sâmbătă, 2 iulie 2011

Recomandare-''Iubirea: de la echilibru la dezechilibru''

Pe blogul lui Andrei (consilier în domeniul adicţiilor), http://prosanthropos.wordpress.com , găsiţi un interviu foarte bun, pe care l-a acordat pentru revista Theopolis (Revista ASCOR Iași) nr.4/2011. Este redat în trei părţi. Eu voi pune doar câteva fragmente, dar vă recomand călduros să îl citiţi în întregime.

Iubirea: de la echilibru la dezechilibru (prima parte)

-Tinereţea şi iubirea, două subiecte delicate, ce le leagă şi ce ar trebui să aibă în vedere tinerii care doresc să iubească curat?

- Tinerețea este o perioadă minunată, iar iubirea are un rol fundamental în creșterea emoțională și spirituală a oricărui tânăr. Din păcate de foarte multe ori tinerii înțeleg iubirea într-un mod eronat. Fie că se raportează prea mult la aspectul exterior care în cele din urmă va păli, fie încearcă să scape de anumite probleme, de anumite neîmpliniri pe care le au în sufletul lor din familia de origine şi proiectează din nevoile lor asupra celor din jur, în special asupra persoanei față de care manifestă sentimente de iubire în mod deosebit.

E delicat să vorbești despre dragoste, așa cum e delicat să vorbești despre tinerețe pentru că, pe de o parte, merg mână-n mână, dar pe de altă parte, își pot face și mult rău una alteia. Tinerețea fără dragoste este o tinerețe sterilă, neîmplinită și netrăită în adevăratul ei sens, dar totodată și o dragoste lipsită de vigoarea și bucuria tinereții se transformă în egocentrism. Putem vorbi aşadar, de un ideal al iubirii, sau mai bine spus, despre cum ar trebui să fie simţită şi trăită iubirea în tinereţe, şi putem vorbi despre felul în care cei mai mulţi dintre tinerii de astăzi simt şi trăiesc iubirea, deformat, nesănătos.

- Cum ajunge un tânăr să trăiască această iubire deformată, nesănătoasă?

- Majoritatea problemelor emoționale pe care o persoană le are își au originea în copilărie, în relația pe care a avut-o cu familia, în special cu părinții, și fără doar și poate, în relația pe care persoana respectivă o are cu Dumnezeu. Primul nostru exemplu de iubire este acela pe care îl vedem la părinţii noştrii, în sânul familiei. Dacă acolo este linişte şi pace, dacă părinţii au o relaţie frumoasă, dacă se iubesc şi se respectă reciproc fiecare având conştiinţa locului său bine stabilit în familie, ca bărbat şi femeie, ca soţ şi soţie şi ca mamă şi tată, atunci putem învăţa ce este iubirea adevărată, sănătoasă. Şi da, am spus „se poate învăţa” chiar dacă în răspunsul meu la prima ta întrebare, am afirmat că iubirea nu trebuie raţionalizată. „A învăţa” implică un efort, implică o evoluţie, mai uşoară sau mai dificilă, un urcuş permanent şi mai ales o permanentă transformare. Iubirea se învaţă! Şi dacă se învaţă, atunci, prima sală de clasă în care se „predă” este familia. Dar dacă primii mei învăţători au fost corigenţi la obiectul iubire, atunci cum voi putea învăţa?! Dacă în familie există diferite forme de abuz: verbal, emoţional, fizic; dacă unul, sau ambii părinţi suferă de vreun fel de dependenţe sau dacă manifestă comportamente compulsive faţă de copii (supraposesivitate, neglijenţă, etc.) atunci fără să vrea, copilul, tânărul de mai târziu, va prelua aceleaşi tipare comportamentale. S-ar putea convinge de veridicitatea acestor afirmaţii orice tânăr care, analizându-şi comporamentul faţă de persoana iubită, şi apoi pe cel al părinţilor săi unul faţă de altul, şi care va trage concluziile cât se poate de obiectiv. Cel mai probabil va ajunge la o constatare de genul: un tânăr se comportă faţă de iubita sa aşa cum se comportă tatăl său cu mama sa, iar o tânără se comportă cu iubitul ei aşa cum se comportă mama sa cu tatăl său. Desigur, nu generalizăm. În plus, trebuie să avem în vedere că, din păcate, cea mai mare parte a comportamentelor nesănătoase intervin într-o relaţie după căsătorie. Câţi dintre tineri nu jură că nu vor face ceea ce au văzut rău în familie şi cu toate acestea ajung se repete greşelile părinţilor? Puterea exemplului parental este foarte mare. Chiar și în relația pe care o au tinerii, şi nu numai, cu Dumnezeu, tind să proiecteze neîmplinirile şi posibilele lor imagini deformate pe care le au cu privire la iubire, ajungând în final să se raporteze greșit la valorile adevărate ale credinței noastre ortodoxe. De aceea mulți cad în deznădejde după ce s-au rugat pentru ceva și nu au primit lucrul respectiv (mai ales atunci când se roagă să descopere iubirea adevărată sau sufletul lor pereche). În sinea lor credința nu a devenit o jertfă, ci este mai degrabă un schimb comercial. Ca de exemplu: Eu îi ofer lui Dumnezeu mersul la biserică, rugăciune, post, în schimb mă aștept ca Dumnezeu să mă răsplătească, dar nu cum vrea El, ci cu ce vreau eu, când vreau eu și în cantitatea pe care eu mi-o doresc.

