Credinţa şi iarăşi credinţa...

Oamenii de ştiinţă spun că ei se bazează pe dovezi, pe cînd religia se bazează pe credinţă. Dovezile sînt palpabile – ce-i în mînă nu-i minciună – în vreme ce religia este un soi de idealism – cai verzi pe pereţi.
Dar ce este credinţa? Credinţa este încrederea pe care o ai că un anumit lucru este sau poate fi într-un anumit fel, în condiţiile în care tu nu poţi percepe cu propriile tale simţuri lucrul acela. Oamenii de ştiinţă consideră credinţa semn de inferioritate şi au dreptate, căci credinţa este necesară doar în condiţiile în care omul este limitat, nu este a toate cunoscător, iar în privinţa a ceea ce nu cunoaşte, trebuie să se bazeze pe credinţă.
Copilul crede ce îi spune părintele şi are încredere în el, elevul crede în ce spune profesorul, soţii cred unul în celălalt, oamenii cred în Dumnezeu.
Toate acestea pentru că nu au ei înşişi capacitatea de a şti, iar cunoaşterea o capătă prin credinţa în cei situaţi mai sus decît ei.
Omul de ştiinţă, după cum îi spune şi numele, ştie. El este în posesia cunoaşterii şi nu are nevoie de credinţă. El ştie că şoarecele de laborator a trecut printr-un anumit inel confecţionat de el, pentru că a văzut asta cu ochii lui. Ştie că atunci cînd combini două substanţe anume, rezultă în mod sigur o a treia substanţă, pentru că a făcut experimentul de zeci de ori. Ştie că pe cer, la o anume dată şi oră, se va vedea o eclipsă de soare, pentru că a făcut calculele cu mîna lui.
Însă acelaşi om de ştiinţă ştie şi că există un oraş numit Tokyo, deşi nu a fost niciodată acolo. Ştie şi că soţia lui nu îl înşală, deşi nu este tot timpul cu ea. Ştie că balenele sînt mamifere, deşi nu a văzut cu ochii lui niciodată o balenă. Cum ştie toate acestea, deşi nu le-a perceput cu propriile lui simţuri? Prin credinţa lui în alţi oameni care i-au furnizat asemenea informaţii şi l-au făcut să creadă că ele sînt adevărate.
Cînd îi întrebi pe atei despre teoria darwinistă, vor răspunde cel mai sigur că respectiva teorie este adevărată. Dacă iei pe unul din ei şi îi ceri să-ţi spună pe ce se bazează, acesta va răspunde sigur pe el: „Pe numeroasele dovezi. Evoluţionismul este demonstrat ştiinţific dincolo de orice îndoială!”
Dacă insişti să îl scuturi niţel, întrebîndu-l: „Şi care sînt aceste dovezi?”, va răspunde în cel mai bun caz: „Mutaţiile genetice!” sau „Similarităţile anatomice şi chimice!” sau „Inventarul fosilelor!”, pentru că altceva nu prea mai are de zis.
Însă dacă îi ceri să numească măcar un singur caz – deci o dovadă – cînd o mutaţie a produs nu distrugere, ci evoluţie, se împotmoleşte. Dar nu renunţă sub nicio formă la credinţa lui!
Cînd îi spui că dacă două specii de animale seamănă între ele, nu înseamnă neapărat că se trag una din alta, ci mai degrabă că au fost create de acelaşi designer, în acelaşi stil, deşi nu are dovezi, el va rămîne neclintit în credinţa lui!
Dacă îi spui că absolut toate fosilele de maimuţe antropoide care ar dovedi transformarea maimuţei în om au fost făcături, unele dovedite chiar în instanţă, iarăşi va rămîne ferm în credinţa lui!
Un filosof creştin spunea odată: „Nu am atîta credinţă încît să accept teoria evoluţionistă!” Tot el zicea: „Ateii îmi cer să le arăt pe Dumnezeu. Atunci eu le răspund simplu: Arătaţi-mi şi voi Big Bangul!”…
Aşadar, de fapt nu este vorba despre dovezi, ci despre credinţa în dovezi. Dar în vreme ce credinţa darwiniştilor în dovezi este reală şi puternică, dovezile acestea în care ei cred pur şi simplu nu există.
Şi chiar dacă dovezile ar fi reale, cum e în cazul unei ştiinţe anume, pentru a le accepta, este nevoie tot de credinţă, atîta vreme cît tu însuţi nu ai avut capacitatea, timpul, priceperea să receptezi acele dovezi cu propriile tale simţuri.
