Treceți la conținutul principal

Dumnezeu nu este autor al raului (3)

Raul e una din cele mai vechi si mai generale probleme care frământă pe om aproape de la apariția lui. Viata însăși este o forma a luptei duse împotriva răului, căci nu se poate spune ca omul si societatea n-au încercat, de-a lungul timpului, sa combată răul.

Raul nu e o problema simpla. Daca, asa cum s-a zis, el e numai în om, iar binele e în tot restul creației, atunci Dumnezeu rămâne in afara problemei răului. In cazul acesta, răul lucrează după capriciile sau legile sale, prezentându-se ca o forță independenta si nestăvilită de nimic, în fata căreia Dumnezeu rămâne neputincios. Daca, însă, ca în cazul lui Iov și altele asemănătoare, răul a fost permis ca o incercare cu scop bun, aceasta înseamnă ca nu numai binele, dar si răul, depind, intr-un anumit fel, de Dumnezeu. In ce fel? Pentru a raspunde la aceasta intrebare, e necesar, in prealabil, sa raspundem la alte doua intrebari: care e natura raului si care e origina raului?

Ce e răul? Definițiile abunda, fără ca una din ele sa se fi impus definitiv. Filosofia elenica a propus o serie de definiții ale răului, mergând de la discordie pana la absenta binelui. Unii păgâni si eretici dualiști, au prezentat răul ca o substanță, ca o esență de sine stătătoare. Alții au socotit ca răul își are obârșia într-o materie veșnică, alții într-un suflet cosmic rău, alții într-o parte nerațională a sufletului omenesc. Toate aceste concepții încercau sa așeze lângă Dumnezeu încă o origine a lucrurilor.

Concepția patristica si crestina, in general, despre natura raului se inspira partial din aceea a lu Plotin. Dupa Plotin, raul nu exista prin sine insusi. Raul e o lipsa care se afla totdeauna in altcineva si nu are o realitate substantiala prin ea insasi.Raul nu exista pentru ca e neipostatic. Se militeaza pentru ideea ca binele echivaleaza cu existenta si raul cu non-existenta. "Fiinta e binele, nefiinta e raul", zice Sf. Atanasie. "Numesc binele fiinta, pentru ca el are arhetipul sau in Dumnezeu, care este Fiinta. Numesc raul nefiinta, pentru ca neexistand, aceasta nefiinta nu e decat o fictiune a "imaginatiei omenesti". Facand un pas mai departe si nemultumindu-se cu definitia care prezenta raul ca pe o negatie a existentei, Sf. Vasile afirma ca "raul nu este o esenta vie si insufletita!, ci o dispozitie in suflet opusa virtutii, dispozitie nascuta in cei usurateci din cauza caderii lor de la bine". Nu se poate demonstra, zice acelasi autor, ca raul are o esenta cu adevarat existenta. Raul este lipsa binelui; el e fata de bine ceea ce e orbirea fata de ochii sanatosi. El se adauga ca stare de paralizare a sufletului. El e o iesire din starea naturala a elementelor pe care le afecteaza. Dumnezeu a facut trupul, nu boala, El a creat sufletul, nu pacatul; dar sufletul s-a alterat pentru ca a iesit din starea naturala, observa acelasi Parinte. Prin urmare, raul nu e numai o lipsa a binelui, in abstract, ci mai ales o dispozitie sufleteasca proprie omului, caracterizata prin iesirea din starea naturala. Ideea aceasta e foarte desvoltata de Sf. Ion Gura de Aur in omiliile sale. Fericitul Augustin a desvoltat ca nimeni altul problema raului in numeroasele sale lucrari indreptate contra maniheilor. Impotriva acestora, care sustineau ca rauleste o substanta. Augustin nu se multumea numai cu afirmatia ca raul nu e o substanta, ci el precizeaza ca acesta este un accident, o stare de dezordine, care produce suferinta, piericiune si atatea altele. Nu exista un principiu pozitiv al raului, un summum malum, deoarece a fi si raul se contrazic, ca: a fi si a nu fi. Augustin are meritul de a fi plasat problema raului in domeniul naturilor sau naturii lucrurilor. Daca, dupa conceptia maniheilor, raul este contrariul firii unui lucru, atunci nici o fire nu e raul", nu e rea, pentru ca ea e contrariul nefiintei. Orice natura, intrucat, e natura, e buna, zice Augustin, fiindca in acelasi lucru se gasesc si elemente de criticat si elemente de laudat. Daca din natura respectiva se elimina cele bune, natura nu mai exista. Daca se elimina cele rele, ramane natura nealterata. Daca din apa se scoate noroiul si tulbureala, va ramane apa pura si linistita. Dar daca din ea se scoate coeziunea partilor ei alcatuitoare, nu va mai fi apa. Deci, daca se elimina raul, natura ramane mai curata; dar daca se elimina binele, nu mai ramane natura. Acesta e motivul pentru care natura poseda binele, in timp ce raul nu e natura ci e contra naturii. Adancind aceasta idee, Augustin precizeaza ca toate naturile, intrucat sunt naturi sunt bune, pentruca ele pot fi concepute ca bune, fara cele rele, dar nici o natura nu poate fi conceputa, fara cele bune; de exemplu, noi putem concepe apa fara tulbureala noroiului, dar niciodata forma materiala a apei nu se prezinta mintii, fara coeziunea partilor continui ale elementului lichid. Fara acest bun al coeziunii n-ar putea exista apele noroioase. In perspectiva acestor lamuriri, raul este o alterare, o stricare sau o dezorientare. Alterarea unul suflet priceput se numeste prostie, alterarea sufletului masurat se numeste, imprudenta, alterarea sufletului drept se numeste nedreptate, a sufletului-viteaz se numeste trandavie, a sufletului linistit se numeste pofta, sau teama, sau tristete, sau mandrie. Intr-un trup insufletit, alterarea sanatatii se numeste durere si boala, alterarea puterilor se numeste epuizare a linistii se numeste chin; alterarea frumusetii se numeste uratenie, a dreptatii se numeste strambatate, a ordinei se numeste haos. Alterarea dizolva starea naturala. De aceea ea nu este natura, ci contra naturii. Daca, deci, in lucruri, raul nu se afla decat ca - alterare si daca alterarea nu e natura, urmeaza ca raul nu e natura. Naturile alterabile facute de Dumnezeu din nimic au fost create bune. Prin natura Augustin intelege ceva care exista in felul sa., cu specificul sau si pe care-l numeste si esenta si de multe ori substanta. Raul este, deci, departarea de estenta si tinderea spre ceea ce nu este.

