau posibilitatea să te întâlneşti cu Dumnezeu şi să înţelegi din relaţia cu El. Singurul care te învaţă asta este Dumnezeu. Şi te învaţă intrând în capul tău, prin „tehnicile” pe care El le‑a zis: postiţi, privegheaţi, iertaţi, rugaţi‑vă... Ce ştiu eu este ce simt eu, ce trăiesc eu – nu ce gândesc eu! Că ce gândesc se schimbă... Eu gândesc că cea mai mare valoare a mea este iubirea de aproapele. Când aproapele miroase urât, sare gardul şi vrea să‑mi fure furtunul de udat grădina, dragostea mea nu se micşorează, ci se prăbuşeşte total şi trece în reversul ei.

În deznădejde: te‑ai dezamăgit pe tine. Dar mai era exemplul Mariei Skopskova, care a iubit aproapele...

Şi sunt mulţi oameni care au realizat asta! Dar, ia să ne uităm: ce a făcut ea, înainte de a putea să facă asta? L‑a iubit pe Dumnezeu. Cine ne învaţă să‑L iubim pe Dumnezeu? Cine e pentru mine un model care să... cine‑mi spune mie că... omul de astăzi e cu eficienţa: „Şi mie ce‑mi iese la afacerea asta?” Nu? Avem nevoie de modele la care să ne uităm şi să spunem: „Mă, uite, ăsta‑L iubeşte pe Dumnezeu! Uite, i‑a ieşit: e bucuros, nu‑i e frică de teze...” Deci, iată, îi iese ceva de la chestia asta! Deci noi avem nişte câştiguri pe care le experimentăm şi le mărturisim cu viaţa noastră. Asta este, aşa se transmite învăţătura: prin pilda vieţii noastre. Dar nu prin exemplul că ce buni suntem noi. Pentru că eu, dacă sunt un om iute la mânie şi cred în Dumnezeu şi mă împărtăşesc şi sunt la fel de iute, şi oamenii mă văd când mă duc duminică de duminică la biserică, o să zică: „Mă, degeaba te duci la biserică! Nu vezi că eşti la fel de rea?” Şi eu le spun: „Nu‑i degeaba! Uite, două ore n‑am bătut pe nimeni, cât am stat în biserică, n‑am bătut pe nimeni, n‑am tras pe nimeni de păr. Apoi, am ajuns să nu mai consider că‑l bat pe celălalt pentru că‑i vina lui, ci‑mi dau seama că este păcatul meu, că‑i furie. Şi mărturisesc că asta e păcat şi lupt să mă vindec de el.” Iată diferenţa! Deci, ăsta‑i modelul. Şi omul când vede: „Uite, când greşeşte, îşi cere iertare! Uite, se roagă! Uite, plânge pentru păcatul lui! Uite, îi pare rău că a făcut un lucru rău!” Aceasta e prima lucrare a harului, prima lucrare a pocăinţei. Dacă părintele s‑a enervat, e clar că degeaba.... nu ne mai ducem nici noi!Dumnezeu nu lucrează magic. O nevoie a omului de astăzi – că de aia ne şi drogăm, de aia şi devenim dependenţi de multe lucruri...

... ne şi sinucidem...


... ne şi sinucidem, da, pentru că nu mai avem acest contact cu viaţa noastră. Nu ne trăim viaţa. Nu ştim ce trăim. Şi vrem să nu trăim, să nu simţim. Diavolul ne aduce în noi ura de viaţă. Cât timp omenirea a suferit de molime, de epidemii grave, de războaie, de torturi – uite, secolul trecut, nu? Câtă tortură, câtă... – deci, asta era un simptom, faptul că se omorau mii de oameni era un simptom al urii omului faţă de viaţă. Acuma, pace...

... bunăstare...

... rezolvarea conflictelor, totul se schimbă, nu?


Tot ce visezi devine realizabil...

Da, şi totuşi numărul de oameni morţi e acelaşi sau creşte. Oamenii nu mai sunt ucişi; se sinucid – apăsând pe pedală mai mult decât este în siguranţă, mâncând ce‑i face rău, bând ce‑i face rău, punându‑şi ştreangul de gât – deci, urăşte viaţa. Pentru că nimeni nu l‑a învăţat, nimeni nu a fost un model de viaţă trăită cu bucurie. Şi toate modelele actuale sunt: „Distrugeţi viaţa!” Modelul familial este meşteşugul nefericirii. Majoritatea familiilor de pe pământ au învăţat cum să se facă nefericiţi unul pe altul. Nimeni nu face un mic efort să se gândească: „Ce‑l supără pe bărbatul meu? să nu mai fac să‑l supere!” „Ce‑o supără pe femeia mea? ca să fac ceva şi să n‑o mai supere!” „Ce‑l supără pe copilul meu? Ca să‑l ajut!” Nu! Toată lumea face exact acelaşi lucru sau mai rău şi avem o mulţime de deprinderi, ştiinţa asta de a face nefericit. Şi mai zicem şi că iubim! Până acolo, încât la mine acasă era o vorbă pe care o urăsc, era: „Rău cu rău, dar mai rău fără rău”. Asta nu se poate! Răul e rău şi noi trebuie să urâm răul, să nu‑l confundăm cu noi, cu persoana noastră sau cu persoana aproapelui. Să ştim că răul este fapta făcută sub inspiraţia diavolului, care profită de neputinţa mea de a‑mi trăi stările de frică, de supărare, de nelinişte. Or, aceste stări mă pot ajuta să fiu viu, să rezolv problema, să fac faţă vieţii, pentru că nu m‑am născut în rai. Din păcate, suntem în altă parte.

(va urma)


Autor:Isabela Aivăncesei

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Ajutorul venit prin rugaciunea catre Maica Domnului

În mine e iadul, în mine e raiul...

Paraclisul Maicii Domnului