Treceți la conținutul principal

Creaţie. Apariţie. Creştere. Rupere. Suicid. Renaştere?

Creaţie. Apariţie. Creştere. Rupere. Suicid. Renaştere?
de Rodica Ionescu

Unul din doi adolescenţi se pare că a avut adesea idei suicidare. Printre cei care au mai mult de un antecedent, 80% se gândesc frecvent la suicid. După accidentele de circulaţie, se pare că sinuciderea reprezintă a doua cauză de mortalitate la adolescenţi.

Uitasem cât sunt de intense sentimentele trăite de adolescenţi. Am fost surprinsă zdravăn când am aflat astăzi, în urma unei discuţii captivante purtate cu 4 tineri cu vârste cuprinse între 16 şi 18 ani, că absolut toţi au avut gânduri de suicid. Nu-s mulţi. Sunt doar 4. Însă relevant, zic eu. În principiu aceste idei fac parte din criza specifică, în timp ce de mult mai puţine ori ideile sunt puse în aplicare, dar asta nu înseamnă că importanţa lor e de neglijat. Moartea este pentru majoritatea adolescenţilor singura modalitate prin care îşi dovedesc că trăiesc, dar mai ales singura modalitate de a dovedi celorlalţi că ei sunt încă în viaţă.

De obicei parte din motivele clasice (exceptând situaţiile când este vorba de afecţiuni de natură psihiatrică) sunt:

- Agresivitatea faţă de propria persoană şi faţă de alţii mai puternici asupra cărora nu îşi pot manifesta violenţa. În strânsă legătură cu motivul sus numit, menţionez şi respingerea propriului corp, condamnarea la moarte a acestuia. Această motivaţie apare cu atât mai pregnant în cazurile în care tânărul manifestă ură faţă de unul dintre părinţi şi constată o asemănare din ce în ce mai clară cu mama sau tatăl său – obiect al ostilităţii şi aversiunii. Unul dintre interlocutorii mei de astăzi a menţionat faptul că pe măsură ce trăsăturile i se conturau, constata cu mare dezgust cum începea să semene cu mama ce îl abandonase când avea 10 ani plecând cu actualul soţ în străinătate, cum observa că aveau acelaşi mod de a se strâmba şi a-şi manifesta repulsia faţă de ceva sau cineva şi mai ales cum vocea începea să le semene. Tânăra respectivă a precizat că „îi venea să îşi tragă una în cap” sau „să îşi ia gâtul” şi încerca din răsputeri să se abţină din a face lucrurile care îi aminteau de mama. Adolescentul încearcă cu mare greutate, dar mai ales cu violenţă să se rupă de părinţi la nivel simbolic (chiar şi în familiile armonioase), să îşi definească propria identitate, să îşi descopere unicitatea, să îşi dezvolte aspectele care îl diferenţiază de ai lui. Or dacă pe măsură ce corpul tânărului se transformă dar pare a îl aduce şi mai aproape de unul dintre părinţi sau chiar de amândoi (în cazul similitudinilor flagrante), e clar că fuziunea continuă să existe, iar procesul de diferenţiere devine complicat, sinuos, greu de suportat. Limitele între adolescent şi părinte se fixează mai anevoios, iar distanţa dintre ei ajunge să fie insuficientă, sufocând copilul. Acesta simte că trupul nu îi aparţine lui, ci în continuare tot părinţilor, simte că nu va căpăta niciodată control asupra propriei persoane. Motiv pentru care îşi face rău prin atac asupra corpului său, ucigându-l (de fapt, ucigându-se). În cazurile fericite, când gândurile suicidare nu apar, adolescentul îşi marchează trupul prin tatuaje, piercing, crestându-l ş.a.m.d., iar asta se întâmplă de obicei ţinând cont de acelaşi scop nodal: pentru a-l delimita de al părinţilor, pentru a-l putea conştientiza, pentru a forţa apariţia sentimentului de individualitate. Pe lângă toate astea, de cele mai multe ori, viziunea dualistă îngreunează fenomenul de creştere şi dezvoltare psihică (accentuând, zic eu, ideile suicidare; în acest sens, pot rememora propria experienţă, când credeam cu toată tăria că dacă aş comite actul suicidar, aş scăpa de corpul pe care îl percepeam ca fiind „nesuferit”, iar sufletul meu ar fi putut fi liber să călătorească oriunde câştigându-şi autonomia) şi încetineşte procesul de conştientizare şi de asumare a identităţii. Afirmarea libertăţii este în mintea adolescentului o consecinţă coerentă a sinuciderii. Mori pentru a fi liber. Mori pentru a rămâne pentru totdeauna în amintirea celor pe care i-ai iubit şi care te-au iubit aşa cum erai în momentul morţii sau în clipele care au precedat decesul tău. Mori pentru a le provoca suferinţă. Mori pentru ca ei să rememoreze clipele petrecute alături de tine şi pentru a îi culpabiliza. Mori pentru a fi viu! Dacă nu aş şti ce vorbesc, m-aş acuza de nebunie curată şi de cuvinte haotice, fără sens. Dar ştiu exact ce spun. Din fericire, adolescenţa reprezintă cea mai „vie” perioadă din viaţa mea, iar tot ceea ce afirm cu privire la acea etapă este în întregime efect al emoţiilor şi gândurilor reale pe care le-am trăit eu însămi. În plus, astăzi, 4 tineri minunaţi mi-au confirmat că temerile pe care le-am avut eu acum foarte mulţi ani persită încă. A-ţi lua viaţa echivalează cu a rămâne nemuritor. În mintea adolescentului, moartea e privită rareori ca fiind definitivă. În fapt, el vizează doar o scurtă incursiune pe tărâmul morţii, urmată de o reîntoarcere echivalând cu o renaştere pe alte baze, cu altă fundaţie, sub alte auspicii, cu o revenire în sânul familiei de provenienţă şi al mediului (în mediu incluzându-se şi pe sine însuşi) pe care deocamdată îl percepe ca fiind ostil.