Raul este o lipsa de existenta, adică un defect ontologie. Inspirându-se din Aristotel și Plotin, Augustin releva ca răul e alterarea celor trei dimensiuni care definesc existenta și prin aceasta, bunătatea unui lucru: măsura, forma și ordinea. PseudoDionisie Areopagitul sub influenta lui Proclu, are uneori idei contradictorii cu privire la natura răului. El așează răul când în cele existente, când în cele neexistente. Reținem observația interesanta ca dacă cineva, considerând ca răul distruge, iar distrugerea înseamnă nașterea a ceva, ar zice ca răul contribuie la plenitudinea universului si-l salvează de imperfecțiune, n-ar judeca drept. In fond, răul numai distruge si alterează. Nașterea și existenta sunt produsul binelui. Pseudo-Dionisie Areopagitul a definit ca putini alții specificul răului, ca accident. Raul are o existenta prin accident, fiindcă "o are prin altceva si nu din propria lui obârșie... Raul este alăturea de drum, alături de scop, alături de natura, alături de cauza, alături de început, alături de țintă; el e contra legii, a voinței, a substanței". El e o lipsa, o disproporție, o slăbiciune, o eroare. "El este fără țintă, fără frumusețe, fără minte, fără rațiune, imperfect, fără temei, fără cauza, nedeterminat, steril, inert, fără putere, dezordonat, neasemănător, nedefinit, tenebros, nesubstantial, neavând existenta de sine nici când si sub nici o forma". Raul n-are o existenta ipostatica. Pe linia acestui gând, Boethia face afirmația paradoxala, ca cei rai nu sunt nimic si nu pot nimic, fiindcă dacă ar fi rămas cu însușirea de a face binele, adică de a crea existenta, ei n-ar săvârși răul; făcând răul care e nimic, ei nu fac nimic si nu pot nimic. Ei nu fac nimic in domeniul existentei pure, dar câtă durere, suferință si mâhnire produc ei in viata reala! Sf. Ioan Damaschin profesează aceeași concepție despre rău ca Fericitul Augustin si Pseudo-Dionisie Areopagitul. Binele e sinonim cu existenta, răul cu non-existenta. Raul e o lipsa a virtuții, o lipsa a bucuriei, adică a obiectului dorit, dar este mai ales ceea ce se opune legii Creatorului. El e în același timp dezordinea.

Daca de la aspectul pur filosofic al naturii raului, trecem la cel real, pe care-l întâlnim în viata, constatam ca răul nu e în adevăr, o esență sau o substanță pe care s-o putem capta, analiza si defini in vreun fel. El e o neexistenta care se prezintă ca existenta, e o masca, e o minciuna. Raul are puterea și îndrăzneala considerabila a minciunii. Minciuna e fantoma, chipul ireal a realitatii. Raul e minciuna prin excelenta, fiindca el caricaturizează, deformează si îmbolnăvește existenta. El trece drept realitate, fără sa fie; el atrage prin înșelăciune. Diavolul împrumută totul de la alții, denaturând si caricaturizând. Cu puterea sa negativa si înșelătoare, el amăgește si primejduiește viata. Toate patimile ca: dușmănia, ura, pizma, răzbunarea, desfrânarea, lăcomia, gelozia, orgoliul si altele macina puterile omului si-i distrug viata. Raul nu poate crea o împărăție a vieții, pentru ca el e izolat de izvorul vieții. Ura, orgoliul, egoismul și alte patimi duc la moarte, pentru ca omul deplasând centrul vieții sale din existenta propriu zisa, adică din Dumnezeu, în propria sa periferie, se lipsește de toate bogățiile existentei. Raul este negația dragostei, e dorinta de viata in afara vietii reale, e trebuinta de a acorda nefiintei caracterul de fiinta. Sta in natura raului ca el sa provoace efecte mai mari decat cauzele care l-au determinat pe el. In rau, prin rau si din rau, toate lucrurile devin straine si dusmane unele altora.