Iubirea: de la echilibru la dezechilibru (a doua parte)

-Ce părere aveți de sintagma „suflete pereche”?

- Dacă ne întoarcem puţin la referatul biblic despre crearea lui Adam și a Evei, vedem că Dumnezeu a făcut-o pe Eva ca să fie ajutor potrivit lui Adam. Este clar că bărbatul și femeia se completează reciproc. Natura femeii este una preponderent sentimentală, iar cea a bărbatului preponderent cerebrală. Este evident că cei doi se completează reciproc astfel încât înaintea lui Dumnezeu să formeze un întreg. Cu toate acestea, am o oarecare reţinere cu privire la folosire termenului de „completare” însă nu avem altul mai bun. De ce? Pentru că dacă cineva intră într-o relaţie de iubire „incomplet”, adică fără a fi în armonie cu sine, cu cei din jur şi cu Dumnezeu, atunci va deveni pentru persoana iubită un fel de „vampir emoţional”, va căuta să îşi umple golurile sale emoţionale, şi va „seca” emoţional persoana iubită. De aceea, poate ne aflăm în faţa unui paradox dar, pentru ca doi tineri, doi oameni, bărbat şi femeie, să se completeze reciproc trebuie să fie mai întâi fiecare în parte complet.

Dar să revin la sintagma care ai amintit-o în întrebare. În spatele ei se poate ascunde o capcană. După cum am văzut putem dobândi din copilărie un anumit set de emoții, de valori. Ne obișnuim cu un fel de a trăi și în clipa în care cunoaștem o persoană care, să ținem cont că și ea vine cu propriul ei set de valori, cu propriul ei trecut, simțim că se pliază pe sufletul nostru. E posibil ca sentimentul acesta, dragoste la prima vedere, să nu aibă la bază o iubire profundă, ci de fapt să fie întâlnirea dintre două suflete rănite care au găsit unul în celălalt același tip de rană sau vindecarea de care ambii cred că au nevoie, cu atât mai mult dacă din ecuația aceasta sentimentală lipsește Dumnezeu. E foarte importantă prezența lui Dumnezeu în relația de prietenie și apoi în cea de căsătorie.

