Chipul celui ce crede în Hristos

Cât de frumos este chipul celui credincios! Ce minunată este bucuria lui! Frumuseţea lui tainică te atrage, iar expresia feţei lui mărturiseşte credinţa în Dumnezeu. Calmul şi pacea ce se pot vedea pe chipul său sunt o reflectare a păcii ce se găseşte în sufletul său, în inima sa liniştită şi netulburată de nimic.

Bunătatea zugrăvită pe faţa celui credincios mărturiseşte despre curăţia conştiinţei sale. El se înfăţişează ca un om care s-a lepădat de tirania grijii permanente pentru cele lumeşti, grijă ce produce suferinţă sufletului, iar credinţa sa statornică în Dumnezeu este viu exprimată de trăsăturile chipului său. Credinciosul adevărat se arată a fi un om fericit. Şi este fericit pentru că are certitudinea originii divine a credinţei sale şi este convins de adevărul ei. Dumnezeu, în chip tainic, îi vorbeşte inimii sale şi o umple de bucurie sfântă. Inima şi cugetul său sunt dăruite lui Dumnezeu. Inima sa se încălzeşte de focul iubirii pentru Dumnezeu iar sufletul său aleargă degrabă să se înalţe către El.

Credinciosul, rupând legăturile egoismului şi cercul strâmt al iubirii de sine, care nu-i permitea să vadă şi să acţioneze dincolo de sinele său, s-a scuturat şi s-a eliberat de tirania jugului şi a robiei generate de egoism. El a tăiat, prin smerenie, adorarea sinelui său. Liber de această legătură, poate străbate pământul întreg, spre oricare dintre punctele orizontului, oriunde îl cheamă iubirea faţă de aproapele. Nimic deja nu-l mai poate împiedica şi nimic nu-l mai poate influenţa. Nici plăcerile lumeşti care se scurg pururi asemenea unor râuri, nici atracţia către bunurile pământeşti. Idolul egoismului a căzut şi s-a sfărâmat, jertfele, ofrandele, tămâia care se aduceau iniţial către acesta, acum se aduc numai către Dumnezeul iubirii, Singurul pe care din tot sufletul Îl iubeşte şi Îl adoră. Dedicat întreg, cu inima şi cu sufletul, Dumnezeului Celui Adevărat, Celui Viu, ignoră cele lumeşti iar pe cele trupeşti le micşorează (estompează); privirea lui se încordează spre a vedea pe Dumnezeu în timp ce inima lui neîncetat Îl invocă. Duhul său se dedică cunoaşterii operei Sale creatoare iar sufletul său îşi găseşte odihna în pronia divină a Creatorului.

Tot ceea ce îl înconjoară pe omul credincios dăruieşte inimii sale noi sentimente şi noi înţelesuri. Întreaga creaţie vorbeşte cu un glas tainic sufletului său despre înţelepciunea şi bunătatea dumnezeiescului ei Creator. Cu bucurie şi încântare cercetează opera lui Dumnezeu şi contemplă frumuseţea creaţiei. Frumosul, binele, adevărul şi dreptatea, aceste virtuţi dăruite lumii văzute, care îşi au originea în însuşirea divină, devin obiectul cunoaşterii pentru inima sa. Fericirea sa este adevărată şi întărită şi are ca izvor comunitatea permanentă a acestuia cu dumnezeiescul Creator.

Cuvintele lui Dumnezeu sunt dulci ca mierea în gura sa. Pe acestea le cercetează ziua şi noaptea. Inima lui este înfierbântată de dragostea lui Dumnezeu. Se încordează către Acesta şi Îl caută prin cercetarea lucrărilor Sale. Lucrarea sa neîncetată este aceea de a ajunge la o cât mai mare desăvârşire, iar dorinţa lui este de a ajunge la asemănarea cu Dumnezeu, la îndumnezeire. Iubirea şi adorarea lui Dumnezeu inundă inima sa însetată de prezenţa Domnului, iar imnele şi doxologia, mulţumirea şi lauda neîncetată se înalţă spre El. Buzele sale grăiesc înţelepciunea iar inima sa îndeamnă la cumpătare.
Viaţa lui este un imn şi o armonie. Trăieşte, gândindu-se şi la binecuvântatul sfârşit, când se va îndulci de bunătatea lui Dumnezeu şi de bogatul Său har. Trăieşte pe pământ, dar ştie că cetatea sa stătătoare se află în ceruri.

Fără să stăruie în cele zilnice, este atent sa nu audă şi el cuvântul “de multe te îngrijeşti şi pentru multe te sileşti” (Luca 10,41). De aceea se străduie neîncetat să aleagă “partea cea bună” (Luca 10,42). Toată grija sa se îndreaptă spre a împlini legea divină şi spre a săvârşi binele. Îi consideră pe oameni, indiferent de rasă sau naţiune, ca fiind cu toţii fraţi ce provin din aceiaşi protopărinţi şi de aceea îşi îndreaptă către toţi la fel, faptele sale bune.

Se bucură pentru fericirea lor şi se întristează împreună cu ei la necaz. În toată ziua este milostiv şi darnic, iar dreptatea sa va rămâne în veac. Inima sa nădăjduieşte în Domnul, iar sufletul său este gata să se prezinte înaintea Creatorului său. Plin de speranţă şi de curaj grăieşte asemenea psalmistului: “Domnul mă va ajuta, de cine mă voi teme, ce-mi va putea face mie omul?”.

Sf Nectarie de Eghina

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Ajutorul venit prin rugaciunea catre Maica Domnului

În mine e iadul, în mine e raiul...

Paraclisul Maicii Domnului