Daca astfel se prezintă natura răului, care e punctul sau de plecare, care e origina lui? Aceasta origina nu sta în Dumnezeu. Sfântul Vasile cel Mare releva ca "nu e permis sa se spună ca răul își are originea de la Dumnezeu, pentru ca nimic din cele contrarii nu vine din contrariul sau. Nici viata nu naște moartea, nici întunericul nu este principiul luminii, nici boala nu e cauza sănătății, ci, pe când, în schimbările dispozițiilor, au loc trecerile de la un contrariu la contrariul sau, în nașteri fiecare ființă vine nu din contrariul sau, ci din cel asemenea cu el. Daca, deci, zice, raul nu e nici nenascut, nici nu deriva din Dumnezeu, de unde are el natura lui? Raul nu se trage din bine, zice Pseudo-Dionisie Areopagitul, pentru ca pomul bun nu poate sa producă roade rele (Matei VII, 18). Binele da tuturor lucrurilor armonie iar Sfinții scriitori îl numesc pace si dătător de pace. Lucrurile bune stau într-o atracție și înțelegere, ele sunt plăcute, se aseamănă, sunt binevoitoare unele catre altele si sunt create in vederea unui bine. Dumnezeu nu e, deci, cauza raului.

Daca Dumnezeu nu e cauza raului, atunci ce altceva poate fi aceasta cauza?

S-a zis ca imperfectiunea lucrurilor create e legata de natura acestora, adica de caracterul lor de fapturi marginite, osciland intre a fi si a nu fi. Dumnezeu a creat lumea, dar nu s-a atins de continutul ei. Cauza imperfectiunii lucrurilor pamantesti sta in aducerea formelor lor la existenta, adica in faptul creatiunii insasi. Fiinta creaturilor este marginita si nedesavarsita si de aceea ea trebue sa comita greseli si sa rataceasca. E adevarat ca tot ceea ce a creat e supus devenirii, ca ceea ce devine este schimbator si ca aceasta poate fi socotita numai posibilitate virtuala a aparitiei raului, nu cauza directa a acestuia.

Alții au așezat origina răului în materie. Gnosticii erau dualiști și vedeau răul în materie, împotriva căreia se dezvolta procesul mântuirii. Concepția aceasta era împărtășita si de maniheism, după care lupta veșnică dintre cele doua împărătii: a luminii și a întunericului, era lupta intre spirit si materie. Pseudo-Dionisie Areopagitul a demonstrat însa ca răul n-are legătură cauzala cu materia. El a arătat ca nu sta în picioare ideea platonica după care "răul este în materie, întrucât este materie", deoarece materia participa la ordine, forma si frumusețe. Daca, potrivit aceleiași concepții platonice, materia nu exista, atunci ea nu e nici buna, nici rea, iar dacă exista, ea vine din bine, și aceasta înseamnă ca e un lucru bun. Daca materia e necesara pentru desăvârșirea întregii lumi, ea nu poate fi răul. Daca e rea, materia nu poate sa producă si sa întrețină natura. Raul din sufletele noastre nu vine din materie, ci din alta parte. Critica severa pe care unii autori patristici si crestini in general o fac materiei si indeosebi materiei trupului, nu atribuie propriu zis acesteia origina raului, ci subliniaza lupta incordata a iubitorilor de desavarsire cu raul aliat cu sensualitatea care e cadru si aliment al raului.

Antichitatea pagana si crestina si adesea vremea noastra atribuia si atribuie raul nu numai lui Dumnezeu, ci si necesitatii sau destinului, sau naturii, sau norocului, sau intamplarii. Nemesiu de Emesa a raspuns global, precis si succint acestor atribuiri a originii raului. Dupa ce arata specificul lucrarii fiecareia din aceste presupuse cauze ale raului, notand ca opera proprie lui Dumnezeu este fiinta si providenta, ca opera necesitatii este miscarea lucrurilor continuu identice cu sine, ca aceea a destinului sunt lucrurile care se petrec in chip necesar, destinul insusi fiind o necesitate, ca aceea a naturii sunt: nasterea, cresterea, disparita, plante si animale, ca opera norocului se petrece rar si neasteptat si ca opera intamplarii e ceea ce are loc in domeniul celor neinsufletite si necuvantatoare, Nemesius se intreaba: pot fi atribuite lui Dumnezeu si necesitatii actiuni rusinoase si nedrepte ? Acestea nu fac parte din categoria lucrurilor totdeauna identice cu sine. Asemenea actiuni nu pot fi atribuite nici destinului, pentru ca cele ale destinului nu sunt contingente, ci necesare. Nici naturii nu pot fi atribuite, caci lucrurile naturii sunt animale si plante. Nici norocului nu pot fi atribuite, pentru ca faptele nu sunt rare si neasteptate. Nu pot fi atribuite nici intamplarii, pentru ca intamplarile apartin celor neinsufletite si necuvantatoare.

