“Asemenea este Împărăţia lui Dumnezeu omului împărat, care a vrut să se socotească cu slugile sale” (Matei 18, 23)
din “Predici la duminici şi sărbători”
Despre darea de seamă ce are să ni se ceară şi despre împăcare
Nu trece repede, fără băgare de seamă, peste aceste cuvinte, ci priveşte la judecata ce se înseamnă aici; intră în conştiinţa ta proprie şi gândeşte ce ai făcut în toată viaţa ta. Când auzi că Domnul voieşte a se socoti cu slugile Sale, gândeşte că prin acestea se referă la împăraţi, căpetenii de oşti şi domni, bogaţi şi săraci, slugi şi stăpâni, în scurt, la toţi. Căci noi toţi ne vom arăta înaintea scaunului judecăţii lui Hristos. (...)
Aşadar, când tu auzi că Domnul voieşte a se socoti cu slugile Sale, nu trece repede peste aceste cuvinte, ci gândeşte că aceasta priveşte toate clasele sociale, toate vârstele, pe toţi, bărbaţi şi femei. Gândeşte ce fel de judecată are să fie aceea şi adu-ţi aminte de toate păcatele tale. Căci deşi noi le-am uitat, Dumnezeu nu le va uita, ci va pune înaintea ochilor noştri toate încălcările de lege ale noastre, dacă nu le vom fi stârpit încă aici pe pământ prin pocăinţă, mărturisire şi prin iertarea supărărilor îndurate de noi.
Însă pentru ce se socoteşte Domnul cu slugile Sale? Nu pentru că El n-ar fi ştiut ceva, căci cum ar fi aceasta cu putinţă Aceluia Care ştie toate încă înainte de a se fi făcut? Ci pentru ca să te convingă pe tine, sluga Sa, că ceea ce datorezi, cu dreptate datorezi; şi nu numai pentru ca să te convingi de datoria ta, ci şi pentru ca tu să te slobozeşti de ea.
Pentru aceea, şi Proorocul Isaia a trebuit să pună înaintea poporului iudeu păcatele lui. „Vesteşte poporului Meu păcatele sale şi casei lui Iacov fărădelegile sale” (Isaia 58, 1), nu numai pentru ca iudeii să le audă, ci şi pentru ca ei să se facă mai buni.
Când împăratul din Evanghelie a început socoteala, a găsit pe unul care îi datora zece mii de talanţi. Tot ce i se încredinţase, cheltuise. Cu adevărat, o datorie mare! „Şi el nu avea nimic”, zice Sfânta Scriptură, „cu ce să poată plăti”. Ce însemna aceasta: „el nu avea nimic”! Aceasta nu înseamnă altceva decât: El era lipsit de fapte bune şi nu se îndeletnicise cu nici un lucru bun, care să i se fi putut socoti spre iertarea păcatelor. Adică faptele bune, ba încă şi suferinţele şi necazurile, ni se vor socoti spre iertarea păcatelor. (...)
Socotiţi acum în ce chip Domnul tratează pe slugă! „Sluga aceea, zice Sfânta Scriptură, căzând la picioarele domnului său, se ruga zicând: Doamne, mai îngăduie-mi, şi-ţi voi plăti ţie tot”. El n-a zis că nu avea cu ce să plătească, căci astfel este obiceiul datornicilor, ca ei, şi când nu pot plăti, totuşi făgăduiesc toate, numai să scape din încurcătură.
Ascultaţi acum voi, cei trândavi la rugăciune, luaţi aminte cât de mare este puterea rugăciunii! Sluga nu putea dovedi nimic bun, dar îndată ce el a alergat la rugăciune, a putut mişca pe domnul la compătimire. Aşadar să nu obosim întru cerere şi rugăciune! Cine era mai prihănit decât această slugă? Şi el totuşi n-a zis întru sine: „Eu nu mai am trecere la domnul meu, sunt plin de ruşine şi nu mă pot apropia de dânsul, nu pot să-l rog”. Aşa zic mulţi păcătoşi cuprinşi de o frică ce vine din iad şi duce la iad.
