luni, 13 februarie 2012

Bun de citit

De ce a fost mai bine în iarna lui '54

''În week-end l-am sărbătorit pe prietenul mamei, care a împlinit 84 de ani. De fapt a fost o combinație de tort cu colivă, pentru că mama a făcut totodată și o mică pomană pentru morții familiei. Oricum nu despre asta voiam să vă povestesc, ci despre amintirile celor doi (el 84, ea 70 de ani) din celebra iarnă a lui 54, la care se tot face trimitere zilele astea.

Ne uitam toți la apocalipsa albă de la TV și mama s-a revoltat la vederea unei muieri din Buzău care se isteriza la cameră, cu doi cârnați în mâini, ocărând primarul, sistemul și tot mapamondul că ea nu are cum să-și hrănească familia din puținul primit ca ajutoare. „Păi cum să n-ai tu, femeie în toată firea, ce mânca iarna în casă, dar ce gospodină ești tu?! Înseamnă că e ultima puturoasă a satului dacă așteaptă de la lume”, conchide mama cu năduf.

Apoi a început să ne povestească cum în iarna lui 54 avea 13 ani și că într-adevăr casa și toate acareturile au fost îngropate în zăpadă, ca acum. Mamaie era văduvă de război, cu trei copii, dar avea vacă, porc și câteva oi. Mama zice că nu era nici bogată, dar nici cea mai săracă din sat. Era o gospodină care știuse să-și producă în bătătură tot ce trebuia familiei ei.

Și, a venit armata? o întreb eu. „Nu, mamă, n-a venit nicio armată, mămica și cu nenea (fratele cel mare care avea 19 ani) au săpat niște tuneluri până la șură și până la grajd, ca să putem să dăm de mâncare la animale și să avem cu ce face focul. După câteva zile au reușit să sape un șanț adânc și până la poartă, dar acolo au făcut trepte ca să putem ieși pe drum, că zăpada era cât gardurile și pe drum. Și nenea ne-a făcut o sanie din niște crengi de salcâm și o scândură și ne-am dus să ne dăm cu sania”.

Seara când au revenit acasă mamaie încinsese soba care încălzea camera de dormit și bucătăria în același timp. În bucătărie soba se prelungea cu o plită. Nu aveau lemne, se încălzeau cu ciocanii și cocenii rămași de la vacă. După ce încingea bine soba și ăia ardeau, punea pe jarul rămas o tavă mare cu varză murată, tocată, cu untură, din care mâncau toți, cu mămăligă. La urmă, lapte acru și către dimineață probabil se grăbeau toți către șură, al cărei spate servea și drept budă. Tot ce se consuma era produs în gospodăria proprie. Nu aveau nevoie nici de armată, ca să-i deszăpezească, nici de solidaritatea orășenilor să le ducă mâncare. Știau de cu toamnă că vine iarna și că trebuie să se asigure cu provizii ca să reziste pe cont propriu. „Așa era la țară, mamă, dar așa e și acuma, ăștia de urlă la TV sunt puturoșii satului, dacă nu au ei ce mânca!”.

Pentru că, orășenii aveau altă grijă, nu să facă chete la chemarea iRealității. Trebuiau să facă planul în fabrici și uzine, pentru construirea comunismului și propășirea neamului, vezi bine. Prietenul mamei era în 54 maistru la o întreprindere din București. Își amintește că atunci au dormit o săptămână în fabrică, în sala de mese, ca să fie siguri că vor face planul. „Au fost ținuți oamenii în uzină, că dacă plecau acasă nu mai ajungeau înapoi. Dormeam în sălile de mese, ni se aducea pâine cu rucsacul de la Bariera Vergului și am reușit să facem planul, în ciuda înzăpezirii. Da, așa era pe străzi, cum arată ăștia în poze, cu nămeții cât tramvaiu, dar nu se văita nimenil!”.

Și la sat și la oraș oamenii știau ce aveau de făcut. Nu se revolta nimeni non-stop la televizor că primarul ține munți de ajutoare numai pentru el, și niciun om politic nu plângea demagog pe umerii ninși ai cetățenilor manipulați în războiul zăpezii. Deși nu credeam că o să ajung vreodată să spun asta, cred că principalele rele care i s-au întâmplat României în ultimii 20 de ani sunt astea: televiziunea de știri și reporterul apocaliptic care transmite de la locul faptei.

Atitudinea de asistați pe care o afișează oamenii în așteptarea armatei, a primarului, a premierului, după ce Dumnezeu, pe care-l invocau în mod curent, le-a răspuns cu troiene, este rodul celor 20 de ani de democrație în care s-a demolat vehement munca patriotică, dar s-a păstrat ipocrit așteptarea intervenției paterne a statului.''
Trimiteți un comentariu