"Gustati si vedeti ca bun este Dumnezeu"

Tinerii fată în fată cu Biserica

de Bogdan Mateciuc

De ce nu vin tinerii la Biserică?

Întâi de toate, pentru că nu-i cheamă nimeni. Această afirmaţie nu trebuie să surprindă. Este uşor să critici pe cineva că nu vine la Biserică, dar cine mai cheamă astăzi lumea la Biserică? Cel mai adesea, cei care cred că cheamă, de fapt gonesc; cei din Biserică sunt primii care gonesc lumea afară din Biserică.
În al doilea rând, tinerii nu vin la Biserică pentru că nu văd rostul acestui lucru. Ei spun că se poate trăi si fără Biserică. Nu trebuie criticaţi pentru această viziune. Nici părinţii lor nu merg la Biserică si, evident, nu i-au învăţat de mici cele de trebuinţă despre Dumnezeu. Dacă copilul a fost crescut fără de Dumnezeu, dacă a învăţat că se poate trăi si fără Dumnezeu, evident că la maturitate se va întreba ce rost are mersul la Biserică. Pe de altă parte, dacă se întâmplă să aibă întrebări existenţiale, rareori se găseşte cineva care să le arate, în cuvinte simple, pe înţelesul lor, că viata poate fi trăită si altfel – o viată mai bună, mai împlinită decât cea a modei, a MTV-ului si a altor lucruri trecătoare din lumea aceasta.
Cele sfinte li se par tinerilor complicate si inutile. Teologia Bisericii Ortodoxe este una adâncă, însă trebuie să avem si capacitatea să o prezentăm pe înţelesul tuturor – al celor nedeprinsi cu vorbirea înaltă sau cu cuvinte teologice. Sf. Ap. Pavel spune că credinţa vine în urma auzirii. Dar cum să crezi, dacă nu înţelegi ce auzi? Evanghelia si viata în Hristos trebuie prezentate tinerilor pornind de la lucruri simple, fundamentale si, pe măsură ce le înţeleg si le însuşesc pe acestea, trebuie trecut la lucruri mai profunde. Vorba aceluiaşi Apostol, de la hrană moale la hrană tare.
În Biserică, când întrebăm de ce un lucru este în cutare fel, cel mai frecvent răspuns primit este "Aşa se face". Ei bine, tinerii nu acceptă explicaţii de genul "aşa se face". Acesta nu este un argument. Ei vor să ştie de ce Sfânta Liturghie este aşa si nu altfel, de ce ne închinăm la icoane, de ce cântările noastre sunt aşa si nu altfel. Vor să ştie rostul tuturor lucrurilor din biserică. Au apărut în ultimii ani o serie de autori tineri care încearcă să prezinte credinţa pe înţelesul tinerilor. Cărţile lor se găsesc de vânzare exclusiv în biserici si mănăstiri, de aceea nu atrag prea mulţi tineri, care cred că au din nou de-a face cu o scriere înaltă si, spun ei, ruptă de realitate.

De ce merg unii tineri la cultele neoprotestante?