Tu zici că nu ai trecere la Domnul? Tocmai pentru aceea întoarce-te la Dânsul, ca iarăşi să dobândeşti încrederea. Acela pe care tu ai să-L îmblânzeşti nu este un om de care tu te-ai ruşina, ci este Domnul Dumnezeu, Care mai mult decât tine însuţi doreşte iertarea ta. Tu însuţi poate că nu te îngrijeşti aşa de mult pentru mântuirea ta, precum El.
Tu nu ai încredere? Dar tocmai pentru aceea trebuie să ai încredere, căci cel ce vede că nu are nădejde de a se îndrepta pe sine, tocmai acela are mai multă nădejde la harul dumnezeiesc. Pe de altă parte, de asemenea, este cea mai mare ruşine a voi cineva să se dezvinovăţească pe sine înaintea lui Dumnezeu.
Cine face aceasta este un nelegiuit, chiar de ar fi fost cândva cel mai sfânt. Dimpotrivă, acela se va îndrepta care se socoteşte pe sine cel mai nevrednic. Aceasta o dovedesc fariseul şi vameşul din Evanghelie. Aşadar, să nu ne îndoim din cauza păcatele noastre, nici să fim fără de nădejde, ci să ne apropiem de Dumnezeu întru rugăciune, să cădem înaintea Lui şi să-L rugăm, precum a făcut sluga aceea.
Să vedem acum în ce chip Domnul a iertat slugii datoria. „Şi milostivindu-se domnul slugii aceleia, l-a slobozit şi i-a iertat şi datoria”. Aşadar, nu te ruşina a ruga pe Domnul, ci ruşinează-te mai vârtos numai de păcatele tale; nu te îndoi şi nu părăsi rugăciunea, ci apropie-te de Domnul chiar când eşti păcătos, ca să-L împaci şi să-I dai putinţa de a-Şi arăta milostivirea Sa prin iertarea păcatelor tale. Dacă te temi a te apropia de Dânsul, împiedici bunătatea Lui de a se arăta şi opreşti bogăţia harului Său.
De aceea, să fim neobosiţi întru rugăciune. De am fi noi căzuţi în prăpastia cea mai adâncă a păcatelor, rugăciunea poate în curând iarăşi a ne scoate. Nimeni n-a păcătuit aşa de mult ca sluga aceea; ea a săvârşit tot felul de păcate. Aceasta înseamnă cei zece mii de talanţi, şi el era cu totul deşert de lucrurile cele bune, pentru că el nu avea nimic cu ce să plătească. Şi totuşi, puterea rugăciunii a putut să-l mântuiască. Aşadar, atât de mult a putut rugăciunea, încât a putut izbăvi de pedeapsă şi de osândă chiar pe acela, care cu zeci de mii de fapte a supărat pe Domnul.
Totuşi, rugăciunea singură nu face totul, ci ea are ajutor harul lui Dumnezeu, care har, propriu-zis, face totul şi dă şi rugăciunii puterea sa. Aceasta se arată în cuvintele: „Şi milostivindu-se domnul slugii aceleia, l-a slobozit şi i-a iertat şi datoria”. Dintru aceasta trebuie să recunoşti că şi înainte, şi după rugăciunea slugii, milostivirea Domnului a făcut totul.
Dar tot binele ce făcuse sluga prin rugăciunea sa, l-a pierdut prin învârtoşirea sa către tovarăşul său. Ducându-se, a aflat pe unul dintre cei ce slujeau cu el şi care îi datora o sută de dinari; şi cum l-a prins, l-a apucat de grumaz şi i-a zis: „Plăteşte-mi ce-mi eşti dator”. Ce putea să fie mai neruşinat decât purtarea aceasta?
Cuvântul iertării sale răsuna încă în urechile lui, şi totuşi, el aşa de mult uitase bunătatea Domnului! Vezi cât este de bine a-şi aduce aminte cineva totdeauna de păcatele sale? Dacă acest slujitor şi-ar fi amintit propriile sale păcate, el nu ar fi fost aşa de rău şi neomenos. De acea zic eu adeseori, şi nu voi înceta a zice, că foarte folositor şi de trebuinţă este ca totdeauna să ne aducem aminte de toate păcatele noastre. Nimic nu poate face pe suflet aşa de înţelept, blând şi liniştit, ca permanenta amintire a păcatelor sale.
