Pr. Nicolae Tanase-Sotul ideal, sotia ideala

Pr. Nicolae Tanase
Parohia Valea Plopului

Fragmente din conferinta cu titlul: Sotul ideal, sotia ideala

(...) Umblam după ideal, căutam idealul fiecare in felul nostru. Intr-o căsnicie, acest lucru este foarte important: fara un soţ ideal, o soţie nu poate fi fericita; de asemenea, un soţ nu poate sa spună cuvinte frumoase despre soţia lui, daca ea nu este, pentru el, femeia ideala. Cuvântul este prea pretenţios? Nu este. Dimpotrivă, el nu exprima îndeajuns ideea de soţ/ soţie ideal / ideala. De ce? Pentru ca Domnul Dumnezeul si Mântuitorul nostru Iisus Hristos, cap al Bisericii Sale, întemeiata de El din coasta Lui, pe Cruce - in chip nevăzut si la Rusalii -in chip văzut a binevoit ca prin gura alesului Sau, Sfântul Apostol Pavel, sa facă o comparaţie - inedita la vremea aceea si inedita si in zilele noastre - anume ca, reprezentarea sot-sotie in iubire este aceea dintre Hristos si Biserica. Precum Hristos a iubit Biserica Sa, aşa si soţul trebuie sa o iubească pe soţia sa; precum Biserica se supune lui Hristos, aşa si soţia trebuie sa se supună soţului. Nu este vorba de supunere, ca in sclavie, ci este vorba de relaţia fireasca a omului cu Dumnezeu. Pana la urma, frica de Dumnezeu nu înseamnă crispare, ci înseamnă o relaţie apropiata.
Sotul ideal nu se formeaza intr-o zi, nu se prelucreaza, nu se pregateste intr-o scoala anume. El are un timp mai indelungat de pregatire; la fel si sotia ideala. Fiecare se pregateste de la nastere si dinainte de nastere. Cum se pregateste de la nastere intelegem cu totii, dar cum se pregateste dinainte de nastere este un pic mai greu de inteles. E verificat faptul ca, inainte de a concepe, parintii pregatesc, de fapt, sotul ideal sau sotia ideala. De lucrurile acestea, noi tinem cont foarte putin.

Vorbim de un atavism, dar in acelasi timp vorbim si despre Botez, si despre Spovedanie, si despre Sfanta Euharistie, care pot anula aceste mosteniri atavice datorate neatentiei parintilor sau bunicilor nostri. Ne rugam asa: «Pacatele tineretilor noastre, ale nestiintei noastre, ale neputintelor noastre, ale batranetilor noastre, ale parintilor nostri, nu le pomeni Doamne». De aici intelegem ca un copil poate sa aiba mosteniri pe care le putem anula usor, pe de o parte prin Sfantul Botez, si pe de alta parte prin prezenta lui la Taina Spovedaniei si la Taina Impartasaniei. Sotul ideal se alege, iar alegerea proasta duce la deziluzie. Sigur, se nasc diferite intrebari: cand alegem, cum alegem, de ce atatea fete care au ales soti ideali, nu pot vorbi in casnicia lor despre soti ideali, de ce atatia baieti care au cautat fete ideale, nu au reusit sa gaseasca ce au cautat. Daca nu suntem atenti cu noi insine, ne vom forma intr-un mod necorespunzator. Adica, un baiat, respectiv o fata, nu-si pot permite orice. Ei au libertate nu pentru ca de 15 ani incoace, de la Revolutie, suntem cu totii liberi, ci pentru ca insusi Hristos a dat libertate tuturor. Dar atentie, eu trebuie sa stiu ca mi-e de folos numai ceea ce este in perspectiva mea; nu orice din ceea ce imi place imi este si de folos. De exemplu, eu am voie sa ma dau cu capul de pereti, dar nu ma dau, intrucat nu-mi este de folos. Sau, am voie sa citesc orice, am voie sa privesc la televizor orice, am voie sa vorbesc oricum, dar nu mi-e de folos si atunci incerc sa evit toate acestea. Imi fac o regula a vietii mele: nu citesc orice, nu privesc orice fel de reviste - nici macar nu privesc - iar cand sunt singur acasa, nu stau oricum, de exemplu, nu stau cu picioarele pe masa sau pe pereti. De ce? Pentru ca ma respect si nu-mi permit sa fac asa ceva. De obicei incercam sa avem un anumit comportament numai cand suntem de fata cu cineva.

Sa mai facem un pas si sa-ntelegem ca Hristos a ridicat femeia la nivelul la care Dumnezeu a lasat-o. El a ridicat femeia, nascandu-Se din Sfanta Fecioara Maria, participand la nunta din Cana Galileii, demonstrand apostolilor cat este ea de importanta - femeile au fost cele care nu s-au infricosat de tot ce s-a intamplat la rastignire si dupa Inviere - aratandu-Se Mariei Magdalena si femeilor mironosite in gradina Ghetsimani. Sunt multe argumente care ne conduc la aceasta idee. Iar relatia de supunere, cum spuneam, ramane o relatie de supunere in sensul recunoasterii relatiei Biserica-Hristos, Hristos-Biserica si atat.

Sa vorbim despre fetele noastre de astăzi, si când spun fetele noastre mă refer la fetele României care sunt botezate, care sunt împărtăşite, care se si spovedesc, cel puţin din când in când, dar care au manifestări in neconcordanta cu chemarea botezului, cu chemarea credinţei. Fetele noastre, din păcate, nu mai pot fi soţii ideale, decât daca au avut grija sa nu denatureze ceea ce Dumnezeu a lăsat sfânt in ele. Se pare ca relaţia de prietenie dintre un băiat si o fata, relaţiile conjugale si celelalte de care putem discuta sunt, de fapt, puţin discutate. Din mila lui Dumnezeu, in ultima vreme s-au scris câteva cărţi care ating aceste subiecte, dar, din păcate, societatea nu înţelege ca Biserica trebuie sa se amestece, prin preoţii ei, prin credincioşii ei, in aceste probleme. De obicei, spunem ca o relaţie de prietenie intre un băiat si o fata este o problema strict personala si ca prietenia lor se derulează in parc, pe strada sau la o întâlnire si atât.

Foarte mulţi întreabă cum sa ne verificam partenerul. De exemplu, ne pregătim sa ne căsătorim; cum verificam prietenul / prietena cu care avem prietenie numai in perspectiva casatoriei? Căci nu este permis sa avem o relaţie doar de dragul de a ne tine de mana sau pentru a avea cu cine sa ne plimbam sau cu cine sa mergem in parc, la film sau la teatru. Asta nu inseamna ca daca te-ai imprietenit cu cineva. Sigur, te vei si casatori, dar pana sa constati ca nu te potrivesti cu persoana respectiva, gandul tau trebuie sa fie in directia casatoriei. Cand ai constatat ca nu te potrivesti cu acea persoana, trebuie sa fii sincer, sa-i spui acest lucru si sa inchei relatia. Intr-o prietenie, doua persoane inainteaza putin cate putin si cu timpul, ajung sa se cunoasca.
Am citit - poate ca nu este exact asa - ca in perspectiva casatoriei, doua persoane au nevoie de 8 ani de cunoastere; cei mai inteligenti, rezolva problema in 4 ani, adica in jumatate de timp. Exista si unii extraordinari, care rezolva problema intr-un an si altii exceptionali, care stiu in cateva zile. Aceasta tine de fiecare, dar, in cazul in care unul nu-l cunoaste pe celalalt indeajuns, fiecare dintre cei doi isi asuma un risc. Sigur, noi nu lasam totul la nivelul persoanei noastre, adica la puterea noastra de cunoastere, ci sprijinim acesta cunoastere pe relatia noastra cu Dumnezeu, rugandu-ne lui Dumnezeu pentru luminarea mintii noastre. Aceasta luminare nu ne va lasa sa ducem o prietenie 5-6 ani si dupa aceea sa constatam ca, de fapt, totul s-a terminat. Dumnezeu nu ne va lasa neajutorati, daca ne rugam Lui.

