joi, 8 septembrie 2011

Ancora din Oceanul cel de Sus

A fi om duhovnicesc este singurul mod de a înfrunta timpul !

Nimic nu poate fi mai greu pentru suflet, nimic mai chinuitor și mai ucigător decât spaimele fiecărei zile, fricile, amenințările. Din nefericire trecem deseori acest prag emoțional fără să fim pregătiți, pentru că întâmplările ne surprind. Timpul se rostogolește peste rosturile cele uitate sau mai curând peste rosturile noastre cele neîmplinite. Năvala zilei nu-ți dă pace. Secundele o iau razna – caruselul anilor gonește haihui - parcă nu mai e timp pentru nimic. Oamenii se îmbolnăvesc de dorul tihnei pierdute în visurile lor cele de demult. În schimb grijile lor sporesc, inima freamătă la fiecare zvon, la fiece vaiet; unii semeni se sting în suferințe și boli, alții petrec, alții aleg să-și stingă amarul în fel și chip. Se nasc generații care împing către limita trecerii alte și alte generații. Și tot așa ! Unii se duc, alții vin, lăsând firii loc să se întrebe dacă sunt cu adevărat deșertăciune toate acestea…
Pentru că nu se poate să murim fără să fi priceput nimic din câte ni se întâmplă, încerc un gând: ce preț poate avea îngăduința pe care ne-o dă Dumnezeu zi de zi în suflarea de viață care se zbate în piept?! Cum e să înțelegi pe deplin bucuria de a fi viu ? Nu este asta o mare minune ?!
Am convingerea că un răspuns, oricât de stângaci, la aceste întrebări ar avea darul să ne scoată, măcar pentru câteva clipe, din iureșul necontenitelor spaime privind neajunsurile vieții. În fond va trebui să înțelegem care sunt adevăratele măsuri cu care să ne îmbrăcăm dorințele, așteptările, visurile; să ne construim cu mai multă conștiență motivațiile interioare, care în mod uzual provoacă decizii; să înțelegem că nu ne putem izbăvi de blazare, de stres sau de moarte altfel decât introducând în viața noastră o drastică limitare a tentațiilor senzorialității și instinctualității care ne guvernează de fapt. Să încerci a-ți redefini rațiunea pentru care trăiești după alte temeiuri decât impulsurile imediate, să scapi de tirania nevoilor apăsătoare ale zilelor de azi, de mâine și de poimâne încercând curajul de a deveni un om spiritual - este ceea ce lipsește cu adevărat acestui tablou de criză.
Pentru a descoperi temeiul vieții spirituale nu-i necesar să te ascunzi de ceilalți ca să poți înțelege ceva și nici nu-i nevoie să călătorești prea mult. Evenimentul spiritual e mai aproape decât crezi. Nu-i nevoie să stâlcești realitatea, să o fracturezi, să o demolezi pentru a o înțelege. Întâmplările de lângă tine sunt examene spirituale pe care poți să le promovezi sau nu, în funcție de măsura până la care ai ajuns. Atunci când ți se pare că ai pierdut imens în planul vieții materiale, când te cotropesc lipsurile, când nu mai știi ce să faci și cum să scapi, trebuie să știi un fapt sigur: mai există încă soluții, mai sunt căi de rezolvare a problemelor, mai poți avea o nădejde. Este însă important să afli soluția corectă. Există o sumă de false probleme care chiar nu merită vreo soluție. Aici se cere maturitate duhovnicească – discernământ adică.
Dincolo de orice neîmplinire va trebui să străjuiască întrebarea: am sau nu am nevoie de lucrul acesta, de imaginea aceasta pe care unii o caută în viața mea, în profesia mea; am sau nu am nevoie de bunurile acestea, de perspectivele acestea ?!
Proba de foc a oricărei întâmpinări de felul acesta ar fi să ne așezăm cu tot cu problemele noastre dinaintea veșniciei, să ne dăm un răspuns în numele lui Hristos și să-L luăm pe Dumnezeu de față în frământarea noastră. Să ne întrebăm: la ce-mi folosește aceasta sau aceasta în veșnicie; sau ce sens spiritual au toate acestea ?!
Atunci când știi că inima ta este punctul de întâlnire cu cerul, când simți că Dumnezeu bate acolo necontenit ca la o poartă ce stă abia să se deschidă, nu te mai temi de nimic. Când știi că viața ta e veșnică, grijile cele de peste zi sunt mult prea neînsemnate ca să te tulbure. Când înțelegi rostul tău în această lume ca pe o lucrare temeinică de pregătire duhovnicească pentru dobândirea Împărăției celei de peste veac, frământările pentru cele materiale seamănă deja cu dezmierdarea măruntă a unuia căruia îi stăruie în minte gândul la vreo jucărie a copilăriei.
A fi om duhovnicesc nu mai poate fi o cerință facultativă, așa cum încercăm a ne imagina să fie, ci este singura, invariabila soluție de a supraviețui stresului, bolilor, neîmplinirilor, neajunsurilor, singurul mod de a înfrunta timpul.
Când inima ta sălășluiește în mâinile Tatălui, când tu te-ai încredințat voii Lui, lipsa ta, durerea ta, mâhnirea ta, nu mai sunt ale tale ci ale Lui. El știe, cu mult mai mult decât ai putea să știi tu, care este calea, care este soluția, care este rostul lucrurilor și întâmplărilor din viața ta. Nu trebuie decât să-ți schimbi atitudinea față de viață, să înțelegi cât de important este să dai loc tuturor celorlalți, cât de important este să ajuți, să dăruiești, să întărești pe ceilalți cu gândul încrederii și să înmulțești în inimă prilejul de a-ți arăta dragostea față de toți.
Nu te bizui doar pe tine ! Lasă-ți grijile în seama Celui care știe care este adevăratul temei al existenței tale. Nu deznădăjdui ! Întărește-te ! Îndrăznește să stai de vorbă cu Dumnezeu mai des decât o făceai până acum. Avem un Părinte bun în Ceruri. Ai curajul să-ți arunci până acolo sus ancora !

Preot Lucian Grigore

Un comentariu:

P.C. spunea...

ce frumos... :*