De aceea, Apostolul Pavel aşa de adeseori îşi amintea păcatele sale, nu numai cele de după botez, dar încă şi cele pe care le săvârşise înaintea botezului, deşi acestea din urmă toate se stârpiseră prin botez.
Iar dacă Pavel îşi aducea aminte încă şi de păcatele săvârşite înainte de botez, cu cât mai vârtos datorăm noi să ne amintim încălcările de lege săvârşite după botez? Printr-o astfel de amintire, noi nu numai stingem păcatele, ci prin aceasta ne facem încă mai iubitori către alţii şi slujim Domnului cu mai multă bunăvoinţă, căci pomenind pururea greşelile noastre, totdeauna ne aducem aminte de îndurarea Lui.
Nu aşa a făcut sluga din Evanghelie, ci uitând mărimea propriei lui datorii, s-a învârtoşat către tovarăşul său, şi iarăşi a pierdut tot ce dobândise prin îndurarea cea dumnezeiască. „Şi apucându-l, îl sugruma zicând: Plăteşte-mi ce-mi eşti dator”. El nu zice: „plăteşte-mi o sută de dinari”, căci el se ruşina, fiindcă acea datorie era atât de mică, ci zicea numai: „Plăteşte-mi ce-mi eşti dator”. Iar acela a căzut la picioarele lui şi îl ruga, zicând: „Mai îngăduieşte-mă şi îţi voi plăti”.
Prin aceste cuvinte, sluga cea dintâi dobândise iertare de la domnul, şi pentru aceea se cuvenea ca ele să fie folositoare şi tovarăşului. Dar crudul acela nici prin aceste cuvinte nu s-a domolit şi nici nu a gândit că tocmai prin acele cuvinte se mântuise şi el. Dacă el ar fi iertat pe tovarăşul său înainte ca domnul să-i ierte datoria lui şi să-i arate aşa de mare har, aceasta ar fi fost o faptă mărinimoasă.
Dar acum, după ce lui i s-a iertat o aşa de mare datorie şi i s-a dat un har atât de mare, acum el era oarecum îndatorat a fi cu pogorământ către tovarăşul său. Insă el n-a făcut aşa, nici nu şi-a adus aminte ce deosebire mare era între iertarea de care el se împărtăşise şi între ceea ce trebuia să facă el tovarăşului său.
Datoria aceea se suia la zece mii de talanţi, aceasta numai la o sută de dinari. Acela făcuse încălcare de lege împotriva domnului său, acesta era dator numai tovarăşului său. După ce el însuşi căpătase o binefacere, deşi domnul nu aflase întru el nimic bun, ar fi trebuit ca şi el să fie compătimitor. Dar la toate acestea el nu gândea, ci orbit de mânie, a apucat pe tovarăşul său şi l-a aruncat în temniţă.
Văzând aceasta, celelalte slugi s-au întristat, cum spune Sfânta Scriptură, şi l-au pârât domnului. Şi auzind domnul acestea, l-a chemat la sine, l-a înfăţişat iarăşi înaintea judecăţii şi a zis: „Slugă vicleană, eu ţi-am iertat toată datoria”. Când sluga era datoare (chiar cu zece mii de talanţi), domnul nu i-a vorbit nici un cuvânt de ocară, dar după ce acela a fost nemilostiv către tovarăşul său, domnul s-a mâniat, pentru ca noi să vedem că Dumnezeu mai uşor ne iartă păcatele noastre cele împotriva Lui, decât cele împotriva fraţilor noştri. „Şi domnul l-a dat pe el muncitorilor, până ce va plăti toată datoria lui”.
Deci, care păcat poate să fie mai mare decât nemilostivirea şi neîmpăcarea către fraţi, de vreme ce Dumnezeu pentru acest păcat îşi retrage binefacerile Sale? Dar este scris: „Darurile lui Dumnezeu şi chemarea Lui nu se pot lua înapoi” (Romani 11, 29). Pentru ce oare, numai de această dată, darul harului şi iertarea cea dată iarăşi se retrag? Pentru neîmpăcare.