E posibil ca acest sentiment să fie mincinos. Auzim adesea expresii ca: ”Simt că te cunosc de o viață”,”Parcă ne-am mai cunoscut undeva”, care subliniază o realitate destul de adâncă, pentru că ne este foarte greu să discernem cât anume este un sentiment de iubire adevărat izvorât dintr-un suflet liniștit și împăcat către un alt suflet linștit și împăcat și cât este de fapt o nevoie de împlinire a unor goluri emoționale, spirituale. Foarte adesea tinerii cad în capcana aceasta. Faptul că o relație dintre doi tineri nu a plecat de la premiza corectă cel mai adesea este demonstrat de despărțire și de sentimentele pe care și unul și celălalt le trăiesc în urma despărțirii. Desigur despărțirea nu poate fi plăcută. Cu toate acestea, dacă relația a avut la bază sentimente oneste, axate pe principiul lui ”a da”, „a oferi” și mai puțin pe „a lua” şi ”a primi”, cu siguranță nu va duce în pragul deznădejdii, a disperării şi nici nu ne va determina să facem un act condamnabil. Știm foarte bine din păcate că sunt tineri care aleg să-și pună capăt zilelor din cauza unei deziluzii în dragoste. Se ajunge acolo pentru că odată cu despărțirea de persoana respectivă se simt goi în interior, pentru că aşa au intrat de fapt în relație, şi fără ea cred că nu mai au sens. Din acestă cauză spuneam puţin mai înainte că e necesar să fii cât se poate de complet când începi o relaţie. În felul acesta sentimentele pe care le trăieşti în cadrul ei vor fi mai degrabă un „bonus” şi deci, cu atât mai plăcute, iar în cazul în care relaţia va ajunge la un final atunci despărţirea va putea fi mult mai uşor de suportat. Eu cred că o relaţie de iubire nu trebuie să îţi dea sens vieţii, ci trebuie să te ajute să îţi împlineşti sensul. Sensul vieţilor noastre este să ajungem la mântuire, de aceea adevăratele suflete pereche sunt acelea care se ajută reciproc să o dobândească, şi astfel ele rămân suflete pereche pentru veşnicie, realitate pecetluită de Taina Sfintei Cununii.

- E bine să avem un ideal al partenerului înaintea unei relații?

- Idealurile, la modul general, sunt necesare. Cu toții avem idealuri. Problema nu sunt idealurile, ci cât de mult suntem dispuși să renunțăm la gândirea de tip șablon, să fim maleabili, să fim deschiși. Pentru că dacă rămânem blocați într-un ideal pe care îl avem este posibil să nu-l atingem niciodată, este posibil să ne mințim singuri, mai ales dacă idealurile despre care vorbim sunt idealurile unor suflete rănite de care aminteam mai sus. Chiar și în clipa în care stăm față în față cu o persoană cu care am putea avea o relație deosebit de frumoasă, pentru faptul că nu se potrivește din anumite privinţe în șablonul pe care eu l-am făcut, voi trece mai departe fără a privi în urmă și nu voi face decât să dau cu piciorul unei șanse pe care poate chiar Dumnezeu mi-a scos-o în cale. Asta pentru că nu mi-am oferit şansa să o cunosc dincolo de şablonul pe care i l-am aplicat în mod egoist.

Iubirea: de la echilibru la dezechilibru (partea a treia)

-Se poate confunda altruismul cu egocentrismul în relațiile interumane?

- Foarte adesea atunci când suntem implicați într-o relație ni se pare că tot ce facem este pentru binele celui de lângă noi. Ca de exemplu: Un băiat iubește o fată și îi scrie o poezie, pe care apoi i-o recită. Fata este foarte încântată, fericită și în același timp este și el foarte fericit. Până aici toate bune și frumoase însă, dacă tânărul ar privi cu atenție în sufletul său ar putea descoperi unele lucruri care l-ar surprinde. Pentru că este posibil ca la un moment dat să facem anumite lucruri pentru cei din jur, pentru ca noi înșine să fim împliniți. Așadar e posibil ca el să fi scris poezia respectivă nu ca să îi ofere prietenei un dar din toată inima, cu toată dragostea, ci ca să primească din partea ei laude, atenție, admiraţie și așa mai departe. Așadar, granița dintre altruism şi egocentrism, poate fi destul de fină şi ceea ce considerăm noi a fi un altruism desăvârșit se poate dovedi a fi de fapt manifestarea unui egoism subtil. De aceea este foarte important să ne cunoaștem pe noi înșine, să ne înțelegem și să ne surprindem dacă facem anumite lucruri, spunem anumite lucruri nu din dorința sinceră de a face un bine celui de lângă noi, ci ca să ne umplem nouă înșine un gol, să ne satisfacem o plăcere.