Să luăm de exemplu medicina. Un aspirant la titlul de medic crede tot ce îi spun profesorii, şi aceştia îi spun mii şi mii de lucruri. Prin credinţă, el ajunge medic. Ce se întîmplă atunci cînd informaţiile care i se oferă nu sînt reale? Prin credinţa pe care o are în profesorii săi, viitorul medic le asimilează şi pe acestea, ajungînd mai tîrziu să-şi ucidă pacienţii în loc să-i vindece. Vedem cazuri concrete, cînd medici de bună credinţă administrează copiilor vaccinuri care provoacă autism sau cancer, cînd stomatologii recomandă pacienţilor fluor, care scade coeficientul de inteligenţă şi macină oasele, cînd cardiologii prescriu statine, care se spune că diminuează colesterolul, dar distrug în cîţiva ani inima, cînd ginecologii recomandă anticoncepţionale care avortează copii, iar mamelor le cauzează afecţiuni psihice ş.a.m.d.
În afară de foarte puţinele cazuri, cînd omul are ocazia să constate cu propriile simţuri o anumită informaţie, toată ştiinţa din capul oricăruia se bazează pe credinţa în ceilalţi. Pînă şi cel mai mare om de ştiinţă se formează covîrşitor prin credinţă. Faptul de a-ţi lua informaţiile din anumite cărţi nu este o dovadă în sine, oricît de impunător ar arăta cartea respectivă sau editura la care a fost publicată. Nici mărturia unui om de ştiinţă nu este o dovadă, decît dacă este acceptată prin credinţă.
Aşadar, oamenii de ştiinţă spun că se bazează pe dovezi. Dar se înşală. Tocmai pentru că nu au gîndire limpede, nu ştiu ce spun.
Nu numai oamenii de ştiinţă nu se bazează pe dovezi, dar nici măcar ştiinţa în sine. Nicio minte, oricît de strălucită ar fi ea, nu poate confirma că ştiinţa este sprijinită pe dovezi, pentru că nu are de unde să ştie lucrul acesta. Poate doar presupune, spera, dori, prin credinţă. Nimeni nu este capabil să confirme că ceea ce el nu ştie este adevărat. Astfel, faptul că ştiinţa este bazată pe dovezi e o simplă teorie, un mit nedovedit, considerat în general de masele populare ca fiind adevărat, cu toate că în ultima vreme, iată, ştiinţa este din ce în ce mai discreditată, prin faptul că scoate la iveală tot felul de minciuni cu etichetă de ştiinţă pentru a promova interesele companiilor multinaţionale şi în general ale globaliştilor.
Ştiinţa onestă reprezintă aşadar pentru orice om un procent infim de dovezi clare şi un procent covîrşitor de credinţă în cele spuse de alţii. La fel este şi religia! Nicio diferenţă esenţială între acestea două.
Acesta este şi motivul pentru care bătălia între religie şi ateism se duce practic între două credinţe. Una adevarata, una falsă. La sfîrşit se va dovedi cine a avut dreptate. Acum nu prea se poate dovedi lucrul acesta, căci trăim într-o lume predominant a credinţei, nu a dovezilor. Faptul că un om de ştiinţă are dovada ştiinţifică x sau dovada ştiinţifică y nu poate dovedi niciodată că Dumnezeu nu există. Poate cineva să aducă vreo dovadă clară împotriva a ceea ce tocmai am afirmat?
Există de fapt două categorii de dovezi: materiale (cele receptate prin simţuri) şi raţionale (cele receptate prin logică). Demonstraţia de faţă e o dovadă raţională. Gîndind logic, am ajuns la concluzia că oamenii de ştiinţă se bazează în primul rînd pe credinţă, nu pe dovezi.
Citind un asemenea text, aproape orice ateu se va simţi extrem de ofensat şi va veni cu replici de genul: „Eşti o idioată”. „Este clar că nu gîndeşti limpede!” „Creştinii sînt nişte proşti”. „Nu ştii ce spui, ştiinţa se bazează pe raţiune!”. Acestea şi alte asemenea sînt singurele „dovezi” pe care ei sînt în stare să le aducă în general în dialogul cu creştinii. Ei pică lamentabil la testul raţiunii, dar îşi apără credinţa cu rîvnă pînă la moarte!
Cu toate acestea… slavă Domnului că mai există credinţă pe pămînt. Fără aceasta, nicio legătură raţională sau afectivă între oameni nu ar fi posibilă. Nu mai vorbim de legătura cu Dumnezeu…
Spuneam la început că a crede este semn de inferioritate. Cu adevărat, este semn că omul e limitat şi că nu are capacitatea de a se ridica prin el însuşi. Dacă este semnul inferiorităţii omului, credinţa nu este, însă, inferioară, ci e cea care îl ridică pe omul inferior în capacităţile sale, în el însuşi, pînă la nivelul celui mai mare om de ştiinţă şi pînă la Dumnezeu.

Daniela Filioreanu
Sursa CREDINŢA ŞI IARĂŞI CREDINŢA…

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Ajutorul venit prin rugaciunea catre Maica Domnului

În mine e iadul, în mine e raiul...

Paraclisul Maicii Domnului