Raul a fost si este atribuit diavolului si ingerilor lui. Cel mai mare scriitor bisericesc, specialist în anghelologie, Pseudo-Dionisie Areopagitul, susține ca răul n-are origine propriu-zisa nici în îngerii rai. Demonii, zice el, nu sunt rai prin firea lor, caci ei n-ar fi provenit din bine, n-ar fi căzut dela bine și n-ar fi printre creaturile existente. Demonii sunt rai nu prin fire, ci prin lipsa virtuților îngerești, prin aceea ca au încetat de a dori și a face lucrurile dumnezeiești. Ei sunt rai prin aceea ca lucrarea lor cea fireasca a slăbit. Raul e, la ei, o pervertire, o slăbire din starea lor proprie, o lipsa, o nedesavârșire, o neputință o pierdere, o scădere a puterii care trebuia sa le păstreze desăvârșirea. Binele hărăzit lor, precizează Pseudo-Dionisie, nu s-a transformat complet ci ei au cazut de la deplinătatea acestui dar. Demonii au existenta de la bine. Ei sunt buni, doritori de frumos si de bine, pentru ca doresc sa existe, sa traiască, sa înțeleagă existenta. Ei sunt rai, prin lipsa, căderea si pierderea bunurilor ce li se cuveneau. Sunt rai și întrucât nu exista. Bunătatea demonica de care vorbește Pseudo-Dionisie Areopagitul e o simpla ipoteza în cadrul unui ontologism general. Dorința demonilor de a exista nu e o contribuție la existenta și la viata în Bine, ci o contribuție la alimentarea si intensificarea răului, însuși autorul nostru precizează ca pentru demon răul înseamnă a fi contra gândului celui bun, ceea ce este poziție negativa fata de existenta. Faptul ca demonii nu se pocăiesc după cădere, înseamna ca ei sunt morți sub raportul existentei. Caderea diavolului echivalează, la credincioși, cu moartea. De aceea, deși el insufla patimile necurate si tot răul, el nu poate totuși forța pe nimeni, căci noi avem putința sa primim sau sa nu primim sugestiile sale. In afara de aceasta, puterea demonului e limitata la ceea ce ii ingaduie Dumnezeu - asa cum stim din cazul lui Iov si din altele asemanatoare. Asa dar, originea raului se afla partial si in diavol, caci raul s-a instalat in el cu atata putere, incat ambii aproape se identifica.

Origina reala a răului se afla în ceea ce filosofii și teologii au numit și numesc liberul arbitru, libera alegere. In centrul chipului lui Dumnezeu, dat omului la creatiune, straluceste acest minunat dar al libertatii de alegere si de hotarare. Gratie acestei libertati, sufletul poate inclina spre cele bune, dar se si poate abate dela acestea. El gandeste binele si-i cunoaste dulceata; el poate starui in contemplarea binelui si are puterea de a pastra viata. Dar el are si puterea de a se departa dela bine. Parintii Bisericii sunt unanimi in afirmatia ca primul om a cazut prin abuzul de libertatea cu care era inzestrat. Adam a cazut prin preferinta sa rea si a murit prin pacat. Nu Dumnezeu a facut raul sau moartea, ci noi insine ne-am atras-o prin hotararea noastra rea. Dumnezeu ne-a dat libertatea, pentru ca Lui nu-I place constrangerea, ci indreptarea cea din virtute, iar virtutea vine din vointa care alege, nu din constrangere. Cineva care ar reprosa lui Dumnezeu ca nu ne-a facut in asa fel incat prin firea noastra sa nu pacatuim, acela prefera naturii noastre rationale, inzestrata cu libera alegere si cu putinta de activitate, o natura nerationala, imobila si incapabila de dorinti, zice Sf. Vasile. Dupa cadere, sufletul a continuat sa abuzeze de libertatea sa, dandu-i o indrazneala care l-a abatut de la scopul sau initial.

Oamenii au inceput sa faptuiasca lucruri contrarii acestui scop: mainile furau, loveau si ucideau pe semeni, urechile nu ascultau, limba. In loc de binecuvantari prefera blesteme, insulte, picioarele se grabeau spre asasinat, iar pantecul nu se mai satura de mancare si de bautura. Sf. Atanasie compara abaterea omului cu un calaret care indepartandu-se de la tinta spre care trebuia sa mearga, ajunge cu cal cu tot in alta parte, sau cu unul care, inchizand ochii in plina zi, isi inchipue ca e intuneric si merge ratacind ca in intuneric, adesea cazand si prabusindu-se in prapastie. Tot asa sufletul omenesc inchizand ochiul prin care poate sa vada pe Dumnezeu si-a nascocit siesi cele rele si nu stie ca parandu-i-se ca face ceva, nu face nimic, fiindca el plasmueste cele ce nu sunt. Asadar, "raul isi are principiul in caderi liber consimtite. Daca raul ar fi involuntar si nu ar depinde de noi, atunci n-ar apasa o asa de mare teama de legi asupra celor ce fac nedreptati, iar pedepsele date de tribunale dupa merit, raufacatorilor, n-ar fi asa de inevitabile" .