Casatoria nu trebuie sa fie o preocupare permanenta pentru ca, mai ales la studenţi, lucrul acesta poate sa împiedice studiul. Totuşi, casatoria nu trebuie nici înţeleasa ca ceva pe care sa-l lăsam sa vina, pentru ca Dumnezeu sprijină acţiunea omului, in măsura in care El o vede de perspectiva. Am spus ca putem sa verificam pe prietenul nostru / prietena noastră, mai ales daca nu suntem de la Teologie.

Cum suna telefonul si el / ea întreabă: „Astăzi ne vedem?”, tu poţi spune: „Da - si continui - pe treptele Bisericii Sfântul Nicolae”. O sa vezi, atunci, ca nu mai auzi nimic in receptor, dar după un timp te va întreba: „Unde?” Si tu repeţi: „Pe treptele bisericii sau la poarta bisericii sau poate vrei in biserica? Poate nu-i deschisa la ora aia, mai bine pe trepte”. „Bine, pe trepte”- o sa zică, si imediat ce zice, va începe sa i se învârtă mintea: de ce mi-a dat întâlnire acolo, de ce mi-a zis aşa, de ce mi-a repetat? In cele din urma, de aici vor porni nişte discuţii: «De ce trebuie sa ne întâlnim numai la cofetărie sau numai la statuia nu ştiu cui? De ce sa nu ne întâlnim si la biserica? Nu neapărat in biserica, dar putem face si asta - ne închinam la sfintele icoane si plecam».
Acesta ar fi un mijloc de a verifica, pentru ca cine are frica de Dumnezeu are si respect fata de oameni. Dar noi ce facem? Luam pe soţul nostru sau pe soţia noastră de oriunde, întemeiem o familie, vedem ca nu merge si alergam la biserica cu acatiste, cu rugăciuni, cu intervenţii. De ce sa nu-l studiem / sa n-o studiem de la început, pentru ca nu e nimic mai grav decât sa nu îl ai pe Dumnezeu. Sigur, fiecare in puterea si in forma in care el reuşeşte. Nu toata lumea se poate casatori cu oameni care ştiu îndeajuns cele ale lui Dumnezeu. De aceea, trebuie sa verificam acest lucru din timp. O sa ziceţi: «Bine, dar daca pierd prietenia aceea?». «Daca pierzi prietenia aceea!? Nici o problema, ai pierdut-o mai devreme cu 5-6 ani. Bine ca ai pierdut-o acuma, bine ca n-ai pierdut-o peste 5-6 ani!». «De ce? Pentru ca aşa se verifica?». Omul se verifica. Cu sinceritate îl verificam, pentru ca n-avem voie sa ne periclitam mântuirea, in cazul in care nu putem duce crucea unei casatorii nereuşite.

Poţi sa si câştigi mântuirea, tocmai ducând aceasta cruce, dar e bine sa nu încercam – „ajunge zilei răutatea ei”, ne spune Sfânta Scriptura. Nu putem risca. Daca o fata se căsătoreşte cu un băiat care este beţiv si îl aduce pe calea cea buna, ea va fi „decorata”, „premiata”, „declarata erou”. Dar daca nu reuşeşte, va fi considerata vinovata, pentru ca a ştiut ca este beţiv si a riscat aceasta stare, care in căsătorie este dezastruoasa.

Aceasta ar fi etapa prieteniei. Exista o alta etapa – aceea a punerii problemei. Cei care sunt foarte apropiaţi Bisericii si care sunt grupaţi, cum ar fi intr-o asociaţie, sunt deja foarte apropiaţi, foarte precişi; nu poarta uniforma, dar se poarta ca unii in uniforma. Ei bine, de obicei aceşti băieţi nu reuşesc sa spună fetelor cu care au o relaţie de prietenie, partea finala - cererea in căsătorie. Pentru ei, totul merge foarte bine, pana la propunere. Daca, însă, reuşesc sa facă acest pas, după aceea, lucrurile sunt ca si rezolvate: nu mai urmează decât o vizita acasă si o înţelegere.

Eu cunosc problemele fetelor pentru ca discut foarte mult cu ele si spun aceste probleme pentru ca spunându-le, le transfer, de fapt, băieţilor. Despre băieţi – vorbesc de băieţii cuminţi si orientaţi - spun ca sunt moi si ca nu au iniţiativa, pentru ca amâna ani de zile casatoria. Cunosc băieţi care fac o facultate, apoi mai fac incă o facultate, doua masterate si patru doctorate. Mult, mult! La Bucureşti exista moda aceasta. Si atunci, prietena lui ce sa facă? Face si ea încă o facultate. E bine, e foarte bine, pentru ca se formează intelectuali de clasa. Dar ce te faci, ca se căsătoresc la 28 de ani si apoi sa constata ca, de fapt, este foarte complicat sa nască un copil sau ca nu ştiu ce probleme au avut la naştere. Sigur ca la 28 de ani ai probleme la naştere. Eu nu sunt de acord cu atâta şcoala sau, mai bine zis, sunt de acord cu multa şcoala pe care sa o faci pana la 60 de ani, daca te căsătoreşti in timp util.

Totuşi, unde e soţul ideal? Nu ştim unde este exact, dar el exista. Nu exista numai unul, exista mulţi; depinde de fiecare soţie cum îl priveşte. Nu trebuie sa spunem ca soţul ideal trebuie sa fie aşa si aşa. Soţul ideal este acel soţ pe care soţia îl accepta si-l admira in felul in care el se manifesta. Si soţia ideala de asemenea. Nu avem nicăieri o şcoala pentru soţi. Ar trebui sa avem nişte cursuri pentru soţi - asta e adevărat. Soţul ideal ştie sa menţină in căsnicie acel suflu, acel elan al primei zile de prietenie. El ştie sa se roage, sa admire, sa facă observaţii intr-un anume fel si are multe alte calităţi. Soţia ideala este aceea care înţelege tot. Daca înţelege tot, ea da dovada de bunătate, si din bunătatea inimii decurg toate. E foarte simplu sa devii soţie ideala, este aşa de simplu, numai ca trebuie atenţie si pregătire. Căsnicia pe care o vedeţi ca nu merge a fost făcut fara pregătire.

Aveti veri, verisoare, vecini, cunostinte, prieteni a caror casnicie nu merge bine. Constatati ca au cele materiale, ca merg la biserica, ca sunt niste oameni onesti, dar casnicia lor nu merge. De ce nu merge? Pentru ca nu s-au pregatit. Casnicia s-a intemeiat si atat, nu a fost pregatita. De aceea, dumneavoastra care vreti sa va casatoriti, e bine sa va pregatiti incet-incet. Fara pregatire nu veti reusi. Sunt si niste filme, facute probabil dupa carti cu intamplari adevarate, in care personajele se iubesc de mult timp; ea este foarte frumoasa, dar intr-o zi ia casa foc si fata este arsa pe fata, mai mult, isi pierde vederea: dintr-o fata superba nu a mai ramas nimic; cu toate acestea prietenul ei o ia de nevasta. Sigur ca este un fapt extrem. Totusi, se pune intrebarea: ne iubim noi asa de mult, incat atunci cand vin peste noi asemenea nenorociri sa putem continua sau ne speriem si ne parasim caminul? Exista si o alta situatie, cand un barbat a fost calcat de tren, a ramas fara maini si fara picioare si totusi, prietena lui s-a casatorit cu el. Sa ne fereasca Dumnezeu de asa ceva, dar oricum, trebuie sa ne intrebam: daca in casnicia noastra vin lucruri mai greu de dus, o sa le putem noi duce?

