Vrei să te vadă ceilalţi, ca să te laude?


Oamenii care au mândrie nu au fost ajutaţi acasă de mici.

- Părinte, cum oare mama Sfinţiei Voastre, care a fost atât de sensibilă şi v-a iubit, v-a dat o educaţie aspră încă din primii ani ai copilăriei?

- Omul poate fi ajutat de mic să prindă sensul adânc al vieţii şi să se bucure cum trebuie. Când eram mic îi întreceam pe copii la alergat. Dar aceia nu mă lăsau să alerg, ci mă alungau. Îmi spuneau: „Veneticule” şi eu mă duceam la mama plângând. „Ce ai de plângi?”, mă întreba ea. „Copiii nu mă lasă să alerg”, îi spuneam. „Vrei să alergi? Iată curtea! Aleargă! De ce vrei să alergi acolo? Ca să te vadă ceilalţi şi să-ţi spună bravo? Aceasta este mândrie”. Altă dată am vrut să mă joc cu mingea, dar copiii nu m-au lăsat. M-am dus iarăşi la mama plângând. „Ce s-a întâmplat? De ce plângi iarăşi?” m-a întrebat. „Copiii nu mă lasă să mă joc cu mingea!” i-am răspuns. „Curte mare avem, minge ai, joacă-te aici! Ce, vrei să te vadă ceilalţi, ca să te laude? Aceasta este mândrie”. Atunci m-am gân­dit: „Mama are dreptate”. În felul acesta, încet-încet n-am mai vrut nici să alerg, nici să mă joc cu mingea înaintea lumii, pentru că am înţeles că lucrul acesta are în el mândrie şi spuneam: „într-adevăr, ce lucruri deşarte! Are dreptate”. După aceea, nu mă deranja aşa de mult atunci când îi vedeam pe ceilalţi copii că aleargă, că bat mingea şi se fălesc, ci râdeam şi-mi spuneam: „Ce fac aceştia?” şi eram un copilandru, mergeam în clasa a treia primară. După aceea am tră­it o viaţă firească. De aceea, de m-ar întreba şi acum: „Ce preferi, să urci pe Athon desculţ în luna august prin frunzele (frunzele de acolo sunt mici şi au ţepi) de arbuşti sau să mergi la o cere­monie unde te vor îmbrăca şi cu o mantie etc.?”, voi răspunde că prefer să merg desculţ pe Athon. Nu din smerenie, ci pentru că aceasta mă odihneşte.

Oamenii care au mândrie nu au fost ajutaţi acasă de mici. Cugetul lumesc îl chinuie pe om. Iar dacă nu se ia aminte la aceasta şi părinţii nu-i ajută pe copii atunci când sunt mici, după aceea lucrul acesta de­vine o stare sufletească permanentă. Altceva este să lauzi puţin un copil ca să nu se descurajeze şi altce­va să-i umfli egoismul. De pildă, a spus o poezie, dar n-a spus-o bine şi de aceea se descurajează. Atunci mama lui îi va spune: „Ei, ai spus-o bine!”. Dar dacă copilul va spune bine poezia şi mama va începe în­aintea celorlaţi să spună: „Bravo, tu ai spus-o mai bine decât toţi copiii! Copilul meu este cel mai bun!”, aceasta este rău. Astfel, părinţii de multe ori cultivă mândria în copiii lor. Sau, de pildă, copilul face o ne­orânduială la şcoală şi dascălul îl ceartă. Copilul se duce acasă şi spune părinţilor: „Dascălul m-a certat pe nedrept”. Atunci când tatăl sau mama ţin partea copilului şi spun înaintea lui: „Îi voi arăta eu! Copilul meu este...” copilul consideră bun ceea ce a făcut şi, în cele din urmă, ajunge să se chinuiască pentru lu­cruri neînsemnate. Totul este ca copilul să înţeleagă unele lucruri încă de acasă. Dacă omul de mic prinde sensul cel adânc al vieţii, după aceea, toate merg cum trebuie. Altfel îşi va afla satisfacţie numai în cele pă­mânteşti, în laudele oamenilor - care, în realitate, nu odihnesc - şi astfel omul va rămâne pământesc.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești, vol.2: Trezvie duhovnicească, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Ed. a 2-a, Editura Evanghelismos, București, 2011, pp. 384-386)

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Ajutorul venit prin rugaciunea catre Maica Domnului

În mine e iadul, în mine e raiul...

Paraclisul Maicii Domnului