Mersul la cultele neoprotestante este o chestiune de comparaţie si de alegere.
Unii tineri sunt interesaţi de Dumnezeu si de credinţă. Dacă s-au născut într-o familie ortodoxă si cred că sunt ortodocşi, vor încerca să meargă la biserica ortodoxă din cartier. Din nefericire, prima lor interacţiune cu Biserica are loc de multe ori prin intermediul "agenţilor de circulaţie" din biserici: ia-o pe acolo, nu o lua pe acolo, închină-te aşa, nu te închina aşa. Domnia lui "aşa se face", fără nici o explicaţie, fără nici o noimă pentru noul venit. O dată, de două ori, de trei ori... si acestuia începe să i se facă lehamite si să se întrebe dacă în asta stă credinţa ortodoxă.
Atunci intervine alternativa religioasă: credinţa practică, simplificată, a cultelor neoprotestante, expusă frumos de persoane amabile si manierate. Totul este prezentat simplu si clar. Aici nu mai există reguli fără explicaţie si tabu-uri mai presus de Dumnezeu.
Mesajul acestor culte vine într-o formă simplă, pe înţelesul tuturor. "Iisus te iubeşte, si-a dat viata pentru tine ca tu să poţi trăi o viată nouă chiar de acum." Deşi această afirmaţie este un şablon neoprotestant, si noi, ortodoxii, suntem de acord cu ea. Problema este că noi nu o afirmăm, nu le-o spunem acelora care vor să se apropie de credinţă. Si asta este rău, pentru că îi pierdem pe cei ce vin cu sinceritate la biserică.
În comparaţie cu domnia lui "aşa se face" din bisericile ortodoxe, la cultele neoprotestante există foarte puţine reguli. Tinerilor – si nu numai lor – le place simplitatea. Teologia neoprotestantă este o sumă de precepte foarte accesibile. O simplificare care, spunem noi, se face în dauna Adevărului. Dar Adevărul nu trebuie să fie neapărat propovăduit în cuvinte înalte. Este nevoie în Biserica noastră de preoţi si propovăduitori care să prezinte credinţa adevărată pe înţelesul tuturor, în cuvinte potrivite pentru fiecare.
Un alt aspect care atrage la cultele neoprotestante este substitutul de viată socială. În bisericile noastre, tânărul, după ce este luat în primire de "agenţii de circulaţie", se simte singur, izolat si străin. În bisericile noastre poţi să mergi cinci ani la rând si să nu ajungi să te cunoşti cu cel de lângă tine. Deşi învăţătura noastră spune că toţi suntem membri în Trupul mistic al lui Hristos, care este Biserica, ei bine, aceşti membri sunt des-rudiţi unul de altul. Deşi mergem si ne vedem ani de zile la biserică, suntem si rămânem nişte străini. De comuniune întru Hristos nici nu poate fi vorba.
Venim singuri la biserică, suntem singuri în biserică si plecăm singuri de la biserică. Cel puţin în marile oraşe, comunitatea credincioşilor si comuniunea dintre ei întru credinţă a dispărut aproape cu desăvârşire. Dacă adăugăm si sensibilităţile unora sau altora din biserică, tabloul se prezintă cât se poate de jalnic pentru tânărul venit la biserică.
Prin comparaţie, la cultele neoprotestante se pun un mare accent pe legătura din oameni. Desigur, aici există o anumită doză de făţărnicie, dar nu toţi cei rătăciţi de la dreapta credinţă sunt făţarnici. Iar tânărul nostru vede că acolo sunt oameni drăguţi si politicoşi si face imediat comparaţia cu cei de la biserica ortodoxă din cartier. Alegerea pe care o face este evidentă.
În urma tânărului care alege să meargă la un astfel de cult rămân rudele si vecinii care îl acuză că si-a schimbat credinţa si că s-a dus la secte. Care credinţă si-a lăsat, dragi părinţi? Ce credinţă l-aţi învăţat voi? Ce credinţă aveţi voi? Credinţa drobului de Paşti si a cârnaţilor de Crăciun?
Foarte important în atragerea tinerilor la cultele neoprotestante este misionarismul/prozelitismul practicat de aceste culte.