- Strigăt de ajutor. Se întâmplă atunci când tânărul simte că nu este auzit şi are disperată nevoie de a fi ascultat. Unul din cei 4 tineri cu care am purtat conversaţia de astăzi mi-a povestit cât de mare era trebuinţa lui de a vorbi cu unicul părinte despre problemele sale şcolare (cu doi ani în urma avusese trei corigenţe), dar se lovise de un zid de neînţelegere şi ostilitate („Pune mâna şi învaţă!”, „Ce altă treabă ai? Nu-i suficient că eu muncesc ca să te întreţin? Măcar atâta bucurie să îmi aduci şi tu mie: note mari.”, „Te omor cu mâna mea dacă nu treci clasa” ş.a.m.d.). L-am întrebat dacă ideea suicidară apăruse cumva pe fondul de nemulţumire cauzat sieşi de lipsa lui de competenţă academică în clasă. Aiurea! Nici gând. A spus că nu îl deranja absolut deloc că nu avea note mari şi nu avea vreo problemă comparându-se cu ceilalţi colegi aflaţi pe un loc superior în clasamentul notelor. Ceea ce îi provoca durere era faptul că nu avea cu cine să vorbească despre asta, că mama lui nu îl înţelegea, că nu era capabilă să stea împreună cu el căutând modalităţi de rezolvare a problemei, de ameliorare a situaţiei. Erau frecvente momentele în care îşi dorea să înveţe, dar nu ştia cum, nu deţinea instrumentele necesare, simţea că i-ar prinde bine nişte „hints” din parte mamei, ar fi dorit să găsească o strategie comună de îndreptare. Nu era capabil să o găsească singur, iar mama nu era dispusă să îi ofere ajutor şi mai ales, nu îl accepta şi părea că nu îl iubeşte aşa cum este. Impresia clară a adolescentului era că mama îl creşte „din obligaţie” (pe principiul „dacă tot te-am făcut şi mi-ai distrus tinereţea, acum n-am de ales: trebuie să am grijă de tine până când vei fi capabil să te întreţii singur.”).

- Şantaj. Nu orice tentativă sau idee de suicid corespunde unei dorinţe de moarte. De aceea, unii vorbesc despre tentativele de suicid ca despre o formă de şantaj. Tipic adolescentin: „dacă mă părăseşti, mă omor.” O formă de a pune presiune, de a obţine cu forţa ceva (nu neapărat din partea părinţilor, ci de cele mai multe ori din partea iubitei / iubitului).

- Mijlocul prin care se asigură că ceilalţi ţin la el. Unul din tinerii de astăzi a mărturisit că deşi căuta deseori priviri aprobatoare, mângâiere şi acel sentiment că este iubit, părinţii erau mult prea ocupaţi pentru el, considerând că oferindu-i cele necesare satisfacerii nevoilor de bază îşi îndeplinesc datoria de părinţi. Din păcate, adolescentul suferea complit din pricina lipsei iubirii manifestate aşa cum îşi dorea el. Faptul că mama şi tatăl său ajungeau după ora 21 – 22 acasă de la serviciu echivala cu absenţa dovezilor de dragoste. De cele mai multe ori nu simţea că ar conta pentru ei. A mărturisit chiar că ar fi preferat să nu mai plece în vacanţe prin Turcia (acesta fusese un motiv invocat de tată când a fost interogat de fiu cu privire la insuficienţa disponibilităţii pentru băiatul lui: „muncesc pentru ca vara asta să mergem la cinci stele în Turcia şi pentru ca ţie să îţi pot lua maşină când vei împlini 18 ani”), ci să stea în Bucureşti doar ei trei, să viziteze muzeele, să se plimbe prin parcuri, să aibă timp suficient pentru a discuta, pentru a le povesti ce s-a mai petrecut pe la şcoală, de cine s-a îndrăgostit, ce conflicte au avut loc în cercul său de prieteni etc. Explicaţiile care i s-au tot oferit de adulţii cu care a intrat în contact (cum că „părinţii tăi muncesc pentru tine”, „tu nu îi vezi cât se sacrifică pentru ca tu să ai de toate?” ş.a.) nu făceau decât să îi aprofundeze sentimentul de singurătate şi de neiubire. Explicaţiile de acest tip nu îl ajutau să conştientizeze că de fapt părinţii îl iubesc şi îşi manifestă iubirea în felul lor. Nu. Adolescentul dorea cu orice preţ să simtă afecţiunea părinţilor aşa cum îşi reprezenta el afecţiunea, aşa cum îşi formase el imaginea unei iubiri şi relaţii copil-părinte armonioase. Motiv pentru care de câteva ori îi trecuse prin cap gândul sinuciderii. Nu dorea să le facă rău, ci doar să îşi dovedească sieşi că este iubit de către mama şi tatăl lui. Fiind un copil sensibil, Turcia şi maşina de la 18 ani nu reprezentau în viziunea sa moduri de a proba dragostea, el nici măcar nu îşi dorea maşină (îi era teamă de condus) şi vacanţe prin străinătate. Cele două modalităţi prin care copilul considera că cineva iubeşte pe altcineva erau: 1) ascultare, înţelegere, disponibilitate 2) gradul de suferinţă provocat lui X în cazul în care Y moare. Foarte simplu. Cum punctul 1 nu putea fi satisfăcut, rămăsese a fi pus în aplicare punctul 2.

- Dorinţa de a le face rău şi de a îi văduvi de propria prezenţă. Dispariţia ca pedeapsă, din dorinţa atroce de a-i vedea suferind pe cei dragi.

- Singurul mod disponibil de a-şi calma angoasele sau de a ieşi dintr-o situaţie blocantă. – în strânsă legătură cu lipsa înţelegerii şi ascultării din partea familiei. În general adolescenţii cu o încredere ridicată în sine îşi găsesc singuri instrumentele pentru a depăşi situaţiile blocante, fără a recurge la gesturi extreme. Însă încrederea în sine în această perioadă de vârstă e dificil de întreţinut fără ajutor extern (cu precădere din partea părinţilor). Pierderea / inexistenţa încrederii în sine duce inevitabil la tristeţe şi comportament depresiv, o bază foarte fertilă pentru apariţia ideilor de moarte atunci când circumstanţele devin mai dificile, greu de administrat şi de condus de către tânăr.

- Nu e de neglijat şi efectul de mimetism specific copiilor şi tinerilor, mai ales dacă tinerii leagă prietenii în baza unor dificultăţi comune. Pe de altă parte, publicitatea făcută în jurul sinuciderii unor persoane cunoscute sau apariţia suicidului în grupul de colegi sau prieteni are un efect de modelling. Stilul imitativ joacă un rol important în viaţa adolescenţilor, imaginaţia acestora fiind captată de evenimentele tragice sau eroice. Dacă mă mai gândesc mult la mine atunci când eram adolescentă, încep (da, de abia acum încep : -)) să mă îngrozesc. Am fost fascinată de sinuciderea unui coleg dintr-o clasă paralelă a liceului unde studiam pe vremea când eram într-a IX-a. Mi se părea un act de mare curaj (mai aveam puţin şi îmi lipeam postere pe pereţii camerei cu viteazul sinucigaş), plus că jubilam auzind despre suferinţa părinţilor. Începusem să fantazez teribil imaginându-mă o tânără decedată ridicată la statutul de „idol” de către cunoscuţi (prin prisma cutezanţei de care aş fi dat dovadă, cutezanţă pe care din fericire niciodată nu am avut-o : -)), dar mai ales imaginându-mi suferinţa extraordinară pe care aş fi provocat-o părinţilor.