- Pare a fi vorba despre iubirea necondiționată. Ce înseamnă de fapt o iubire necondiționată?

- Iubire necondiționată? Nu cred că înseamnă a iubi fără a pune nici o condiție, ci mai degrabă înseamnă a iubi fără a avea așteptări. Dacă iubesc pe cineva cu adevărat atunci nu voi căuta în mod absolut necesar ca persoana respectivă să îmi răspundă cu aceeași monedă sau să îmi ofere anumite lucruri, pentru că iubirea mea nu are așteptări, ofer cu toată inima. De cele mai multe ori când avem așteptări față de cei din jurul nostru avem de suferit. A avea așteptări față de cineva poate fi în mod foarte subtil o încercare de control, o încercare de manipulare. De fapt, prin așteptarea mea îmi manifest o dorință. Cum îmi doresc eu ca celălalt să fie, cum îmi doresc eu ca celălalt să se manifeste, cum îmi doresc eu ca celălalt să vorbească etc. În clipa în care fac asta, de fapt încerc să-l controlez. Ori oamenii sunt liberi, oamenii se manifestă diferit, simt diferit, trăiesc diferit şi e posibil ca cel din fața mea să nu răspundă pe măsura așteptărilor mele și atunci cu siguranță voi avea de suferit. Același lucru se aplică și în relația cu Dumnezeu pentru că dacă am așteptări de la El, dar nu mă încredințez Lui și nu îmi las viața și voința în mâinile Sale, atunci mai devreme sau mai târziu voi trăi sentimente de frustrare, de neîmplinire. Pentru că Îl voi simți pe Dumnezeu distant, separat față de mine, voi simți că El nu-mi împlinește nevoile, că nu mă înțelege, că nu mă iubește și de aici până la separarea de Dumnezeu este un drum foarte scurt. Mă întorc la ce spuneam despre iubirea necondiționată, este iubirea pe care o manifești fără a avea așteptări și e de fapt iubirea cu care Dumnezeu ne iubește. Dumnezeu ne iubește necondiționat. Fie că suntem păcătoși, fie că suntem oameni virtuoși, fie că suntem creștini buni într-un grad mai mic sau mai mare, Dumnezeu ne iubește necondiționat și ne respectă libertatea. Dumnezeu nu încearcă să ne manipuleze, să ne controleze. El doar oferă, și ar trebui ca noi să răspundem la ceea ce ne oferă.

4 comentarii:

sfappetrupavelandrei spunea...

Sunt de acord şi eu că dacă nu ai trăit în familie o iubire sănătoasă vei avea probleme şi când vei căuta pe cea aleasă. Sunt şi eu un tânăr cu astfel de probleme aşa că ştiu ce spun.
În privinţa iubirii nu sunt de acord cu ce a spus tipul şi anume: "Desigur despărțirea nu poate fi plăcută. Cu toate acestea, dacă relația a avut la bază sentimente oneste, axate pe principiul lui ”a da”, „a oferi” și mai puțin pe „a lua” şi ”a primi”, cu siguranță nu va duce în pragul deznădejdii, a disperării şi nici nu ne va determina să facem un act condamnabil. " Din punctul meu de vedere, dacă relaţia dintre cei doi are la bază "a oferi" atunci nu se poate termina. Iubirea nu apare din întâmplare ci ea se naşte şi creşte prin jertfă. Dacă eu tot timpul mă jertfesc iubirea mea faţă de acea persoană se întăreşte. Iar cealaltă persoană decă are cât de puţină umanitate în el ( şi nu e cu totul prins în mreajele sexualităţii ) mă va aprecia mult mai mult pentru jertfa mea şi va face tot ce îi stă în putinţă să nu se termine relaţia lui cu mine (Orice om caută să fie iubit şi să primească. Eu nu găsesc un sens pentru care cineva care primeşte ar pune capăt unei relaţii. Mi se pare chiar imposibil. Acum dacă celălalt consideră că oferă foarte mult dar lucrurile nu stau chiar aşa e o altă poveste.) . Iar dacă celălalt ştie să şi jertfească atunci dragostea dintre cei doi creşte şi îi uneşte tot mai tare.
În iubire trebuie să învăţăm să fim puternici. Doar oamenii puternici iubesc şi jertfindu-ne noi înşine pentru cel iubit ne întăreşte foarte, foarte tare. De asta şi Dumnezeu e Iubire şi e atotputernic. Iubirea adevărată nu e o stare vegetativă alături de persoana iubită ci este o mişcare continuă, o luptă continuă, iubirea e dinamică.