Desigur, termenul de "prozelitism" are conotaţii negative – nu este bine să "furi" credincioşii altor credinţe – dar nu trebuie să uităm că primii creştini, începând cu Sfinţii Apostoli, tocmai asta au făcut: prozelitism. Fie că-i spunem misionarism, fie că-i spunem prozelitism, el se bazează pe credinţa că tu deţii Adevărul si că trebuie să-l prezinţi si altora.
Această credinţă o au si membrii cultelor neoprotestante si chiar mai mult decât credincioşii ortodocşi. Această încredinţare îi face să vorbească tuturor despre credinţa lor, despre dragostea lui Dumnezeu, despre Iisus si despre cum le-a schimbat El viata. Prezentarea lor este atrăgătoare prin simplitatea si logica ei: Dumnezeu te iubeşte, L-a dat pe Fiul Său la moarte pentru păcatele tale iar tu, dacă spui acum o mică rugăciune prin care îl chemi pe Iisus în inima ta, vei începe chiar din clipa aceasta o viată nouă cu El. Din acest moment vei deveni creştin (până acum nu ai fost creştin) si un copil al lui Dumnezeu.
Este interesant de observat că Ortodoxia nu contestă nici una dintre aceste afirmaţii. Nimeni nu contestă dragostea lui Dumnezeu pentru întreaga omenire, nimeni nu contestă jertfa lui Hristos de pe Golgota si nimeni nu contestă faptul că, urmând lui Hristos (predându-ti inima Lui), începi o viată nouă, o viată de credinţă. Dar, cu toate acestea, noi în Ortodoxie rareori le vorbim oamenilor despre aceste adevăruri. O fac însă cultele neoprotestante care, după ce îi atrag pe oameni cu câteva afirmaţii simple si nu neapărat false, îi conduc către erori teologice fundamentale (Sola Scriptura, mântuirea exclusiv prin credinţă, mântuirea instantanee, respingerea Sfintei Tradiţii a Bisericii, etc.). În comparaţie cu simplitatea misionarismului neoprotestant, de cele mai multe ori noi în Biserica noastră îi întâmpinăm pe nou-veniţi cu un set de reguli rigide si cu chipuri încruntate, care veghează ca totul să fie făcut "aşa cum se face". Nu de puţine ori tânărul intrat în biserică rămâne cu impresia că în Ortodoxie regulile sunt mai presus decât oamenii si chiar mai presus decât însuşi Dumnezeu; regulile par ele însele un dumnezeu.
Misionarismul neoprotestant se bazează exclusiv pe Biblie. Toată credinţa creştină porneşte de la Mântuitorul Iisus Hristos si de la propovăduirea Apostolilor, iar despre acestea citim în Sfânta Scriptură. Pentru ca omul să înţeleagă de unde purcede credinţa, neoprotestanţii îşi întemeiază toate afirmaţiile pe Biblie, fiind adevăraţi prestidigitatori în mânuirea versetelor necesare. Având acum în fată textul negru pe alb, tânărul începe să creadă că "creştinul" din fata lui chiar îi spune adevărul. El ştie prea bine că, atunci când a fost la biserica ortodoxă, nu numai că s-a lovit de nişte cutume rigide, dar nu a fost nimeni care să-i spună de unde provin acestea. Acum, misionarul îi vorbeşte simplu si frumos si, mai mult, îi arată negru pe alb cum stau lucrurile.
Tânărul simte că a găsit răspunsurile la căutările sau frământările lui: câteva idei clare si o dovadă scrisă. Începe să frecventeze biserica sau adunarea sau casa de rugăciune – denumirile variază de la un cult la altul. El vede că, spre deosebire de cei din biserica ortodoxă din cartier, cei de aici nu se calcă în picioare, nu dau buzna, nu se înghesuie, nu îşi răspund cu ţâfnă, nu sunt supărăcioşi. Cei de aici arată îngrijit, îi zâmbesc si par mereu amabili.
Slujba religioasă de aici este mai scurtă, mai simplă si mai uşor de înţeles. Nimeni nu trebuie să stea în picioare. Cântările sunt clare, frumoase, iar unele au si ritm. Corul cântă atât de frumos, iar tinerii cu instrumentele trebuie să cânte asemenea îngerilor din Cerul unde va ajunge si el, cu siguranţă. Ce diferenţă fată de biserica ortodoxă, unde figuri încruntate îl admonestau la tot pasul ba că nu stă unde trebuie, ba că a trecut prin fata altarului, ba că nu a ocolit Sfânta Evanghelie, ba că a sărutat icoane după ce s-a împărtăşit, ba că...

Întoarcerea la Ortodoxie

Există însă tineri si mai puţin tineri care se întorc la Ortodoxie. De fapt, având în vedere că înainte de a pleca la neoprotestanţi aveau o credinţă amorfă – o combinaţie de superstiţii si opinii personale – mai corect este să spunem că ei vin la Ortodoxie, acum pentru întâia oară.
Ce se întâmplă? După o perioadă petrecută în aceste culte, după o perioadă de "creştere" si învăţare (citeşte Biblia si învaţă o mulţime de versete pe dinafară), persoana în cauză începe să aibă un anumit discernământ. Venind din afara mediului respectiv si nefiind deprins de copil să accepte tot ce spune cultul ca pe un adevăr de la Dumnezeu, în unele cazuri el îşi păstrează un anumit grad de luciditate. Această luciditate sau discernământ începe să lucreze în momentul în care sunt sesizate fie contradicţiile teologice ale cultului, fie diferenţa dintre cele spuse si cele trăite (fariseism). Eventual, tânărul începe să pună întrebări care devin agasante pentru liderii cultului. Dacă se întâmplă ca insatisfacţia lui să crească suficient de mult, el îşi pierde încrederea în infailibilitatea cultului. Din acel moment începe să nu mai vadă lumea si lucrurile în alb si negru – noi suntem cei buni, ei sunt cei răi. Mai mult, începe să caute, îşi continuă acea căutare abandonată în momentul în care a fost atras în acel cult.
După o eventuală cercetare si a altor culte neoprotestante, în care vede aceleaşi tare, tânărul începe să-si pună problema unor criterii de "selecţie". Cum poţi ştii care e credinţa adevărată? Ce criteriu să foloseşti? Abilitatea în mânuirea Bibliei? Nu, pentru că toţi o cunosc pe dinafară, dar scot învăţături diferite din ea. Amabilitatea oamenilor? Nu, pentru că iată, amabilitatea lor merge mână în mână cu cele mai nefireşti învăţături. Trăirea curată? Nu e suficient – mormonii, de pildă, sunt nişte oameni foarte drăguţi.
Cum poate ştii cineva care e credinţa adevărată? Înşirându-i (în sens figurat) pe toţi predicatorii în fata ta si întrebându-i: Tu de unde vii? De unde vine învăţătura ta?
"Un tânăr pe nume Joseph Smith a avut o revelaţie în anul 1840..."
"O femeie cu o credinţă puternică în Dumnezeu – Ellen White – a avut în 1844 o viziune..."
"În anul 1896, pe când se rugau fierbinte, un grup de credincioşi au început să vorbească în alte limbi..."
"La 1640, un grup de credincioşi au decis că credinţa trebuie să se bazeze numai pe Scriptură..."
Toţi vorbesc la fel, toţi au viziuni si certificări de la Dumnezeu, fiecare pe calea lui. Tânărul vede că toate aceste culte sunt lucrări ale omului, iniţiative ale unui predicator cu reforma în sânge.
Singurul criteriu de discernere nu este credibilitatea aparentă a învăţăturii si nici cumsecădenia membrilor, ci originea acelei învăţături. Astfel, singură învăţătura ortodoxă este adevărată pentru că ea vine din vremurile Apostolice si este ceea ce a învăţat Biserica de mai bine de două mii de ani.
Dar, tânărul are o problemă. Cum poate concilia acest adevăr cu ceea ce vede el astăzi în bisericile ortodoxe? Iată că lucrurile pe care a ajuns el să le înveţe, de-a lungul căutărilor sale, sunt total necunoscute multor ortodocşi din ziua de azi, care nu au habar nici măcar de învăţăturile de bază ale Ortodoxiei. După zeci de ani de mers la biserică, ei încă sparg căni pe la înmormântări, aruncă cu bani la intersecţii si varsă vin pe jos pentru morţi. Tânărul nu înţelege - în tot acest timp, oamenii aceştia nu au învăţat nimic din Ortodoxie?
Adevărul este că există o anumită cerbicie a unora din Biserică, cerbicie care merge până acolo încât ei îl învaţă pe preot ce si cum să facă la diferite slujbe. Desigur, aceşti oameni, foarte convinşi că "aşa trebuie făcut", nu mai pot si nici nu vor să înveţe si să-si schimbe căile. Astăzi, pentru mulţi din Biserică, cana spartă la mort este fundamental mai importantă decât orice pericopă evanghelică comentată de preot duminica.
În aceste condiţii, ce face tânărul nostru? Începe să caute, în Biserică, pe alţii ca el, alţi tineri, cu care poate împărtăşi aceeaşi credinţă ortodoxă. Sună neverosimil, dar există "credinţe ortodoxe". Mulţi au propria credinţă "ortodoxă" – toţi laolaltă reprezintă 89% din populaţia tării. Nu trebuie judecati – nici ei, la rândul lor, nu au avut de la cine să învete credinta ortodoxă. Nu trebuie să uităm că majoritatea celor de azi din biserici s-au format în perioada comunistă, când propovăduirea Evangheliei le era interzisă preotilor. Acum, la bătrânete, este prea greu să-si schimbe căile. Trebuie să mai treacă câteva zeci de ani până vom avea si creştini ortodocşi în bisericile noastre.
Nu este uşor. Tânărul are de luptat pe de-o parte cu un nefiresc sentiment de singurătate într-o biserică altminteri plină, pe de altă parte cu "credinţa" celor mai în vârstă din biserică, care în continuu ţin să-i amintească cum se fac lucrurile acolo. El îşi vede însă de drumul lui; îi caută si are părtăsie cu alţii care cred ca el si merg pe calea acelei Ortodoxii predată de Sfinţii Părinţi si trăită de-a lungul vremii de Biserică.

De ce să vină tinerii la Biserică?