Noi amestecam raul cu firea noastra printr-o miscare a liberei vointe. Desi vointa noastra este un bine, fiindca e data de Dumnezeu, totusi vointa cea rea e de aceeasi fire cu pacatul, pentru ca ea nu este dupa natura, ci contra naturii, intrucat ea e o indepartare de la opera lui Dumnezeu. E drept ca cele rele sunt legate de cele bune, fara de care nici nu pot exista; raul se indeparteaza nu prin eliminarea vreunei firi, ci prin insanatosirea si indreptarea partii care se pacatosise si se alterase. Dar pacatul nu e necesar si nu vine de la Dumnezeu. Raul n-are o cauza "eficienta, ci una deficienta. Cand vointa coboara de la un obiect superior la unul inferior, ea devine vointa rea. Devine rea nu atat prin obiectul in chestiune, cat prin coborarea insasi. Nu atat obiectul inferior face vointa rea, cat ea - vointa insasi - , se face rea prin faptul ca s-a alterat prin cautarea neregulata si vinovata a obiectului inferior. E ca si cum cineva ar voi sa vada intunericul sau sa auda tacerea.

Omul este suveran pe faptele sale bune sau rele și nimeni si nimic nu-i poate contesta aceasta suveranitate pe care n-o împarte cu nimeni. Este meritul învățatului episcop Nemesiu de Emesa de a fi relevat caracterul absolut independent al omului in tot ceea ce gândește si face, prin trei puteri care conturează și definesc liberul arbitru: rațiunea, deliberarea si îndemnurile sau sfaturile pe care le primim sau pe care le dam. Mintea sau rațiunea noastră, care e si principiul acțiunii, alege intre un lucru si opusul lui. Aceasta alegere e rodul lucrării rațiunii asupra situației sau situațiilor date. Deliberarea care frământă, argumentează, fundamentează si hotărăște alegerea, opereaza absolut independent, înăuntrul rațiunii. Daca, zice Nemesiu, omul nu este principiul niciuneia din faptele sale, atunci el deliberează degeaba. De ce deliberează, dacă el nu e stăpânul niciunei fapte? Ar fi culmea absurdității sa facem de prisos tocmai lucrul cel mai frumos si cel mai de cinste din om. Omul deliberează din cauza acțiunii si pentru acțiune. Aceasta deliberare se exercita în chip propriu, asupra lucrurilor in legătură cu sufletul, cu trupul, cu virtuțile, cu arta, cu viata în general. Daca omul nu e stăpân pe acțiunile sale și dacă deci deliberarea e zadarnica, înseamnă ca liberul arbitru e, in mod necesar, alături de rațiune, adică în afara de rațiune. In fine, îndemnurile si sfaturile arata ca obiectele acestora stau in puterea noastră. Nimeni nu îndeamnă pe cineva sa nu-i fie foame, sa nu-i fie sete, fiindcă asemenea lucruri nu stau în puterea noastră. Raul stand în ținută sau comportare, iar comportarea fiind cea dupa alegere, urmează ca noi suntem rai dupa alegere, nu dupa fire.

S-a facut observatia ca teoria liberului arbitru implica o buna doza, de determinism si ca atat paganii cat si crestinii au trecut problema din domeniul libertatii vointei in acela al teoriei cunoasterii, in sensul ca omul rational vrea numai binele, dar din cauza mediului cade in rau. Se citeaza ideea Sf. Apostol Pavel ca omul e pacatos prin trupul sau, care mosteneste pacatul originar si ca deci pacatosenia omului este naturala. Se invoaca ideea Fericitului Augustin dupa care vointa omului nu conteaza nimic in procesul mantuirii, ci numai harul opereaza totul si ca, daca, in general, se poate admite ca omul dispune de libera sa vointa, in faptele sale, el sta, totusi, sub puterea de seducere a diavolului, sub influentele rele din afara, sub povara trupului si mai ales sub apasarea naturii sale-pacatoase, prin ereditate, gratie vinii lui Adam sau aceleia din antropologia lui Origen.

Este adevarat ca mediul inconjurator, unele influente externe si starea noastra de pacatosenie cantaresc uneori in hotararile pe care le luam. Dar aceasta nu atinge prea mult sensul alegerii noastre, pentru ca insesi, aceste influente sunt opera aceluiasi liber arbitru al oamenilor dinaintea noastra, care au hotarat, in conditii in general asemanatoare cu ale noastre. Aceasta traditie nu-si exercita puterea decat intr-o viata strict mecanica. Omul natural si liber hotaraste liber, orice i s-ar spune sau opune. Libera alegere, zice Grigorie de Nisa, e un lucru care nu poate fi supus, care e independent si sta in libertatea cugetarii noastre. Libertatea, caracteristica cea mai de seama a chipului lui Dumnezeu in om, e cel mai frumos si mai pretios bun, fara de care noi am sta pe treapta fiintelor fara ratiune. Libertatea de vointa e organic legata de ratiune, din care iese in chip natural. Daca natura cugetatoare pierde puterea hotararii de sine, atunci ea pierde insusi darul de a cugeta, adica ar pierde chipul lui Dumnezeu. A reprosa lui Dumnezeu ca a dat omului libertate, inseamna a-I reprosa ca l-a facut fiinta rationala. Omul se deosebeste de animale prin ratiune si prin virtute. Virtutea nu e posibila fara libera alegere. Libertatea de vointa a fost aparata de multi pagani si crestini, fie contra fatalismului stoic, fie pentru avantajele ei. Determinismul exclude raspunderea morala, pedeapsa si rasplata devin fara sens, iar legile ajung nefolositoare.