Oare o sa putem duce impreuna crucea casniciei – caci, sa stiti, casnicia este o cruce ca si calugaria - sau crucea casniciei urmeaza sa fie dusa numai de unul? Crucea casatoriei este dusa de sotie cand, avand un sot betiv si nemernic, ea nu renunta, totusi, la casatorie. Suporta - si e nedrept - dar isi tine juramantul. Observati ca avem o puternica admiratie fata de calugari, dar daca un calugar sau o calugarita nu isi respecta juramantul sau voturile, imediat ne scandalizam si criticam. Cred ca suntem indreptatiti sa facem aceasta - nu sa judecam - dar sa fim nemultumiti pentru ce s-a intamplat. Ei isi tin voturile; noi de ce sa nu ne tinem juramantul? Juram cu mainile pe Sfanta Evanghelie si pe Sfanta Cruce si, la un moment dat, suntem, totusi, in stare sa divortam, sa ne despartim, mai mult, credem ca facem un lucru firesc.

Biserica Ortodoxa recunoaşte de drept, ceea ce s-a întâmplat de fapt - adică ruptura, insa nu e de acord cu divorţul. Recunoaşte ruptura si atât. Ştiţi ca Biserica Romano-Catolica nu admite divorţul. Asta nu înseamnă ca noi admitem divorţul, înseamnă numai ca recunoaştem ruptura. Ei bine, daca ajungem sa divorţam, trebuie sa ne punem întrebarea daca am putut sau nu sa ne ducem crucea, daca ne-am orientat bine sau daca nu ne-am orientat bine. Răspunsul este nu. Pentru a evita aceste situaţii, este bine sa ne gândim din timp, sa ne rugam, împreuna si separat, sa mergem la duhovnic si aşa mai departe.

De curand am cunoscut un caz. El imi spune: „Parinte, am ales pe sotia mea cum trebuie. Am ales-o din Biserica, am urmarit-o in Biserica, am verificat-o in Biserica in felul in care se manifesta, apoi am facut cunostinta cu ea. Am studiat impreuna relatia noastra, am fost la duhovnic, ne-am spovedit la acelasi duhovnic si... dezastru. Avem un copil despre care ea spune in continuu ca este bolnav. Copilul nu are nimic, dar ea tipa tot timpul”. Ce sa zicem acum, daca a ales-o asa, dupa carte? E greu sa suporti pe cineva care are probleme psihice si l-am intrebat: „Ce o sa faci?”. El a spus ca a jurat pe Evanghelie si ca nu o sa faca nimic. Nu cartea, asta-i important. M-am bucurat ca nu cartea si ca a inteles ce e juramantul.

La ora actuala, familia este in pericol, dar daca revenim la capul ei, la Hristos, ne va fi la îndemâna s-o punem la punct. Îndepărtarea lui Hristos de la masa cununiei face ca legătura dintre soţi sa nu mai fie trainica. Aceasta este explicaţia pentru care familiile se despart. Copiii ii unesc pe soţi, dar avorturile rup acesta legătură, care se reface apoi foarte greu. Exista si studii psihologice care demonstrează acest lucru. Daca folosim şotia ca pe un obiect de plăcere, dintr-o data nu mai exista legătură, exista cu totul altceva. Lucrul acesta se înţelege foarte greu intr-o societate nebuna, intr-o societate care permite existenta unei asociaţii anti-SIDA care propaga ideea ca romanii trebuie obişnuiţi de mici cu mijloacele contraceptive. Auziţi, sa-i obişnuim pe copii de mici!

Acum un an, pe la Sibiu pe undeva, o educatoare a permis acestei asociaţii sa facă propaganda la copii - si cum? - copiii s-au jucat cu prezervative umflate. Luna trecuta, la noi in Prahova, s-a intamplat acelasi lucru. Au venit si au dat copiilor prezervative umflate ca niste baloane si copii s-au jucat cu ele. S-au jucat cu ele, am vazut eu! Explicatia a fost ca romanii sunt foarte indaratnici in ceea ce priveste contraceptia, deci trebuie obisnuiti cu metodele contraceptiei. Ei bine, intr-o asemenea societate e foarte greu sa formezi o familie ideala, dar nu imposibil, pentru ca Dumnezeu ne-a descoperit tot ceea ce este in folosul nostru. Sa nu ne lasam dusi de val. Valul trece, noi ramanem si ramanem pentru ca suntem cu Hristos. Fara Hristos, nu putem ramane. Ati observat ca a fost si este multa propaganda cu aceste buletine si cu numarul 666. Trebuie sa patrunzi in adanc, sa cunosti, sa analizezi. Sinodul Greciei deja s-a pronuntat (n.n.: impotriva introducerii lor). S-a comunicat poporului... Da, insa rezistenta nu ne-o da cunoasterea problemei. E bine sa cunosti, dar rezistenta ne-o da Liturghia, adica trairea cu Dumnezeu, in Taina Sfintei Euharistii. Sa nu uitam ca familia este acea biserica de unde, in unitate, porneste si se formeaza Biserica cea mare. Ce este Biserica Domnului? O adunare de multe familii care traiesc in Hristos.

Întrebări
Ce ar trebui ca sa facem ca sa putem vorbi despre sotul ideal sau sotia ideala si dupa casatorie?

Vedeti, am scapat din vedere ca sotul poate sa fie cu sotia si inainte de casatorie. Occidentul, mai ales acum, vine si ne propune casatoria de proba. Dar doi oameni nu pot fi numiti sot si sotie decat dupa cununie. Intrarea in biserica, in alta forma decat cea feciorelnica, atrage dupa sine osanda. De aceea, trebuie sa fim atenti cu spovedania si canonul.
Pentru ca un cuplu sa ramana ideal si dupa casatorie trebuie sa tinem cont de foarte multe lucruri, inclusiv de lucrurile mici. Iata un exemplu deosebit. Odata fusesem invitat la masa la o familie prietena. Imediat am observat ca sotia pusese in fata sotului exact aceleasi tacamuri si servetele pe care mi le pusese si mie. Am intrebat cine va mai veni la masa, iar ea mi-a raspuns ca sotul ei. „Pai – zic - pe mine m-ai primit asa ca vin o data pe an, dar el vine zilnic. Asa-l primesti tu in fiecare zi?”. „Da, sigur!”; „Pai, nu poate sa manance pe masa, in bucatarie, trebuie sa-i pui astea aici?”… Asa-l primea. Mi-a placut asta. Era un aspect oarecum minor, dar asa gandea ea. Daca sotia nu uita de aceste lucruri, atunci si sotul isi va aminti sa-i aduca flori; daca ea uita de protocolul acesta, atunci si sotul va uita de flori si de cadouri. Ori asa, prin amabilitate, ea ii tot aminteste.

Nu credeţi ca in raport cu evoluţia actuala a societăţii civile, in ceea ce priveşte sexualitatea - si mă refer la abordarea atât de libertina a acesteia - Biserica face prea puţin?