Dincolo de această întrebare cred că stă una mai fundamentală, care are însă acelaşi răspuns: De ce mergem noi la Biserică?
Dacă am face un sondaj printre cei aflaţi duminică la Sfânta Liturghie, cu întrebarea "De ce veniţi la Biserică?", ce răspunsuri am primi?
Am obţine multe răspunsuri de genul "Aşa se face", "Aşa trebuie" si "Aşa e frumos". Sunt acestea motive pentru a merge la Biserică? Evident, nu. Si să te plimbi în parc, într-o zi de toamnă, este frumos.
De ce mergem si de ce trebuie să mergem la Biserică?
Cu riscul de a deveni prea teologic sau idealist si deci în conflict cu realitatea, voi prezenta răspunsul meu la această întrebare fundamentală.
Pe scurt, mergem la Biserică pentru că, oameni fiind, ne întâlnim acolo cu Creatorul nostru, cu cel de la care avem viata si prin care putem avea o viată mai bună. Prin relaţia cu El, care porneşte din Biserică, ne pregătim în această viată pentru viata de dincolo.
Acesta este răspunsul. Desigur, acceptarea lui este în sine un act de credinţă.
Mergem la Biserică pentru a ne întâlni cu Cel ce este pentru noi reperul fundamental în viată: Iisus Hristos. Tot omul are nevoie de repere sau principii solide în viată, de valori care să nu se schimbe de la o zi la alta. Toate valorile oamenilor sunt relative si pot fi puse în discuţie. Valorile reprezentate de Hristos vin din afara sistemului omenesc, sunt dumnezeieşti si sunt deci mai presus de măruntul cotidian al omului. Cine se întemeiază pe ele va avea stabilitate si siguranţă în viată, si ajutor de la Dumnezeu.
Mulţi tineri spun: De ce să vin la biserică, când pot sta si acasă să mă rog si să meditez la Dumnezeu? Sigur, te poţi ruga si acasă, dar dacă nu vii la biserică, ştii cărui dumnezeu te rogi? Îl cunoşti pe dumnezeul căruia te rogi? Este Dumnezeul cel adevărat, despre care afli la biserică, sau este o închipuire a mintii tale, un dumnezeu amabil care îţi cântă în strună în toate faptele tale?

Tot ce se face la biserică, toate slujbele, rugăciunile si cântările sunt menite a-l face cunoscut pe Dumnezeul cerurilor si al pământului. Numai în biserică îl putem cunoaşte pe Dumnezeu. Mersul la Biserică, cel puţin la Sfânta Liturghie, este o reîntâlnire periodică cu El. Aşa cum nu poţi să stai departe de cineva care are importantă pentru tine, pentru viata ta, de o persoană iubită, de exemplu, aşa nu poţi sta departe nici de Cel din care simţi că-ti vine viata.
În Sfânta Evanghelie, Iisus Hristos se prezintă pe sine ca fiind o stâncă. O stâncă pe care ne putem clădi viata, o stâncă pe care construim ceva care rezistă în fata vitregiilor vieţii. Dacă ne construim viata si ne hrănim sufletul cu altceva, de pildă cu sistemul trecător de valori ale oamenilor, vom sfârşi prin a ne simţi goi pe dinăuntru, căci lucrurile despre care am crezut că pot da substanţă vieţii si-au pierdut gustul si azi nu mai sunt. Locul lor a fost luat de altă croială a pantalonilor sau a fustei, de un nou telefon mobil cu cameră foto de rezoluţie mai mare si de un nou album de muzică. Sufletul omului nu se poate hrăni cu ceva care astăzi e sus iar mâine e la coşul de gunoi. El are nevoie de ceva mai profund, mai adânc si mai adevărat, iar aşa ceva nu se găseşte printre oameni, ci în afara sistemului lor, la Dumnezeu.
Cine îşi construieşte viata pe Hristos si cultivă legătura cu El are un sens în viată. Ştie de unde vine, ştie ce are de făcut si ştie unde merge. Contrar părerii celorlalţi, el nu consideră că se privează pe sine de bucuriile vieţii. Pur si simplu ceea ce îi încântă pe ceilalţi nu are valoare pentru el. El îşi găseşte plăcerea în alte lucruri, care sunt la fel de gustoase astăzi ca si acum o mie sau două mii de ani.

De ce să vină tinerii si tot omul la Biserică? Psalmistul spune: "Gustaţi si vedeţi că bun este Dumnezeu". Greu poţi descrie în cuvinte ce gust are un fruct nou. De aceea, alături de psalmistul David, Biserica spune de două mii de ani "Veniţi, gustaţi si vedeţi ce bun este Dumnezeu".

http://www.odaiadesus.ro