Impartirea raului in metafizic, fizic si moral nu are mare importanta, pentru ca la baza lui stand libera vointa a omului, structura lui e mai ales morala, cu aspecte uneori felurite, ca cel fizic sau metafizic. Parintii Capadocieni sustin ca nu exista rau fizic, ci numai rau moral. Dupa cum virtutea este una, tot asa si raul este unul.

Daca origina raului sta in vointa omului, iar Dumnezeu nu-l produce in niciun fel, se poate totusi spune ca Dumnezeu, este cu totul indiferent fata de prezenta si lucrarea raului in lume? Daca Dumnezeu nu este autorul raului, decurge din aceasta ca El nu ia nici un fel de atitudine fata de rau, ca Lui ii este complet straina opera acestuia in lume si in oameni? In cazul acesta nu exista providenta si nu exista mantuire. Afirmatia lui Lactantiu ca un Dumnezeu autor al raului nu poate mantui lumea, e valabila si pentru cazul unui Dumnezeu neautor al raului, dar indiferent fata de rau. Istoria providenta divine si a iconomiei mantuirii demonstreaza cu prisosinta ca Dumnezeu ia atitudine fata de rau, ca El trimite pe insusi Fiul Sau ca sa ne scape de rau. Dumnezeu e autor al tuturor naturilor si esentelor, dar El nu este si autor al raului, caci cum poate Acela care e cauza de existenta sa fie si cauza de neexistenta, intreaba Augustin. Si noi adaugam: cum poate Autorul existentei sa ramana indiferent fata de opera neexistentei? Totusi, in multe cazuri, viata pare a da dreptate conceptiei ca Dumnezeu sta deoparte de relele uneori cumplite care lovesc pe oameni. Se stie ca unii au parasit credinta din aceasta cauza. Se cunoaste capitolul celebru pe care Fericitul Augustin il consacra distribuirii in aparenta revoltatoare a binelui la cei rai si a raului la cei buni. Spicuim: "Nu stim dupa care socoteala a lui Dumnezeu omul acela bun este sarac, iar omul acela rau este bogat si se bucura, in timp ce noi credem ca pentru purtarile sale ticaloase el ar fi trebuit sa sufere dureri. Nu stim de ce cel bun e doborat de tristete, desi viata lui vrednica de lauda ne convinge ca el ar fi trebuit sa se bucure; de ce cel nevinovat iese din judecata omeneasca nu numai nerazbunat, dar chiar osandit, fie prin apasarea nedreapta a judecatorului, fie prin covarsirea marturiilor mincinoase, in timp ce adversarul sau criminal, nu numai ca ramane nepedepsit, dar insulta razbunator. Nelegiuitul e plin de sanatate, pe cand cel evlavios se topeste de boala. Tineri foarte sanatosi talharesc. Copii mici, care nici macar cu cuvantul n-au putut atinge pe cineva, sufera de diferite boli ingrozitoare. Cel folositor lucrurilor umane e rapit de o moarte prematura, in timp ce aceia care se pare ca nici n-ar fi trebuit sa se nasca, traiesc foarte mult. Cel incarcat de crime e inaltat la onoruri, pe cand cel linistit e acoperit de intunerecul anonimatului. Si altele de acest fel, pe care cine le aduna, cane le insira?". Raspunsul lui Augustin este ca Dumnezeu totusi vegheaza asupra oamenilor si ca distribuirea celor bune si a celor rele se face dupa judecatile Sale de nepatruns si dupa caile Sale greu de cercetat.

Dumnezeu nu voieste raul nici cu o vointa antecedenta, nici cu una subsequenta, dar il ingaduie liberului arbitru. Dumnezeu ingaduie raul pentru a face posibila functiunea libertatii. Neingaduirea raului echivaleaza cu suprimarea libertatii. Iar suprimarea libertatii inseamna- prabusirea omului in neexistenta, pe care Dumnezeu n-o admite pentru ca El este autorul existentei nu al neexistentei. Fara libertate nu sunt posibile nici virtutea, nici desavarsirea, nici mantuirea.