Spre deosebire de tentativa de suicid din adulteţe, în cazul adolescenţilor pregătirea pentru act este mult mai puţin elaborată. Cel mai frecvent impulsul primează. Nu mă refer la acele cazuri de natură psihiatrică sau la situaţiile în care avem de-a face cu un istoric de viaţă plin de abuzuri extreme de orice natură asupra tânărului (gen abuzuri sexuale sau tratament brutal cotidian), ci la cazurile cele mai uzuale, în care vorbim despre adolescenţi provenind din familii normale care le-au oferit minimum condiţiile de bază pentru creştere. Dacă în mintea adultului, de cele mai multe ori moartea echivalează într-adevăr cu un sfârşit, iar uciderea proprie este conştientizată cu toate consecinţele ulterioare (inclusiv ţinând cont de imposibilitatea „reîntoarcerii”), adolescentul nu o percepe în acest fel. Pentru adolescent moartea rareori este ireversibilă.

De foarte multe ori, tentativele (sau poate doar gândurile apriorice tentativelor de suicid) sunt demersuri pentru a rupe legături care distrug, legături zdrobite deja, conexiuni nefaste, în scopul reînvierii / recreării acestora „sub altă zodie”. Îmi amintesc cum în desele momente în care nu mă simţeam înţeleasă şi acceptată de familie, îmi imaginam că dacă mi-aş pune capăt zilelor, aş rupe lanţul acesta care mă leagă de ei, puntea aceasta ruginită, plină de puroi şi de mucegai, dar numai în ideea că peste un timp puntea se va recrea mai curată, mai proaspătă, pură, lină şi limpede. O renaştere, o nouă relaţie cu familia de origine: fără resentimente, fără ură, cu înţelegere deplină, cu acceptare, cu zâmbete, cu mângâieri şi mai mult decât orice: eu cu sentimentul că sunt iubită.

via Taina căsătoriei

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Ajutorul venit prin rugaciunea catre Maica Domnului

“Facă-se voia Ta”, mărturisim atunci când spunem rugăciunea “Tatăl nostru”, însă de multe ori ne gândim la voia noastră si, pentru ca realitatea nu se potriveşte-de cele mai multe ori- cu visele noastre, suferim cumplit si apar chiar gânduri de deznădejde...
Citind câteva marturii ale unor tineri care suferă pentru ca nu li s-au împlinit diferite vise de iubire, mi-am amintit de ceea ce spunea odată o prietenă. Mărturia ei, sper să fie de ajutor şi altora.
În adolescenţă vorbea cu un băiat, primul ei prieten. După un timp, acesta s-a despărţit de ea. Suferea sărăcuţa, căci îl iubise şi se gândise tot timpul că "el e alesul".
A început să se roage şi citea în fiecare zi Paraclisul Maicii Domnului. Este acolo o rugăciune care spune aşa: "necazul meu îl ştii, dezleagă-l precum voieşti". Chiar daca ea mai plângea şi se gândea că poate se vor împăca, se ruga în continuare Maicii Domnului si isi punea nădejdea in ajutorul ei. Aşa s-a uşurat suferinţa ei si treptat şi-a r…

În mine e iadul, în mine e raiul...

În mine e iadul, în mine e raiul; lumina și întunericul, binele și răul, bucuria și durerea, isihia și haosul. Eu dau valoare la tot ceea ce este în jurul meu. De mine depinde dacă scormonesc în mizerie sau caut însetat opaițul de lumină din orice, din tine, din mine, din ei...

Nu învinovăți pe Dumnezeu, pe oameni, viața, pentru alegerile făcute cândva și pentru ce iese din tine, urât sau frumos.

Curaj! Bucură-te de viață!
"Prea tarziu" este doar ultima bătaie a inimii!...

Pr. Hrisostom Filipescu

Baia Mare, 9 decembrie, conferința: „Pruncul în pântecele mamei – cea mai mare minune din Univers”

Asociația „Maramureș pentru Viață și Familie” vă invită să participați la conferința „Pruncul în pântecele mamei – cea mai mare minune din Univers”.
Invitat special: Claudiu Bălan, președintele Asociației „Ortodoxia Tinerilor”.

Conferința va avea loc în data de 9 decembrie, de la orele 17:00, în sala de conferințe a Bibliotecii Județene „Petre Dulfu” din Baia Mare.