Da! Adica tu, care ai pus intrebarea aceasta, tu, care esti din Biserica - Biserica este formata din toti cei botezati; tu esti botezat, deci, faci parte din Biserica - faci prea putin. Biserica face foarte putin, prin tine, pentru asta. Spunem aceasta pentru ca suntem obisnuiti sa transferam responsabilitatea la varf. Cine trebuie sa faca acuma un protest impotriva libertinajului? Cine? Patriarhul. E adevarat ca si patriarhul. Si mai cine? Sinodul. Episcopul. Preotii. Da, si acestia, dar e mult mai important daca lucrurile vin de la credinciosi, pentru ca, oricum, credinciosii sunt mai aproape de ceea ce se intampla. De aceea, cred ca mai degraba ar fi de luat in seama un astfel de demers. S-a facut destul, dar ce inseamna destul pentru tavalugul acesta care vine spre noi! Sunt lucruri oarecum impuse. Observati ca nu se prea discuta. S-a dat o lege cu homosexualii, iar Biserica a luat pozitie in toate felurile, dar n-a reusit decat sa constientizeze populatia. Nu a putut opri promulgarea acestei legi. De altfel, scopul Bisericii nici nu este de a opri, pentru ca a opri inseamna a forta. Dar constientizarea lumii este un lucru bun. Ca n-a facut de ajuns… tot prin noi n-a facut de ajuns.

Dorind sa te căsătoreşti, ce înseamnă sa laşi lucrurile sa decurgă de la sine si ce înseamnă a forţa lucrurile?

A curge de la sine înseamnă a face un acatist pe zi, a forţa înseamnă a face 40 de acatiste pe zi, cu o rugăciune după fiecare condac si icos: „Doamne, in ce ştii ca vreau, eu fiind limitat, Tu care vezi in perspectiva si in folosul meu sufletesc si trupesc, rânduieşte ce e bine”. Asta inseamna a forta, adica a micsora timpul de cunoastere al partenerului cu ajutorul lui Dumnezeu.
Uneori e bine sa si fortam. Am cunoscut cateva fete care au fost curajoase, au fortat lucrurile, s-au casatorit, iar acum casniciile lor merg bine. Adica, au spus negru pe alb ceea ce vor; baietii au prins curaj, au spus si ei ceea ce trebuia sa spuna si s-a rezolvat. Insa altii stateau asa intr-un respect care era deranjant si care se intindea de cativa ani.

Cu privire la cel care se căsătoreşte cu prietena care a suferit un grav accident si e desfigurata. Acela s-a căsătorit cu ea din mila, frica de Dumnezeu sau iubire?

Nu stiu. Insa, in casatorie nu avem voie sa facem ceva din mila. Nu e voie. Daca faci din iubire, e bine. Mila e, desigur, o virtute crestina, dar nu poti sa faci aceasta in casatorie. Nici nu ne convine sa auzim aceasta. Cum suna, cand cineva spune: „As vrea sa te iau in casatorie din mila”? Dar cand spune: „Te iubesc asa de mult, ca vreau sa te iau in casatorie, daca si tu esti de acord”? Cum vi se pare?

Ati afirmat ca o femeie ideala, obligatoriu nu trebuie sa se abata de la calea cea dreapta, dar daca se abate si apoi, prin pocainta, se intoarce pe calea cea dreapta, nu mai poate sa mai fie ideala? Istoria ne-a demonstrat contrariul, de exemplu imparatul Iustinian si Teodora. Nu credeti ca exagerati?

Poate ca exagerez, dar mai bine sa exagerez si sa se realizeze, totusi, ceva din ceea ce trebuie, decat sa nu se realizeze nimic. Sa presupunem ca un saritor cu prajina nu vede paralela pe care trebuie sa o depaseasca si ca ulterior, mai sus ar fi plasata o alta paralela. Cu siguranta, saritorul ar depasi-o pe prima; poate nu si pe cea de a doua, dar pe prima, sigur. Totul este sa tindem sus si apoi sa realizam cat se poate. Nu avem voie sa nu nazuim, trebuie sa nazuim la casatoria crestina, la ideea de casnicie fericita, la ideea de sot ideal si de sotie ideala. Caderea este omeneasca, iar ridicarea este posibila. Dumnezeu nu ne va judeca ca am pacatuit, dar ne va judeca pentru ca nu ne-am ridicat. Se intampla multe in casnicie, si caderi, si ridicari. Oamenii pot deveni sfinti si din talhari, si din curvari... Avem istoria la indemana. Am verificat si merge.
Eu nu cred in morala fara Dumnezeu. Exista morala si fara Dumnezeu, dar nu cred in ceea ce poate sa realizeze acesta. Unele casatorii nu merg pentru ca sotul spune: «Eu aduc acasa de toate, sunt corect cu sotia mea, nu o bat, are de toate, avem copii, ne dam interesul, dar aventurile mele personale fac parte din alt episod al vietii mele». In asa ceva nu cred. De ce? Pentru ca intervine o lege, se numeste legea echilibrului sau legea compensatiei - Dumnezeu, nu se lasa inselat.

Cat de importante sunt relaţiile intime in viata conjugala? Daca după casatorie soţii realizează ca nu se potrivesc sexual, ce se întâmpla? Daca un soţ inseala pe celalalt din acest motiv, ce trebuie sa facem?

Relatii intime? Aceasta e o problema - cum se numeste astazi - in voga. In special, telenovelele propaga ideea ca putem sa ne inselam unul pe altul sau ca nu e bine sa ne inselam, dar ca, de fapt, aceasta este legea. Uneori, cu sute de episoade, ni se baga in cap o poveste, o istorie a unei familii, care are fel de fel de increngaturi, in care nu stii cum se mai inseala unul pe altul. Ei bine, nu este corect, nu este bine.
Aceste aspecte sunt vehement criticate de Sfantul Apostol Pavel. El spune ca acest pacat „se intampla in corpul vostru”. Sigur ca in casnicie apare o dereglare care se simte. Sotia nu stie ca sotul o inseala, dar simte acest lucru. De ce? Pentru ca s-a intamplat ceva in relatia lor consfintita de Dumnezeu. Atunci, intrebarea mea este, ce sa facem? Trebuie sa ne rugam si sa revenim, nu putem face altceva. In momentul in care-ti tai, din greseala, o mana si acesta mana inca se mai tine de corp, mergi la spital cu speranta ca doar, doar ti-o vor pune la loc. Foarte multi dintre cei carora li se taie un brat sau un picior isi doresc sa-l aiba la loc. Asa ca, din moment ce suntem un singur trup - Sfantul Apostol Pavel asa ne invata - trebuie sa luptam sa ne readucem sotul sau sotia acasa. Este ceva care s-a pierdut putin de la noi, dar care trebuie incercat.

Cum se poate păstra de-a lungul timpului intensitatea începutului?

Si de o parte, si de alta trebuie sa avem calitatea si puterea de a vedea prin celalalt, pe Dumnezeu. Daca am reusi ca partenerul sa devina transparent in ochii nostri, si dincolo de ei sa-L vedem pe Dumnezeu, atunci aceasta intensitate se va mentine. Daca nu, este greu, pentru ca in primul rand intervine rutina. Rutina este ca o rugina: cum e rugina pentru metal, asa este si rutina pentru casatorie.
Si despre gelozie, de exemplu, putem spune ca este rugina iubirii. Nu putem sa evitam rutina, decat daca gandim in perspectiva; in rest, viata trece - este o vreme frumos, dupa aceea apar probleme, apar neputinte si asa mai departe. Putem spune ca mentinerea intensitatii este o arta.

Ce părere aveţi despre următoarele modalitati in care se cunosc doi oameni si vor sa ajungă la căsătorie: prin scrisori si prin internet?

Prin scrisori, e interesant si e posibil. E bine si de multe ori merge. Dar numai prin scrisori si fara ca cei doi sa se vada, cred ca nu este bine. Adica, dupa o avalansa de scrisori trebuie sa ne si vedem. Ne mai trimitem fotografii, ne mai vedem... La ora actuala, insa, foarte putini isi scriu scrisori si asta datorita telefonului si internetului. Vorbesc si isi scriu prin internet, dar scriu altfel, caci lucreaza printr-un aparat care este rece. E bine si prin internet, dar dezvoltam o relatie care nu este buna, care nu este verificata. Omul se poate exprima oricum, dar prin viu grai discutam altfel, sesizam altfel lucrurile. Nu cred ca e bine sa comunicam sentimentele noastre prin internet. Ce sa-i spui prin internet? „te iubesc”? Nu. Nu prea cred ca se poate aceasta, pentru ca nici nu l-ai vazut. Sa iubesti ceva ce nu ai vazut!? Noi suntem oameni palpabili si nu putem fi atat de utopici, incat sa credem ca cineva te poate iubi fara sa te vada. Bun, o sa ziceti, o sa ma si vada; folosesc scanerul, o fotografie si am rezolvat. Daca ajungem aici e prea de tot, pentru ca deja nu mai vorbim de personalitate. Din pacate, insa, se intampla si lucruri din acestea. Sunt persoane care marturisesc ca s-au cunoscut prin internet si ca s-au casatorit. Nu spun ca nu se poate, dar acesta nu este o modalitate obisnuita si nu stim cat rezultat da.

Ce sfat aţi da tinerilor cu facultate care doresc sa se căsătoreasca cu tineri fara facultate, insa părinţii nu sunt de acord?

Aici e complicat, dar e rezolvabil. Este bine ca cei doi tineri sa fie apropiati din punct de vedere al educatiei. Sa va dau un exemplu pozitiv: eu am avut o asistenta sociala care a terminat sectia de teologie - asistenta sociala la Bucuresti si care m-a ajutat vreo 5-6 luni la asociatia pentru copii orfani pe care o avem. Cand a venit toamna, a dat o ploaie rece si marunta, cu care ea nu era obisnuita. Asa ca, intr-o zi, a facut cu mana la o caruta. Carutasul a oprit, a dus-o pana unde i-a cerut, iar la coborare fata i-a multumit. Dar iata ce-i zice carutasul: „Lasa multumesc, te mariti cu mine sau nu?”. Ea a spus ca trebuie sa-l intrebe pe parintele. El a venit la mine si m-a intrebat. Era sigur, un baiat, un taran cu zece clase, dar destul de spiritual si de versat ca sa puna o astfel de problema. L-am intrebat: „Tu vrei asta?”. „Parinte – zice el - sa ne studiem”. In primavara s-au casatorit. Ea e profesoara de romana si de religie, iar el cara lemne. Ei, asta am vazut ca a mers, dar sunt foarte multe cazuri care nu merg. Acestia n-au mai discutat cu parintii. S-au dus si i-au anuntat: unii s-au bucurat, altii s-au mirat, pe urma s-au bucurat si cei care s-au mirat. Se poate si asa, dar cu multa atentie.
Problema nu e la cel cu facultatea terminata, problema e ca cel fara studii sa poata sa si le completeze, pentru ca, uneori apare un complex. Iar parintii trebuie lamuriti - sentimentele sunt asa si asa. Daca tot nu vor, trebuie mers la preotul de parohie, dupa aceea la episcop, iar daca cauzele impotrivirii nu sunt cele canonice, atunci li se va spune ca nu se pot impotrivi. Daca, pana la final, parintii nu pot fi convinsi, atunci va fi o problema: casatoria nu se va putea face fara blagoslovenia parintilor, mai ales daca au argumente. Daca n-au argumente, parintii pot fi dati deoparte si casatoria se va putea face in limitele canonice si dupa regulile canonice ale Sfantului Ioan Gura de Aur.

Ca duhovnic, pana unde poate merge implicarea in alegerea care o face fiul sau fiica duhovniceasca?

Din pacate, cu unele exceptii, fiica si fiul duhovnicesc, cand se spovedesc, nu sunt foarte deschisi fata de duhovnicii lor; duhovnicul, in afara de o invitatie la nunta, nu mai stie nimic. Din pacate, aceasta e o regula generala. Exista si exceptii, cand fata sau baiatul merg la duhovnic si zic: „Parinte, am ajuns la concluzia ca trebuie sa ma casatoresc” si apoi il prezinta pe alesul sau / aleasa sa. Atunci duhovnicul ii spune sa se roage impreuna pentru asta, si dupa aceea, eventual, discuta cu amandoi.
E foarte simplu, dar, in realitate, fiii duhovnicesti nu prea merg la duhovnic. Din pacate, in cel mai important moment al vietii lor, ei nu merg la duhovnic. Duhovnicul, oricum nu poate prea multe, oricum nu se poate amesteca prea mult, dar poate jalona alegerea, poate avertiza, poate spune: „Sa ne rugam o perioada de timp” si cam atat. Eu cred ca nu este bine ca duhovnicul sa se bage, adica sa spuna: „Tu te casatoresti cu acela”. Unii cred ca duhovnicul are aceasta putere, dar acest lucru este, totusi, foarte riscant. A, daca este un traitor care are darul inaintevederii, atunci da. Acelea sunt exceptii pe care le acceptam, le admiram, ne minunam. Cred ca cei doi trebuie sa se studieze bine si apoi sa se duca la duhovnic ca sa spuna concluziile lor. Duhovnicul sa studieze aceste concluzii si sa dea sfaturile. Se poate si opune, daca sunt probleme grave, dar mai mult nu.
(...)
Cineva mai pretenţios in alegerea soţiei nu cumva risca sa-si rateze casatoria, stand prea mult pe gânduri?

E bine sa fii foarte pretentios pentru ca defectele se accentueaza de zece mii de ori in casnicie, iar calitatile se diminueaza de zece mii de ori, si atunci trebuie sa fii foarte pretentios, ca sa ramai cu ceva din idealul tau.

Având un prieten sau o prietena pentru care Biserica si tot ce tine de viata duhovniceasca nu reprezintă nimic, cum ar fi de dorit sa lucrezi cu el?

Eu cred ca prin teatru. Il atragi in diverse conjuncturi si faci teatru cu el. Nu stiu ce exemplu sa dau, dar cred ca acesta este un aspect particular. De exemplu, poti sa-i spui ca ai visat noaptea trecuta ca el manca varza. La urmatoarea intalnire, ii spui ca manca varza cu salata verde si tot asa. „Dar ce-i cu atatea vise?”- te va intreba. „Nu stiu ce-i cu atatea vise, dar ma duc sa ma spovedesc, sa-mi spuna parintele ce-i cu visele astea.” Si apoi te duci la spovedit, dar sa nu minti de data aceasta. Si-i spui: „Am fost la spovedit.”; „Ei, ce ti-a spus duhovnicul?”; „Mi-a spus ca aceste vise le am pentru ca tu nu postesti.” In momentul acela, se creeaza o discutie despre post si asa mai departe. Deci, totul este sa se creeze o discutie, pentru ca nu poti sa-i spui: posteste! Daca ii spui asa, ii poruncesti si n-o sa posteasca niciodata. Ii spui: „Uite, am auzit ca Mihai Eminescu postea - asa scrie duhovnicul lui in ziua de 8 noiembrie, intr-un Minei care se afla la manastirea Neamt. Dupa ce a postit, s-a spovedit si si-a exprimat dorinta ca maicile de la Varatec sa-i cante «Lumina lina» si sa fie ingropat pe malul marii...” Cand el te aude vorbind asa, isi va pune problema. Incet, incet isi va pune problema.
Este o modalitate, iar daca te iubeste cedeaza imediat si posteste. Cum sa nu posteasca! Te duci la pizza: tu pizza de post, el cu carne. Te duci la cofetarie: tu ceri prajitura de post, el de dulce. Incet, incet se lucreaza, este o lucrare foarte puternica de schimbare a omului. Oamenii nu se schimba imediat, sunt crescuti intr-o anumita mentalitate, cine stie ce a fost in familia lor si asa mai departe.

Dacă un cuplu renunta la pastrarea castitatii înainte de casatorie?

Daca doi renunta la pastrarea castitatii inainte de casatorie, se numesc cuplu, iar daca se casatoresc si se spovedesc, ei devin familie. Cuplu formeaza doua persoane care sunt adunate la un loc, care au un comportament de oameni casatoriti, dar care nu sunt cununati. Actul in sine este acelasi, se intampla la fel si inainte de casatorie, si dupa casatorie, dar problema este daca noi recunoastem sau nu ca unirea noastra o face Dumnezeu. Daca recunoastem acest lucru, atunci actul va avea loc dupa cununie.
Insa si actul sexual are intimitatea lui. Nenorocirea este ca astazi nu mai exista intimitate in actul sexual. La Bucuresti, spre exemplu, fetele serioase se plang ca colegele lor de camera primesc noaptea vizita baietilor, ca acestia raman in camera, si bineinteles si in pat, ca se culca cu ele - inseamna ca actul sexual nu mai are nici macar intimitate. Este foarte grav! Este o mare diferenta intre ceea ce citim la Rebreanu, ca a facut Ion cu Florica in fan si ceea ce se intampla astazi in caminele studentesti. De ce? Pentru ca acolo a existat un pacat si o intimitate si aici exista un pacat si o lipsa de intimitate.
Pacatul tot pacat ramane, dar aici avem de-a face cu o amplificare, care duce la denaturare. Traim vremuri dure si daca reusim sa ramanem intregi, e bine. Atacurile sunt nemaiintalnite; suntem luati prin surprindere si nu prea stim cum sa ne aparam. Inainte stiam sa luptam pentru ca existau niste precedente, niste metode de lupta pe care le invatasem de la altii, de la Sfintii Parinti, de la ce-am mai citit. Acum e altfel. Observati ca foarte multe carti care se tiparesc, se vand rapid daca prezinta o problematica actualizata; daca nu, nu. Retiparirea - asa, pur si simplu - a Sfintilor Parinti nu mai este o solutie. Nu este sigur ca Sfantul Ioan Gura de Aur este actual, dar daca cineva face o analiza si actualizeaza aspectul pacatului, atunci cartea se vinde rapid, pentru ca oamenii vor sa vada exemplul imediat si concret al rezolvarii problemei.

Cum mai poate fi vorba de iubire când soţul / soţia este înşelat si ce-ar trebui sa facă cel înşelat ca sa nu mai fie călcat in picioare încă o data?

Inselarea nu inseamna calcare in picioare, inseamna calcarea iubirii in picioare. Iubirea nu trebuie sa se opreasca cand celalalt greseste; daca este iubire. Iubirea se opreste pentru ca omul vrea sa o opreasca. Cel inselat vrea sa opreasca aceasta iubire pentru ca este suparat ca i-a fost inselata iubirea. Ori, daca este iubire, ea nu trebuie sa se opreasca, ci sa mearga la recuperare. Trebuie recuperat sotul sau sotia, asta-i iubirea. A ierta sotul sau sotia care a gresit, inseamna mai mult decat a te casatori cu cel care nu mai are maini si picioare.

Ce parere aveti despre casatoriile impuse de parinti?

Nu sunt de acord cu aceste casatorii. Stramosii nostri practicau lucrul acesta, nu neaparat impus, ci semi-impus. Parintii baiatului veneau in petit cu baiatul, tatal fetei se ducea, cauta fata care se ascunsese in nu stiu ce ungher, o lua de mana si-i spunea: „Aceasta este sotia ta”. Si nu prea existau divorturi pe vremea aceea. Nu sunt de acord cu asta si cred ca nici dumneavoastra, dar stramosii nostri mai faceau si asa si casatoriile mergeau. Acum stam de vorba, ne tocmim, dar apoi divortam. Foarte rapid divortam; constatam ca este nepotrivire de caracter.
Eu am mai ocrotit si fete unse cu motorina, batute, cu ochii scosi s.a.m.d. si de aceea mai apar discutii in sat. „Uite cum e batuta, uite ce a patit”, zic eu. Insa, femeile din sat imi spun ca si ele au patit la fel: „De cate ori m-a batut pe mine si n-am divortat, am tinut de casa...”. Sigur ca nu este bine ca se intampla asa, dar este bine ca oamenii sa se tina de casa. Nu inseamna ca suntem condamnati sa suferim, dar asta e crucea: trebuie sa existe multa lupta ca sa ne tinem casatoria. Trebuie sa facem asa, caci, cine stie, poate ca pentru vreun pacat de-al nostru suferim. In general, sotia tine la sotul ei mai mult decat sotul la sotia lui.
Acum 25 de ani, am avut o experienta foarte dura pentru mine. Nici nu imi inchipuisem, pana atunci, ca se poate intampla asa ceva; am ramas marcat si profund impresionat. In ziua aceea am spovedit o femeie care avea un ochi umflat, mult sange pe fata, doi dinti scosi, o arcada rupta, o buza sfâşiată.... Am spovedit-o si am intrebat-o ce a patit. „Parinte, m-a batut sotul meu”. Eram asa de impresionat de ceea ce ii facuse sotul si de felul in care ea arata, incat, dupa ce am spovedit-o si am sfatuit-o, la un moment dat, am inceput sa-i spun ca are un sot nemernic si ticalos; am mai folosit si alte cuvinte destul de dure. Ma miram de ce-i facuse nemernicul acela! La un moment dat, insa, femeia ia epitrahilul de pe cap si spune: „Parinte, va rog sa nu mai spuneti asa de sotul meu”. Eu n-am mai zis nimic. In momentul acela, mi-am dat seama ca femeia aceea isi iubea sotul, chiar daca el aproape o desfigurase in bataie. O sa spuneti ca nu era zdravana, dar era zdravana - s-a suparat ca eu am zis niste cuvinte mai dure, fiind impresionat de ceea ce vedeam si de ceea ce a facut nemernicul acela. Uite ce reactie a avut!

Cum se rasfrang pacatele bunicilor si ale parintilor asupra celor care vor sa se casatoreasca?

Asta e mai complicat. De exemplu, cine strica casa altuia se trezeste ca nu i se marita fata. Parintii sunt, astfel, pedepsiti, spre intoarcere, tot in folosul lor, pentru ca suferi mai mult pentru copilul tau decat pentru tine. Daca Dumnezeu te-ar pedepsi pe tine, stii pentru ce si gata, dar cand te pedepseste prin copil, puterea pedepsei e mai mare. Suferinta fiind mai mare, si posibilitatea intoarcerii este mai mare. Cam asa sunt pedepsele acestea: copiilor li s-au strepezit dintii dupa ce parintii lor au mancat agurida. Asa spun unii dintre preoti. Nu e nedrept; este drept, pentru ca conteaza finalul, adica intoarcerea. E ca si cu narcisa pusa in calimara de cerneala: intr-o ora petalele albe au picatele albastre. De ce? pentru ca trage din calimara. Ei bine, si copilul tot face asa, trage din parintii si din bunicii lui, ca se milostiveste Dumnezeu pana la al noualea neam si pedepseste pana la al treilea. Am o matusa care a murit pentru ca nepotul ei n-a intrat la liceul sportiv. Cand a auzit ca n-a intrat, a facut ceva la cap si a murit, pentru ca a pus la inima problema nepotului. Observati cum ne doare, ca bunici, de nepotul nostru care are o problema?

Cum poate Biserica, in ansamblu, sau unul dintre soţi, sa îndrepteze pe acela care apelează la vrăjitorie?

E complicat, pentru ca din calea vrăjitorilor - ne spune Scriptura - Dumnezeu „se tine deoparte”. Vrăjitoria este o practica oculta care nu are nici o legătura cu mântuirea noastră. E ceva opus lui Dumnezeu, deci, daca am ajuns acolo, e grav. Trebuie luminat acela care a apelat la vrăjitoare. Trebuie sa i se explice ce e vrăjitoria, ce înseamnă relaţia cu Dumnezeu, ce înseamnă relaţia cu diavolul. Sa vedem argumentele lui. Nu sunt in Biserica atatea icoane cate are vrajitorul in casa lui. Prezenta icoanelor in casa vrajitorului sau trimiterea pe care o face vrajitorul la preot, pentru sfestanie, pentru dezlegarile mari, respectiv Molitfele Sfantului Vasile, nu constituie un argument de credibilitate. Trebuie sesizat in ce consta inselatoria, de ce spune el asa, de ce tine el icoane in casa. Ca sa faca impresie, evident.
Vrajitoria, cum se practica ea de babe si de oamenii simpli, nu-i chiar asa de periculoasa, pentru ca este evidenta. Vrajitoria practicata de intelectuali, care nu prea conteaza, e inselatorie in cele din urma. Am vazut odata, in niste munti, de la Baia-Mare in sus, cum un fals terapeut ii insela pe oameni. Avea o camera imensa, plina de calculatoare; pe fiecare ecran era cate un joc de lumini, din acelea care se pun in momentul in care calculatorul nu lucreaza. Cand am intrat acolo, am vazut un client care, saracul, venise de departe cu nu stiu ce problema. Terapeutul il intreaba: „Ai fost la Biserica?”. Omul zice: „N-am fost”. „Afara, du-te la Biserica!”- a tipat terapeutul. Acesta se duce. Acum, noi, cu ASCOR-ul, construiam acolo o Biserica. Cum biserica atunci o construiam, omul n-avea unde sa se inchine. In fine, s-a inchinat el si s-a dus inapoi. „Ai fost?”. „Am fost”. Apoi, terapeutul s-a dus la un calculator, a tastat ceva, pe urma a inceput sa fuga la altul. Nu stiu ce a mai facut, dar pana la urma, i-a prescria ceva. Sigur ca, dupa ce omul s-a intors acasa, un vecin l-o fi intrebat: „Unde ai fost?”; „Am fost acolo.”; „Si?”; „Cum am intrat, s-a rastit la mine daca am fost la biserica, m-am dus; acolo, niste tineri construiau o biserica si m-am inchinat”. Impresia e foarte buna, ca el te trimite la biserica. Acesta era un vrajitor modern, cu calculatoare. Calculatoarele nu spuneau nimic, bineinteles, numai ca fiind asa multe si fiecare aratand altceva, oamenii care mergea acolo erau impresionati. Trebuie sa-i lamurim pe toti acestia.

Ce putem înţelege prin egalitatea dintre bărbat si femeie? Care sunt limitele acestei egalitati?

Egalitatea n-are limite, bărbatul este egal cu soţia lui. Relaţia aceea de supunere dintre soţ si soţie este relaţia Biserica–Hristos, relaţia Hristos-Biserica. Daca vreti, va pot spune eu ca barbatul nu este egal cu femeia, pentru ca femeia este superioara barbatului. Asta e o parere personala. Oricum, exceptand sacerdotiul, femeia poate sa faca tot, absolut tot. Un barbat nu poate sa faca tot. Spre exemplu, nu poate, n-are puterea sa iubeasca desavarsit. Un barbat nu poate sa stea 6-7 luni, nedormit, langa copilul lui bolnav. Poate, cateva minute sau poate 2-3 ore pe noapte, pe cand sotia lui, femeia, poate sa stea 6-7 luni. De ce? Pentru ca ea nu iubeste teoretic, ci iubeste desavarsit. Ea isi iubeste copilul si sta langa capataiul lui luni de zile, doarme pe scaun. Barbatul nu. Plange, ii pare rau, dar nu poate sa stea. Nu are aceasta putere. Sigur, are alte calitati, dar nu si pe acesta, care este o proba a iubirii. Cati barbati isi iarta sotiile cand acestea gresesc? Foarte putini. Pe cand aproape toate femeile isi iarta barbatii, pentru ca au o putere de iubire mai mare. Iertarea vine din iubire, nu din altceva.

Care credeţi ca trebuie sa fie principala calitate a unei viitoare soţii si respectiv al unui viitor soţ?

O sotie trebuie sa fie buna. Daca e buna, toate calitatile decurg din bunatatea ei. Sotul nu trebuie sa fie betiv, fumator, afemeiat, zgarcit, gelos, dar trebuie sa fie cu frica de Dumnezeu. Daca are acestea, are si perspective de ideal. De exemplu, o sotie buna este aceea care, atunci cand sotul sau are probleme cu ulcerul, ea ii face un ceai. Din bunatate izvoraste tot.

E cunoscut faptul ca stiinta a ajuns pana acolo încât poate ştii incă de la prima celula, daca copilul care se va naşte va fi sănătos sau nu. Daca acel copil care se va naşte suferă un handicap, este bine sau nu ca el sa se nască? Ce părere are Biserica despre aceasta ?

In primul rand, stiinta zice ca stie, dar nu intotdeauna stie, pentru ca stiinta este intr-un continuu progres. De fapt, stiinta poate fi definita ca ceva care studiaza, care se ocupa cu descoperirea fenomenelor lui Dumnezeu. Religia, respectiv teologia se ocupa cu studiul relatiilor dintre Dumnezeu si om. Ca stiinta stie cu precizie, asta nu putem sa spunem, pentru ca nici ea nu stie, de vreme ce se suceste in felurite chipuri. De exemplu, acum 40 de ani, aspirina se lua cu lapte acru; de acum 30 de ani, aspirina nu se mai ia cu lapte acru, pentru ca laptele acru distruge nu stiu ce in stomac, iar aspirina nu-si mai face efectul. Asta e stiinta: cand zice asa, cand zice asa. Noi ne supunem la ce zice ea, noi respectam ce zice ea. Zice ca cutare medicament se ia de trei ori pe zi, il luam de trei ori pe zi. Dar nu intotdeauna stiinta poate sa dea lucrurilor precizia adevarata. Acesta e un aspect. Alt aspect este ca copilul poate sa fie bolnav in pantecele mamei si sa se vindece in timpul sarcinii. Dar daca el, totusi, ramane bolnav si se constata ca are un handicap major, asta e o alta problema.
Pentru noi, e om din momentul conceperii - stiinta ne-a spus lucrurile acestea, adica a reusit sa descopere ceea ce noi stiam de mult. Daca lucrurile stau asa - fiind om din secunda conceperii - atunci noi nu putem interveni in viata lui. El trebuie adus pe lume si crescut ca atare, adica intre noi. Sunt oameni cu handicap care ar trebui sa creasca cu noi si printre noi, nu in sanatorii, ospicii s.a.m.d. Daca vor fi crescuti printre noi, vom realiza doua lucruri: in primul rand, boala lor nu se va agrava si in al doilea rand, noi vom fi constienti ca am nascut handicapati, ca ei sunt handicapati din noi si ca noi suntem vinovati de handicapul lor. Occidentul are lucrul acesta bun, dar pe acesta nu vrea sa ni-l strecoare; ne strecoara numai homosexualitate, sexualitate, avort, contraceptie si celelalte (acum s-a inventat o chestie micuta, pe care o pui undeva si nu mai ramai gravida; nu inghiti pastile, nu faci injectii, nu folosesti sterilet, nu faci decat sa folosesti lucrul acela micut. Dar cine stie ce efecte secundare are aceasta metoda; la celelalte s-a cam demonstrat ce efecte secundare au).
Deci Occidentul are lucrul acesta bun: handicapatii cresc printre oameni si sunt bine subventionati ca sa traiasca printre oameni. Deci, handicapatii trebuie sa traiasca cu noi, sa moara cu noi, pentru ca din cauza noastra sunt asa. Sigur, undeva a existat o problema, o dereglare pe care noi am creat-o. Biserica gandeste ca orice om, fiind om din momentul conceperii, are dreptul sa se nasca si sa creasca: cu un picior, fara un picior; cu maini, fara maini etc.

Nu credeţi ca ar trebui înfiinţate cursuri pentru mamele prea tinere de 15-16-17 ani?
Nu putem înfiinţa cursuri înainte ca ele sa fie mame, dar si după ce nasc, e greu sa le aduci la curs. Dupa ce ca sunt micute, le mai aduci si la cursuri! La fel, nu trebuie sa le aduci la cursuri nici inainte sa nasca, pentru ca le dai idei. Insa e bine sa ne ingrijim noi de ele; oricum, ele isi iubesc copiii si au o iubire mai puternica decat mamele care fac avorturi. Nu e bine ca au facut acest lucru la 15 ani, e adevarat, dar faptul ca nu si-au omorat copilul arata ca au iubire indeajuns.

Credeti ca e posibila casatoria dintre o tanara ortodoxa si un tanar neoprotestant, avand in vedere ca in relatia lor exista multa dragoste, respect reciproc si iubire pentru Dumnezeu?

Greseala a fost facuta in prietenie; a fost o greseala ca s-au imprietenit. Daca relatia lor este stransa si de iubire, asa cum ziceti, atunci e rezolvabila. Daca el o iubeste asa de mult pe tanara ortodoxa, va imbratiseaza odata cu fata si Ortodoxia. Daca nu se intampla asa, nu se vor putea casatori. Cine-i va cununa? Neoprotestantii nu, pentru ca neoprotestantii nu au taina cununiei. Ortodocsii nu, pentru ca ei cununa doar persoane botezate, iar neoprotestantii nu sunt botezati. E foarte complicat, dar asa cum v-am spus, e rezolvabil. De exemplu, din iubire pentru ea, el studiaza credinta ei, cu sinceritate. Cine studiaza cu sinceritate, ajunge repede la anumite concluzii si s-a rezolvat. Daca nu s-a rezolvat, atunci acesta e riscul pe care ti l-ai asumat cand te-ai imprietenit cu o asemenea persoana. Vor spune unii, poate: „Dar cu sentimentele ce facem?". Raspunsul e tot o intrebare: „Ce facem cu mantuirea?” sau „Ce fel de copii se nasc si cu ce viitor?” si multe altele. Asta e, e greu.

Ce importanta au sentimentele intr-o relatie si cum pot aparea acestea intr-o relatie in care cei doi nu se potrivesc?

Au importanta sentimentele. Ce inseamna ca nu se potrivesc? Doar iubirea face sa se potriveasca totul. Daca nu se potrivesc, atunci de unde sunt sentimentele? Sa nu confundam palpabilul cu sentimentul. Sentimentele nu sunt palpabile, ele se simt.

De ce unii nu-si găsesc niciodată jumătatea, altfel spus, de ce unii nu se pot casatori?

Pentru ca unii n-au jumatate. Dumnezeu a zis si El stie de ce a zis. Nu?
O doamna a povestit ca de la 16 ani pana la 19 ani s-a rugat sa se casatoreasca cu un anumit baiat. La 19 ani, Dumnezeu i-a ascultat rugaciunea si, impotriva vointei parintilor ei si a parintilor lui, s-a casatorit cu el. In noaptea nuntii a constatat ca este epileptic. In urmatoarea luna a constatat ca este schizofrenic. Dumnezeu a randuit ca n-au avut copii si a trebuit sa se desparta de el, dupa mai bine de 20 de ani de convietuire.
O fata se plangea acestei doamne: „Ce sa fac, ca inca nu m-am casatorit”. Doamna i-a spus istoria aceasta si apoi a venit fata la mine si mi-a spus: „Parinte, in viata mea nu mai ma rog sa ma marit. Sa fie cum vrea Dumnezeu, ca El stie mai bine.” Este posibil ca necasatorindu-te, Dumnezeu sa te fereasca de cine stie ce, nici nu stii. Noi ne rugam: „Doamne, in problema mea, fa ceva in folosul meu, stii Tu cum!”. Dumnezeu te asculta sau nu te asculta. Daca nu te asculta, stie El de ce nu te asculta. Pentru El filmul este gata. Pentru noi, filmul e in derulare si atunci, El, care stie, te fereste prin aceasta de ceva.
Sigur ca e teoretic ce spun eu, sigur ca e complicat cand trecem la aspectele practice. Tu doresti sa te mariti, timpul trece, faci 24, 32, 36 de ani, intri in panica si spui: ”Vreau sa realizez si eu ceva in viata, sa am si eu copii...”. De acord. Dar trebuie sa faci totul. Daca nu faci totul, nu poti sa verifici vointa lui Dumnezeu. Dupa ce faci totul, atuncea ai verificat. Trebuie sa fii superior ca sa spui asa, sa intelegi asa.

Cum se poate vindeca încăpăţânarea unuia dintre soţi, cu privire la fixurile pe care le are dinainte de căsătorie?

Daca le are dinainte de casatorie, inseamna ca le-a stiut, iar daca le-a stiut, inseamna ca le-a acceptat. Daca-l iubeste, il accepta in continuare si de obicei fixurile acestea sunt suportabile.

Cat de grav poate afecta o casatorie ideala, o nunta cu muzica si cu dansuri? Părerile sunt împărţite si va rugam sa ne vorbiţi despre aceasta.

Nu este vorba numai de dans si muzica, este vorba de modalitatea de a înţelege momentul Cununiei, momentul Tainei, prezenta lui Hristos si incompatibilitatea dintre anumite aspecte si acţiunea sublima a lui Dumnezeu asupra mirilor. Despre aceasta putem discuta. Adică, dezmăţul nu este compatibil cu ce se întâmpla in Biserica. Actul pogorârii Duhului Sfânt peste capetele mirilor nu este compatibil cu lăutarii - aşa ne spune Sfântul Ioan Gura de Aur. In rest, parerile sunt impartite. Deci, daca vreti sa aflati raspunsul, puneti-va problema compatibilitatii. Dovada ca, la Botez, care este un act capital - adica o taina de intrare in crestinism fara de care nu ne putem mantui - lasam lautarii afara. Sfantul Maslu e neinsotit de lautari. Cand ne impartasim, lautarii sunt absenti. La Taine, nu au ce cauta lautarii. Daca vreti, discutam despre ierurgii, dar nici la sfestanie nu se aduc lautarii. Lautarii se aduc numai la nunta. Sfantul Pavel zice: „Mare este Taina aceasta, si eu zic in Hristos si in Biserica”. Argumentele sunt pro si contra, discutiile sunt interminabile. Numai atata trebuie sa discutam, compatibilitatea. E compatibil unul cu altul sau nu.

Sursa: Sotul ideal, sotia ideala - Pr. Nicolae Tănase