„Dependenţa de nefericire” - cum ieșim din cercul vicios


Încă din copilărie, oamenii caută bucuria şi, totuşi, nu de puţine ori ar putea observa, la o analiză atentă, că au nevoie de un anumit grad de disconfort pentru a-şi menţine un echilibru interior. Inconştient îşi sabotează propriile intenţii bune prin cheltuielile compulsive exagerate, alegeri romantice care frâng inimi ori eşecuri profesionale.

Actualmente se vorbeşte frecvent despre „dependenţa” de durere sau de nefericire. Majoritatea celor care aud asocierea dependenţei cu trăirile lor profunde ce aparţin unui registru sufletesc atât de dureros tind să nege şi chiar să fie revoltaţi de o asemenea asociere de termeni. Pentru dependenţă, o explicaţie a fost adusă şi prin descoperirile neurofarmacologiei care au confirmat, în urmă cu peste patru decenii, că neuronii au receptori proprii pentru narcotice.

Această descoperire, extrem de intrigantă la timpul ei, s-a explicat prin aceea ca la nivelul creierului se produc substanţe opioide. Cu alte cuvinte, creierul îşi sintetizează propriile „droguri”. Ele acţionează fie împotriva durerii, fie pentru a produce senzaţii de plăcere. De câte ori ni se întâmplă ceva pe care noi îl receptăm ca fiind neplăcut sau dureros (noi fiind şi cei care dăm interpretarea momentelor trăite), neuronii eliberează endorfine. Aceste adevărate modulatoare de durere urmăresc ca starea de disconfort trăită să nu depăşească anumite limite, care să afecteze supravieţuirea noastră. Adică noi am fost creaţi să suportăm doar anumite nivele de durere, aceasta realizându-se din punct de vedere neurochimic şi prin modularea endorfinelor endogene. Unele dintre acestea au structura asemănătoare morfinei sau a altor droguri de sinteză, aceasta contribuind la explicaţia dependenţei care rezidă în starea de „plăcere din durere”. Totodată, folosirea predilectă a unor căi neuronale face ca impulsurile nervoase să dobândească o anume uşurinţă în a fi transmise prin aceste „autostrăzi cerebrale”, care semnalează că viaţa e tristă şi noi ne dorim altceva.

La noi sunt „butoanele” care ne reglează realitatea proprie

Un alt element important este legat de modul în care interpretăm ceea ce trăim, ca fiind producători de plăcere sau de durere. S-a observat că în depresie apare o tendinţă accentuată de a privi ceea ce trăim dintr-o perspectivă sumbră, negativă, alături de aceea de a ignora partea plină a paharului, care există întotdeauna pentru ochiul antrenat să o descopere. Acest antrenament este în fapt tot o atribuţie a minţii noastre, care poate fi învăţată, cu răbdare, să vadă motivele de bucurie din întâmplările mici ale vieţii de fiecare zi.

Un alt aspect care ne ancorează în dependenţă este credinţa că ceea ce trăim are o cauză exterioară, fără nici o legătură cu noi, cei care o experimentăm doar la nivel de „destin potrivnic”. Tehnicile de psihanaliză s-au dovedit aproape infailibile în a demonstra că la noi sunt „butoanele” care ne reglează realitatea proprie. Noi suntem cei care, prin credinţele noastre şi prin traumele nerezolvate şi neintegrate, atragem în viaţa noastră evenimente care ne dor. Dar care ne vorbesc şi despre durerea din spate. Cel mai adesea, ceea ce ne răneşte ne şi ajută să găsim o soluţie, o rezolvare, care să ne facă să ne dorim clipa prezentă şi să ne bucurăm de vieţile noastre.
Vindecarea profundă nu ne este adusă nici de medicamente

A găsi care ne sunt credinţele şi deprinderile mentale limitatoare ale bucuriei la care am fost chemaţi ne este de mare ajutor pentru a nu le mai folosi cu încrederea şi inconştienţa celui care nu ştie. Dar vindecarea profundă nu ne este adusă nici de medicamente şi nici de cuvinte, ci este o Taină, un Dar, care se dă cu o generozitate copleşitoare la Sfânta Liturghie, prin Taina Sfintei Împărtăşanii. Vedem asta citind la rugăciunile înainte de împărtășire: „Şi să-mi fie mie Împărtăşania aceasta spre bucurie, spre sănătate şi spre veselie... Cel ce de bunăvoie mi-ai dat mie spre hrană Trupul Tău, foc fiind, care arde pe cei nevrednici, să nu mă arzi pe mine, Făcătorul meu, ci mai vârtos intră în alcătuirea mădularelor mele şi întru toate încheieturile, în rărunchi şi în inimă, şi arde spinii tuturor păcatelor mele; curăţeşte-mi sufletul; sfinţeşte-mi gândurile şi oasele; numărul deplin al celor cinci simţuri îl luminează; peste tot mă pătrunde cu frica Ta; pururea mă acoperă, şi mă apără, şi mă păzeşte de tot lucrul şi cuvântul pierzător de suflet; curăţeşte-mă, spală-mă şi mă îndreptează; înţelepţeşte-mă şi mă luminează; arată-mă locaş numai al Duhului Tău şi să nu mai fiu sălaş păcatului, ci Ţie casă, prin primirea Împărtăşaniei. Ca de foc să fugă de mine tot lucrul rău, toată patima”.

Iar noi învăţăm a primi Darul acesta şi a-l face lucrător prin nevoinţa duhovnicească. Sfântul Grigorie Palama învăţa că ceea ce vindecă pe om sunt Tainele, legate de nevoinţă. Mitropolitul Hierotheos Vlachos, în cartea sa Boala şi tămăduirea sufletului în tradiţia ortodoxă, spune, referitor la aceasta, că „Acestea sunt cele două căi prin care se tămăduieşte omul şi primeşte harul cel necreat al lui Hristos. Tămăduirea duce la curăţirea inimii de patimi şi la luminarea minţii; mai exact, ea este de fapt preschimbarea puterilor fireşti şi a energiilor sufletului”.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Ajutorul venit prin rugaciunea catre Maica Domnului

În mine e iadul, în mine e raiul...

Paraclisul Maicii Domnului