De aceea, nu greşeşte cel ce va socoti că greşeala aceasta este cea mai rea din toate. Chiar de s-ar ierta toate celelalte păcate, păcatul acesta nu se va ierta; ba şi cele mai dinainte iertate, din pricina acestuia, iarăşi se vor imputa din nou.
Neîmpăcarea este aşadar un rău îndoit: întâi, ea însăşi nu se iartă; al doilea, şi datoriile cele vechi, care fuseseră iertate, prin neîmpăcare iarăşi se înnoiesc. Aşa s-a întâmplat şi cu sluga din Evanghelie. Căci Dumnezeu nimic nu urăşte şi nimic nu urgiseşte aşa de tare ca pe omul neîmpăcat. Acestea ne-a arătat El aici, dar şi în rugăciunea pe care El însuşi ne-a învăţat-o: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri” (Matei 6, 12).
Ştiind toate acestea şi scriind în inima noastră pilda biblică, la fiecare amintire de răul ce am suferit de la alţii, totdeauna să ne aducem aminte de cele cu care noi înşine am mâniat pe Domnul. Frica pentru propriile noastre păcate uşor va domoli mânia noastră pentru greşelile altora. Iar dacă totuşi voim să gândim Ia greşeli, să gândim la ale noastre proprii.
Dacă gândim la păcatele noastre, atunci nu ne vom aminti greşelile altora. Dacă, dimpotrivă, noi uităm păcatele noastre proprii, cu atât mai lesne cădem în osândirea altora. Dacă sluga aceea n-ar fi uitat datoria sa de zece mii de talanţi, nu şi-ar mai fi adus aminte de cei o sută de dinari. însă fiindcă el a uitat datoria aceea, a apucat pe tovarăşul său; şi fiindcă el a cerut înapoi datoria cea mică, s-a încărcat iarăşi cu povara celor zece mii de talanţi.
De aceea eu zic, cu îndrăzneală, că neîmpăcarea este păcatul cel mai mare. Nu, nu eu zic aceasta, ci o zice însuşi Hristos prin pilda aceasta. De aceea, înainte de toate, să gândim a ne curaţi de mânie şi a ierta vrăjmaşilor noştri, ştiind că nici rugăciunea, nici milostenia, nici postul, nici împărtăşirea cu Sfintele Taine, nici altceva nu ne va putea mântui în ziua aceea, dacă noi nu ne-am împăcat.
Iar dacă ne-am împăcat, atunci păcatele noastre pot fi iertate, căci Hristos zice: „De veţi ierta oamenilor greşelile lor, Tatăl vostru Cel din cer va ierta şi vouă greşelile voastre; iar dacă nu veţi ierta altora, nici Tatăl vostru nu vă va ierta vouă” (Matei 6, 14-15).Aşadar, pentru ca noi aici să petrecem o viaţă paşnică şi lină, iar după moarte să dobândim iertarea şi lăsarea păcatelor noastre, trebuie să ne sârguim a ne împăca cu toţi vrăjmaşii pe care îi avem. Atunci iarăşi vom împăca cu noi şi pe Domnul, chiar de am fi săvârşit împotriva Lui zeci de mii de păcate, şi vom fi părtaşi fericirii celei viitoare. Pe care, fie să o dobândim noi toţi, prin harul şi prin iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine cinstea şi puterea, în vecii vecilor. Amin.
Sf. Ioan Gura de Aur
Preluat de aici: Cuvânt la Duminica a XI-a după Pogorârea Sfântului Duh , unde veti gasi intreaga predica.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
-
Mulțumesc tuturor celor care m-au ajutat! Am venit cu o rugăminte și mi-ați oferit o mână de ajutor, cu fapta, fizic, real! Vă mulțumesc...
-
Rugăciunile începătoare: În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin. Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie ! Împăr...
-
1. Unui frate făcându-i-se strâmbătate de către alt frate, a venit la avva Sisoe şi i-a zis: mi s-a făcut strâmbătate de cutare frate şi eu...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu