Parintele Nicolae Steihardt-predica la Duminica a 7-a dupa Rusalii

Pericopa de la Matei 9, 27-35

Din textul acesta evanghelic se desprind, cred, patru idei principale:
1. Punerea la probă a credinţei;
2. Însăşi problema credinţei; ce-i credinţa, ce-i necredinţa?;
3. Porunca ne-vestirii minunilor, singura poruncă dumnezeiască pe care suntem încuviinţaţi (de nu şi obligaţi) să nu o luăm în seamă, să o călcăm;
4. Problema răutăţii absolute, a răutăţii îndârjite, împietrite, ferecate în sine.

Reluând:

1. Constatăm că Domnul pune credinţa orbilor la încercare, întrebându-i în prealabil: credeţi voi că pot face aceasta?
De unde reiese că săvârşirea minunii implică din partea celui în cauză credinţa. Ajutorul Domnului, săvârşirea minunii apar legate de credinţă; operaţia are loc într-un câmp al efectului de rezonanţă.
Domnul, apoi, grăieşte: După credinţa voastră, fie voua. Ajutorul, aşadar, e proporţional credinţei. Cu cât este credinţa mai mare, cu atât va fi şi ajutorul mai deplin. Hananeancăi, următor manifestării unei credinţe de neclintit şi neabătută de respingere, tăcere şi chiar de o gravă jignire, Domnul îi spune: fie ţie, după cum voieşti (Matei 15, 28), pogorământ excepţional motivat de o excepţională tărie de caracter.

2. Textul pune de fapt însăşi problema credinţei şi ne îndeamnă să ne întrebăm: ce este credinţa?
Ştim că a crede înseamnă altceva decât a vedea, a constata, a înregistra; că vorbele spuse de arhierei şi cărturari la răstignirea Domnului (Matei 27, 42; Marcu 15, 32) - „ca să vedem şi să credem” - nu înseamnă numai hulă, batjocură şi neîndurare ci şi o greşeală de ordin semantic, confuzia dintre două verbe opuse: a vedea, a crede. Credinţa exclude vederea, este încredinţarea celor nevăzute, o afirmă în repetate rânduri Sf. Apostol Pavel în mai toate epistolele sale.
Dar spre o înţelegere mai adâncă a noţiunii, potrivit este să luăm aminte la textul din capitolul 9 (versetele 14-27) al Evangheliei Sf. Marcu şi îndeosebi la versetele 2l-24. Acolo, cuvintele Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele par a indica o gravă contradicţie şi existenţa unui paradox fără soluţie. Cum oare, judecă orice minte sănătoasă, poate cineva totodată crede şi-şi mărturisi necredinţa? Nu-i aceasta, pentru filosofii existenţialişti şi pentru atei în general, justificarea obiecţiunii adresată credincioşilor: sunteţi de rea credinţă, minţiţi ori vă amăgiţi pe voi înşivă?
Astfel par a sta lucrurile dacă pierdem din vedere felul cum sunt rostite cuvintele de tatăl copilului: textul ne arată că tatăl (1) cere ajutorul Domnului (2), cu lacrimi şi (3) cu strigare.
Credinţa nu-i lovită de nulitate şi făţărnicie, de aparentul paradox deoarece tatăl copilului asumă precaritatea şi smerenia condiţiei omeneşti (mereu ispitită de necredinţă), însă o şi depăşeşte cerând cu lacrimi şi strigare ajutorul Domnului. Paradoxul se rezolvă prin chiar această depăşire a momentului critic. Suntem ispitiţi de necredinţă (un soi de umbră a credinţei), însă ieşim din contradicţie şi paradoxal asumându-ne cu smerenie condiţia noastră instabilă şi incertă şi afirmându-ne credinţa nu cu teoretică, indiferentă răceală ci cu lacrimi şi strigare, adică din adâncurile intimităţii noastre celei mai necontaminate de neconvenţionalism.

Iată cum înlăturăm obiecţiunea filosofilor care au creat argumentul „relei credinţe”; nu-i urmă de rea credinţă în vorbele tatălui, care sunt de fapt ale fiinţei omeneşti însăşi; e numai smerenia recunoaşterii unei situaţii din care se poate ieşi prin actul de voinţă, nădejde şi încredere. Dovadă stând lacrimile şi strigarea - ce se numeşte credinţă.
Strigăm, vărsăm lacrimi, cerem ajutor, ne umilim, nu ne ruşinăm şi astfel depăşim punctul critic socotit de existenţialişti a fi fără scăpare, în realitate însă tot atât de transgresabil ca şi temperatura de o sută de grade pentru apa pusă la fiert ori viteza sunetului pentru avioanele supersonice.

3. Domnul dă orbilor porunca: „Vedeţi nimeni să nu ştie”. Iar orbii o calcă (Matei 9, 31).
De multe ori dă Hristos această poruncă a ne-vestirii minunilor pe care le-a săvârşit. Unui lepros pe care l-a vindecat îi spune: „Vezi nu spune nimănui” (Matei 8, 4), unei mulţimi de vindecaţi „le-a poruncit ca să nu-L dea în vileag” (Matei 12, 16), unui alt lepros: „Şi poruncindu-i cu asprime, îndată l-a alungat şi i-a zis: „Vezi nimănui să nu spui nimic” (Marcu 9, 43-44). După tămăduirea fiicei lui Iair: „Dar El le-a poruncit, cu străşnicie, ca nimeni să nu afle de aceasta” (Matei 5, 43). Sau, cu acelaşi prilej în textul Evangheliei de la Luca (8, 50): „Iar El le-a poruncit să nu spună nimănui ce s-a întâmplat”.

Dar Domnul calcă El Însuşi regula grăind către ucenicii lui Ioan: „Mergeţi şi spuneţi lui Ioan cele ce auziţi şi vedeţi: orbii îşi capătă vederea şi şchiopii umblă, leproşii se curăţesc şi surzii aud, morţii înviază şi săracilor li se binevesteşte” (Matei 11,4-5).

Apoi, Domnul se referă în repetate rânduri la marile Sale minuni când Se adresează fariseilor şi iudeilor certându-i pentru îndârjita lor necredinţă.
Oricum, orbii, leproşii, muţii, demonizaţii, toţi tămăduiţii nu au dat ascultare vrerii Domnului, ci mai vârtos au povestit cele întâmplate!
Şi bine au făcut!

Aceasta este singura poruncă a lui Hristos pe care avem îngăduinţă să nu o păzim. Putem chiar declara că suntem ţinuţi a nu-i da ascultare, principala noastră îndatorire fiind să povestim cu glas puternic şi înalt binele pe care ni l-a dăruit Domnul. Să nu tăcem, să nu ascundem binele ori minunea de care ne-am învrednicit. Să-L vestim pe Hristos precum a făcut şi femeia samarineancă (de îndată s-a dus în cetate să relateze tuturor cele ce-i fuseseră spuse), să ne prefacem aidoma ei în vestitori ai Domnului.

Aşa face şi autorul acestor rânduri, scos şi el prin mila lui Hristos din bezna păcatului şi a necredinţei. Niciodată n-a înţeles să pună sub obroc lumina dobândită, să tacă din discreţie greşit concepută, din sfială neîntemeiată. Dimpotrivă, pe cât a putut mai desluşit şi mai cu tărie, a mărturisit harul coborât asupră-i, acum că poate glăsui - la trecut - odată cu psalmistul (Ps. 72, 22): „Că eram fără de minte şi nu ştiam; ca un dobitoc eram înaintea Ta, Doamne”.

4. Cum reacţionează fariseii în prezenţa activităţii şi minunilor lui Iisus? Ce explicaţie dau ei numeroaselor şi înfricoşătoarelor Sale minuni?
Una foarte simplă: cu domnul demonilor, cu Beelzebul (Contracţie a cuvintelor ebraice baal zâvuv, literal: Domnul (sau împăratul) muştelor, unul din numele date (în batjocură) diavolului de iudei. Se manifestă de pe acum intenţia de a-L compromite pe învăţător cu ajutorul armei subtile a batjocurii, triumful căreia va fi folosirea răstignirii ca mod de răpunere a Celui socotit a fi potrivnicul Legii) scoate pe demoni (Matei 9, 34: „Cu domnul demonilor scoate pe demoni”; Matei 12, 24: „Acesta nu scoate pe demoni decât cu Beelzebul, căpetenia demonilor”; Marcu 3, 22: „Iar cărturarii care veneau din Ierusalim ziceau că are pe Beelzebul şi că, cu domnul demonilor, alungă demonii”; Luca 11, 15: „Iar unii dintre ei au zis: „Cu Beelzebul, căpetenia demonilor, scoate pe demoni”).

Iată ce au priceput ei (oameni altminteri nu proşti, nu neînvăţaţi, nu lipsiţi de unele frumoase însuşiri, şi oarecum atraşi de personalitatea lui Iisus pe care-L urmăreau pas cu pas poate nu numai spre a-L iscodi şi ispiti ci pentru că îi fermeca determinându-i să-L poftească în casele lor, să-L invite la cină), iată unde i-a dus mintea lor. Aparţineau desigur acelei categorii de oameni cu inima învârtoşată şi cugetul împietrit, care oricât de mult bine le-ai face şi oricât de bun le-ai vădi nu pot închipui (realiza) binele şi bunătatea. Bunătatea o suspectează, îi atribuie cauzele cele mai egoiste ori mai josnice, iar binele îl pângăresc degrabă, coborând totul la nivelul sufletului lor cufundat în răutate, vulgaritate, venin şi şoricioaică. Orice discuţie e inutilă. Totul e în zadar! Nu pot concepe binele, nu pot intui altceva decât ce ştiu de la sinea lor; ceva care ar contrazice şi uimi haina lor plămădeală. Nu pot ieşi din cercul (magic), din oala, din cazanul, din groapa, din temniţa în care-i închide netrebnicia lor. De cât sunt de răi nu se pot decât, oglindi în ceilalţi, nu pot crede nici binelui celui mai evident. La Hristos atât s-au dumirit să vadă: un şiretlic al diavolului. Dar de ce, îi întreabă Domnul, de ce s-ar fi supărat satana pe el însuşi? De ce ar fi lucrat împotriva propriilor sale forţe? Logicii atât de limpede şi de hotărâtoare a întrebării acesteia i-au răspuns numai prin tăcere.
Zadarnice le sunt argumentele şi evidenţele.

Creştinii nu gândesc tot astfel. Ei pot scăpa din cercul vrăjit al bănuielii, pot da crezare binelui pe care-l văd, pot crede în existenţa binelui ca atare, pot ieşi din ferecătura propriei răutăţi. Fariseii - de vii - s-au încuiat singuri în iadul neîncrederii totale, al suspiciunii mereu alterate, al răutăţii neconcesive, al opacităţii desăvârşite. Şi de acolo scrâşnesc cu dinţii lor, împroaşcă fiere, rânjesc sarcastic şi neputincios.

Le revine creştinilor a nu judeca pe semenii lor aşa cum L-au perceput şi preţuit fariseii pe Hristos. Şi să nu vadă în ceilalţi oameni numai lucrătura diavolului şi izvoare de energie ale răului. Să contrazică nediferenţiata formulă sartreană: „Ceilalţi, iată iadul”! Diavolul ne stăpâneşte prin neîncredere şi bănuială; această puternicie (de nu atotputernicie) a sa, creştinii o pot contesta, de ea se pot slobozi. Se pot slobozi de neîncredere aidoma ca şi de cealaltă mare intervenţie a demonului: necredinţa.

Pentru creştin ceilalţi, semenii lui toţi, nu sunt, neapărat şi negreşit alcătuitorii unui iad pământesc. Ei nu văd în jurul lor numai şi numai răutate şi draci. A! nu înseamnă că se cuvine ca ei să fie proşti şi nătângi, purtând întotdeauna pe buze un surâs mieros şi artificial, clătinând binevoitor şi nerozeşte din cap, blagoslovind prigoane şi nedreptăţi şi fapte strigătoare la cer şi propovăduind că toate-s bune şi frumoase. Ştim prea bine că nu toate-s bune şi frumoase, că există în lume boala, durerea, suferinţa, sărăcia, foametea, tortura, asuprirea, tirania, minciuna, prostia biruitoare, prigoana, sadismul şi câte altele. Le ştim lămurit şi nu ne-ar şedea frumos, în faţa lor, să ne acoperim ochii şi să îndrugăm vorbe dulci şi deşarte. Dar pentru noi creştinii, stăpân al lumii este în cele din urmă Hristos; nu Beelzebul. De aceea minţile şi inimile nu ni-s împietrite, iar ochii şi ochii cugetători ai inimii nu ni-s orbiţi.

Nu fierbem în zeama propriei noastre răutăţi ca într-o oală cu capac, nu suntem robi ai cerbiciei şi neîncrederii vrăjmaşe, în inimile noastre neînvârtoşate - care nu implică şi minţi incapabile fără a sesiza realitatea, înspăimântătoarea ei complexitate şi bogată în manifestări demonice - binele poate pătrunde atunci când e curat şi neprefăcut. Nu ne ferecăm de bună voia noastră în iad încă de pe acest pământ, proiectând în juru-ne zăcămintele păcatului strămoşesc şi rezidurile învoirii noastre la păcat. Păstrăm între spectacolul binelui şi spectacolul răului o stare echilibrată ce-şi află temeiul în dreapta socoteală. În Hristos noi nu vedem pe tovarăşul de acţiune al diavolului, ciudata sa unealtă strategic autodistructivă ori pe intermediul unui şiretlic al înaintestătatorului răului. Vedem într-Însul pe Fiul lui Dumnezeu venit în lume să o mântuiască şi să facă numai binele. Vedem într-Însul pe Izbăvitorul nostru atotbinevoitor. Aşa vedem, credem şi mărturisim. Aşa să ne ajute Dumnezeu.

(N. Steinhardt, Daruind vei dobandi)