Dumnezeu intoarce totdeauna raul spre bine. Dumnezeu a intors spre-bine rautatea diavolului, pe aceea a lui Iuda si pacatul lui Adam. Pacatul stramosesc - zice Sf. Grigore de Nisa, reproducand o ipoteza - a servit la inmultirea neamului omenesc. Fara acest pacat, neamul omenesc ar fi ramas la perechea umana de la inceput, fiindca lipsa de teama mortii n-ar fi impins aceasta pereche sa se reproduca. Casatoria primei perechi a ferit umanitatea de pieire. Aceasta explicatie nu are valoare demonstrativa, ci e numai o obiectie a adversarilor, caci Episcopul Nisei admite ca, in cazul lipsei de pacat, oamenii s-ar fi putut inmulti dupa modul inmultirii ingerilor. Daca in paganism, raul era socotit mai totdeauna ca avand un caracter vindecativ sau fatal, in crestinism el este, cel mai adesea, un instrument pedagogic de indreptare a oamenilor.

Origen si Sf. Grigore de Nisa fac mare caz de deosebitul rol pedagogic pe care tirania faraonului l-a avut in formarea sufleteasca a poporului evreu. Relele impiedeca unele rele si mai mari. Plantele si ierburile otravitoare sunt lasate de Dumnezeu pentru vindecarea bolilor noastre. Dar raul sau suferinta in general nu e folositoare decat daca aduce o indreptare, o imbunatatire, zice Augustin. Sf. Vasile compara rolul suferintei cu acela al interventiei medicale intr-un corp bolnav. Dupa cum medicul e un binefacator, desi provoaca dureri trupului, tot asa si Dumnezeu e bun, pentru ca prin pedepse partiale administreaza tuturor credinciosilor mantuirea. Dupa cum nu reprosam nimic medicului, tot asa se cuvine sa nu reprosam nimic lui Dumnezeu. Proportia raului in lume este pana la un punct, expresia unui echilibru. In aceasta viata, nu toate pacatele sunt pedepsite, pentru ca s-ar crede ca nu s-a rezervat nimic pentru judecata finala. Si iarasi, daca in aceasta viata Dumnezeu n-ar pedepsi niciun pacat, s-ar crede ca nu exista providenta. Desi alterarile, zice Augustin, nu sunt opera lui Dumnezeu, totusi in puterea Acestuia sta oranduirea lor pentru ordinea lucrurilor si meritele sufletelor. Ordinea pune armonie, care e necesara existentii. Iar existenta este unitatea. Ceva exista numai in masura in care are unitate. Unitatea consta in armonia si intelegerea elementelor compuse. Dumnezeu nu inceteaza de a aduce si randui pe cele ce se departeaza, reintorcandu-le acolo de unde au plecat. In fine raul, dupa unii, joaca un rol estetic in ansamblul universului. El ar aparea chiar necesar dupa legea armoniei universale, care e facuta din contradictii, asa cum e si societatea. Lucrurile exista toate, observa Augustin, pentruca Dumnezeu nu le-a facut egale. Orice s-ar intampla partii, aceasta intra in binele si armonia intregului. Dreptatea divina aseaza raul la locul ce i se cuvine. Raul nu creaza uratenia ci valorifica frumusetea ansamblului. El e ca o umbra care permite sa distingem mai usor relieful obiectelor atinse de iradierea luminii. Dupa cum un pictor stie sa aseze culorile in tabloul sau asa fel ca acesta sa arate cat mai armonios, tot asa Dumnezeu stie unde sa aseze pe pacatos ca totul sa fie in ordine. In univers nu e nicio disonanta, pentru ca Dumnezeu armonizeaza pe cele rele cu cele bune, Dumnezeu e asa de desavarsit artist in cele mari, incat el nu poate fi mic in cele mici. Frumusetea infinitesimala a firilor temporale e facuta din trecerea lucrurilor si se apreciaza prin moartea celor ce nasc. Daca simturile si amintirea noastra ar putea cuprinde ordinea si masura acestei frumuseti, ea ne-ar placea asa de mult, incat cele prin care se distinge le-am numi lipsuri, nu alterari.

