Povestea bagajelor pierdute în noi

Andreea Hefco 


O cauză a persistenţei suferinţelor sufleteşti se bazează pe faptul că oamenii se identifică cu traumele trăite. Identificarea cu trecutul şi readucerea acestuia în prezent are greutatea unui blestem, unul de care, din păcate, ne facem vinovaţi. Retrăim durerea trecutului prin faptul că nu ne eliberăm de acesta.


Este adevărat că cele întâmplate atunci au fost extrem de dureroase şi ne-au marcat profund, dar avem în noi capacitatea de a lăsa în urmă bagajele de durere, alegând să dăm o şansă noului şi vindecării care stă în clipa prezentă. Este greu de acceptat că tocmai unirea noastră cu evenimentul trăit, care poate merge până la identificarea totală, ne permanentizează rănile şi ne îndepărtează de pacea pe care o dorim. Că acum noi, prin aceste întoarceri ce se hrănesc din imposibilitatea de a ierta şi accepta, suntem proprii noştri agresori. Gândim obsesiv că totul se leagă de ce am trăit atunci şi că doar faptele şi oamenii implicaţi sunt cauzele durerii noastre din prezent. Dar adevărul este altul. Durerea mea, cea de acum şi aici, nu mai este generată de trecut, ci de mine, cel care aleg să o retrăiesc, aproape ca un mod de a fi. Iar vindecarea îmi este cu adevărat accesibilă şi vital de necesară. Pentru că această permanentizare a traumelor trecute ne îmbolnăveşte. În afara faptului că poate genera somatizări concretizate în orice tip de suferinţă fizică, pentru creier durerea noastră este neurono-toxică, adică ne distruge celulele nervoase şi favorizează modificări uneori greu reversibile la nivelul substanţei cerebrale. De asemenea, ne modifică felul în care privim viaţa, ca şi cum am vedea permanent prin ochelari care deformează şi îngustează câmpul vizual, căci obişnuinţa de a suferi este întreţinută de creier, prin modificările date de durere.

Când nu credem că spovedania vindecă

Metoda de bază a desprinderii de ceea ce ne-a rănit este iertarea faptelor, a celor implicaţi atunci, iertarea mea. Cum? Prin spovedanie, în care noi chiar trăim o despovărare a greului din noi, o eliberare binecuvântată, făcută tocmai spre iertare. Problema care face ca lucrurile să nu se încheie mereu prin această mare taină stă în faptul că noi nu credem cu adevărat că această oferire prin spovedire sufletească chiar este o eliberare. Este o desprindere de rău, una care o depăşeşte cu mult pe cea în care doar ne confesăm în faţa unui bun ascultător sau a unui posibil sfătuitor. Această necredinţă ne costă prin aceea că plecăm tot cu bagajele mărturisite şi le cărăm apoi în viaţă ca pe lanţuri grele, cu care ne legăm de durerea din noi.

Un ajutor pentru iertare constă şi în a face o diferenţă între fapta cuiva şi cel care a comis-o. Noi ne referim la fapte, dar cel mai adesea nu înţelegem diferenţa „eu nu sunt fapta mea“. Pentru a avea o reprezentare mai concretă, putem simboliza durerea trăită atunci sau fapta în sine cu un obiect, care poate să fie orice şi faţă de care putem alege să ne manifestăm furia, să-i vorbim, să-l îngropăm, să-l dăm altcuiva să-l păstreze pentru noi, dar mai ales să-l privim cu atenţie, ca pe un ghem de energie dureroasă care a luat o formă fizică şi care este în afara noastră.

De asemenea, putem să scriem o scrisoare către cel care ne-a rănit. În scrisoare descriem ce s-a întâmplat, cum le-am trăit noi, ce efect au avut în sufletul nostru şi pentru alegerile pe care le-am făcut apoi, influenţaţi de cele trăite. Este foarte important ca scrisoarea să verse în cuvinte tot ce nu am putut să spunem şi să facem în trecut. Nu este necesar şi de multe ori poate să aibă chiar efecte contrare, ca noi să dăm scrisoarea celui căruia i se adresează. Dar este bine ca ea să fie citită de cineva apropiat, poate de duhovnic, pentru că în felul acesta, al cuvintelor scrise, scoatem din noi cele trăite. Să privim durerea de pe hârtie ca pe ceva concret şi din afara noastră. Putem să folosim şi o tehnică creativă, ca artterapia, adică să desenăm ce simţim în momentele grele, să conştientizăm, acceptăm şi să binecuvântăm cele ce se ridică din labirintul sufletesc, prin desenele noastre.

De cele mai multe ori ne opunem binelui propriu


Acesta constituie şi un ritual de despărţire, în care conştientizez şi accept că nu sunt durerea mea, că eu sunt eu şi nu cele trăite de mine. Este o şansă în care pot să restitui violenţa care mi-a fost dată şi să aleg să trăiesc mai departe liber de acea poveste care mă otrăvea prin faptul că eu o ţineam în viaţă. Este o datorie către mine şi către dorinţa mea de libertate, de a-mi câştiga clipa prezentă renunţând conştient la iluzia unei vieţi, trăită din trecut.

Există o mare greutate în a accepta că, de cele mai multe ori, ne opunem binelui propriu, iar această stare de negare se trăieşte pe un fond în care aparent căutăm cu toate forţele vindecarea şi tratăm efectele bolii. Să îndrăznim să ne ascuţim simţurile şi să încercăm cu voinţa să rămânem în clipa de acum şi, trăind asta, trăindu-ne pe noi şi poveştile noastre, să simţim cum bagajele trecutului sunt aduse acum şi aici, doar de noi înşine.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Ajutorul venit prin rugaciunea catre Maica Domnului

În mine e iadul, în mine e raiul...

Paraclisul Maicii Domnului