Ramona spunea...

Doamne, ajută!
Mulţumesc de vizită şi bine ai venit :)

Acuma, pentru început, aş dori să păstrăm respectul pentru cuvântul scris sau vorbit. ''Tipul'' e un om pentru care eu am un deosebit respect. Hai să respectăm oamenii.

Apoi, despre iubire e delicat de vorbit şi avem o viaţă întreagă, cu fiecare clipă din ea, la dispoziţie ca să învăţam mereu şi mereu de la Cel care este Iubire, şi de care aminteşi şi tu în final.
Aici aş dori să îţi reţin atenţia cu un cuvânt, şi anume ''libertate''. Dacă cineva oferă mereu şi mereu, ba chiar spune despre sine că se jertfeşte pentru altă persoană, fără a fi atent la libertatea aceleia, o va sufoca. Aceea nu e iubire, ci boală. Se poate numi dependenţă afectivă.
A iubi pe cineva înseamnă a-i respecta libertatea.
Să lăsam firescul să se producă și să nu uitam niciodată taina libertății celuilalt, care are inclusiv această libertate de a alege să se îndepărteze de noi.
Cu toată jertfa şi ''iubirea'' noastră.

sfappetrupavelandrei spunea...

Ramona, tu spui că dacă oferă cineva tot timpul dar nu îi dă libertate o va sufoca pe acea persoană. Aici e o mică contradicţie:) ( sper că nu te superi de contrazicerile ce le fac. La fel şi la respectivul părinte nu am încercat să fiu nerespectuos faţă de sfinţia sa ci am spus cum înţeleg eu lucrurile şi de ce nu sunt de acord cu ce a spus sfinţia sa. Îmi cer iertare dacă am lăsat o altă impresie ). Atunci când tot timpul oferi înseamnă că refuzi să ceri ceva, să deţii ceva. Iar dacă tu nu îi dai libertate acelui om, dacă te jertfeşti cu un scop, dacă îi oferi cu condiţie atunci nu mai este oferit ci e vorba de a cere. Exact cum a dat părintele exemplul poeziei. Ar părea că băiatul a scris poezie pentru fată dar de fapt a scris pentru egoismul lui propriu. La fel e şi atunci când oferi ceva şi încerci să o deţii pe acea persoană. A oferi înseamnă a da fără nici o restricţie şi fără nici o obligaţie din partea celuilalt. Asta atrage pe celălalt spre tine: faptul că îi oferi gratuit totul fără să te aştepţi să primeşti ceva.
Şi repet: îmi cer iertare dacă în polemicile mele ar părea că nu aş avea vreun respect pentru cel care îl contrazic.

Ramona spunea...

E ok, poate sunt eu prea sensibilă şi atentă la cuvinte:)
Găndeşte-te concret: tu oferi flori unei fete, să zicem, nu îi oferi luna de pe cer, ci flori:)
Acuma, fata are libertatea să accepte florile oferite cu drag şi bucurie, sau sănu le accepte, chiar dacă i le dăruieşti din toată inima.
În loc de flori poţi tu să pui orice altceva: o carte, o îngheţată...etc. O jertfă aşa cum o vezi tu.
Tu ai oferit, dar de celălalt depinde dacă îţi primeşte darul sau nu. Şi această libertate se cuvine să o respectăm. E o taină acolo, în inima omului de care e bine să nu ne atingem, să o lăsăm să fie taină.
Cam asta spuneam eu...
Dar tu ştii ce-i în inima ta:)