Teologia răului are meritul de a examina, teoretic, diferitele aspecte ale lucrării lui în lume și de a nu lăsa pe Dumnezeu impasibil fata de aceasta lucrare. Dumnezeu neutralizează aceasta lucrare, întorcând-o cel mai adesea spre bine. Dar răul e o realitate asa de întinsă și de cumplita, asa de adâncă și de variata, încât n-a fost și nu este om care sa-l ignore. El îmbracă felurite aspecte: orgoliul, minciuna, dușmănia, ura, nedreptatea, exploatarea, robia, războiul. Dintr-o lașitate rușinoasă, oamenii pun pe seama lui Dumnezeu aceste rele, sau fac din El un complice. S-a demonstrat mai sus și o știm cu toții din proprie experiență ca nu Dumnezeu, ci noi, oamenii, suntem vinovați de toate nenorocirile și suferințele noastre. A pretinde altfel, înseamnă a fi împotriva evidenței. Raul are ca autor pe om, pentru ca omul singur, prin propria sa voință, alegere și hotărâre determina sensul și scopul faptelor sale. Autorul greșelii și al nenorocirilor nu trebuie cautat în afara; el e înlauntru, închis în noi înșine, zice Sf. Ambrozie. Controlează-ți proiectele, cercetează ținuta mintii tale, pune paza gândurilor și plăcerilor sufletului. Tu însuti ești cauza răutății, tu însuti conduci viciile tale și pui la cale crimele. Nu mai invoca o natura străină, spre a-ți scuza căderile tale. Nu te mai iuți, nu te mai precipita, nu te mai lăsa cuprins de ambiții nemăsurate, de manie sau de plăceri, care ne țin prinși ca niște rețele, observa cu durere Sf. Ambrozie. Principiile faptelor care vin din voința noastră și ai căror stăpâni suntem noi nu trebuie sa le cautam în afara, sau sa le punem pe seama altora, ci sa recunoaștem ca sunt ale noastre. Niciun om cu mintea întreagă n-a admis vreodată ca nedreptatea, exploatarea, robia sau războiul au ca autor pe Dumnezeu. Niciodată Dumnezeu n-a învățat pe oameni sa fie nedrepți, asupritori, exploatatori sau ucigași. Războiul, cel mai mare rău ce se poate întâmplă oamenilor, pentru ca el înseamnă practicarea uciderii sistematice si întinderea nestăvilită a morții, a fost si este total condamnat de Dumnezeu. Scriitorii Bisericii condamna războiul ca pe orice act de ucidere. Dumnezeu, zice Fericitul Augustin, ajuta pe cei care lupta pentru patrie, dar, adaugă el, e mai mare glorie sa ucizi războiul cu cuvântul, decât sa omori oameni cu sabia, si sa câștigi pacea prin pace, nu prin război. Războiul este realmente o neexistenta, cum zic scriitorii bisericești, în sensul ca el produce distrugeri si moarte, care sunt neexistente. Pacea este opusul total al celui mai mare rau, pentru ca ea e izvorul tuturor creațiilor, sporurilor si existentelor.

Lumea a fost creata de Dumnezeu nu pentru ca sa fie spatiu de desfasurare a fortelor raului, ci pentru ca omul sa traiasca fericit si sa laude pe Dumnezeu. De aceea omul trebuie sa faca tot ce poate pentru a elimina aceasta miasma. El trebue sa demaste raul pe orice cale si cu orice pret,- zice un filosof. El trebuie sa-l denunte si sa-l distruga, dar nu cu rau, caci a folosi raul impotriva raului, e o metoda proprie diavolului.

Parintele I. G. Coman

Vezi și:
Dumnezeu nu este autorul relelor (2) - Sf. Vasile cel Mare
Dumnezeu nu este autorul relelor (1)
Voia mea proprie este iadul - Pr. Rafail Noica
Suntem lăsați în voia inimilor noastre - †Dr. LAURENŢIU STREZA, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Ajutorul venit prin rugaciunea catre Maica Domnului

“Facă-se voia Ta”, mărturisim atunci când spunem rugăciunea “Tatăl nostru”, însă de multe ori ne gândim la voia noastră si, pentru ca realitatea nu se potriveşte-de cele mai multe ori- cu visele noastre, suferim cumplit si apar chiar gânduri de deznădejde...
Citind câteva marturii ale unor tineri care suferă pentru ca nu li s-au împlinit diferite vise de iubire, mi-am amintit de ceea ce spunea odată o prietenă. Mărturia ei, sper să fie de ajutor şi altora.
În adolescenţă vorbea cu un băiat, primul ei prieten. După un timp, acesta s-a despărţit de ea. Suferea sărăcuţa, căci îl iubise şi se gândise tot timpul că "el e alesul".
A început să se roage şi citea în fiecare zi Paraclisul Maicii Domnului. Este acolo o rugăciune care spune aşa: "necazul meu îl ştii, dezleagă-l precum voieşti". Chiar daca ea mai plângea şi se gândea că poate se vor împăca, se ruga în continuare Maicii Domnului si isi punea nădejdea in ajutorul ei. Aşa s-a uşurat suferinţa ei si treptat şi-a r…

În mine e iadul, în mine e raiul...

În mine e iadul, în mine e raiul; lumina și întunericul, binele și răul, bucuria și durerea, isihia și haosul. Eu dau valoare la tot ceea ce este în jurul meu. De mine depinde dacă scormonesc în mizerie sau caut însetat opaițul de lumină din orice, din tine, din mine, din ei...

Nu învinovăți pe Dumnezeu, pe oameni, viața, pentru alegerile făcute cândva și pentru ce iese din tine, urât sau frumos.

Curaj! Bucură-te de viață!
"Prea tarziu" este doar ultima bătaie a inimii!...

Pr. Hrisostom Filipescu

Baia Mare, 9 decembrie, conferința: „Pruncul în pântecele mamei – cea mai mare minune din Univers”

Asociația „Maramureș pentru Viață și Familie” vă invită să participați la conferința „Pruncul în pântecele mamei – cea mai mare minune din Univers”.
Invitat special: Claudiu Bălan, președintele Asociației „Ortodoxia Tinerilor”.

Conferința va avea loc în data de 9 decembrie, de la orele 17:00, în sala de conferințe a Bibliotecii Județene „Petre Dulfu” din Baia Mare.