Mama celor noua copii

Se afla în casa părintească și torcea lână atunci când a venit un tânăr înalt și foarte hotărât sa se căsătorească cu ea. A cerut-o de soție și părinții le-au dat binecuvântare. Tânăra fata nu prea ar fi vrut sa se căsătorească cu el, nu îl cunoștea prea bine, dar ascultându-și părinții a acceptat sa-și părăsească satul natal și sa meargă în satul vecin aflat la câțiva kilometri depărtare. Satul copilăriei sale era așezat pe malul unui râu; acum va trai în casa soțului ei, într-un sat așezat la marginea unei păduri. De fapt, satul era inconjurat din trei părți de păduri, fiecare cu numele ei specific.
S-au cunoscut mai bine în timp. Ea, micuță, cu parul bălai și cu ochii albaștri, cuminte, blândă, harnica și credincioasă, el, înalt, cu ochii negrii și cu vorba dârza, hotărâta. Harnici amândoi și nelipsiți de la slujbele bisericii. Locuiau chiar lângă biserica și duminica dimineața auzeau la căpătai clopotele care chemau oamenii la rugăciune, la întâlnirea cu Dumnezeu. Aceleași clopote minunate care alungau norii negrii care se abăteau asupra satului. Multe furtuni au risipit ele, fie din afara, fie din sufletele oamenilor.

Aveau o gospodărie frumoasa și munceau de dimineața pana seara. Dupa un timp a apărut primul copil. Un băiat. Apoi al doilea, al treilea... pana la noua copii. Dumnezeu le-a dăruit noua copii, opt băieți si, cel mai mititel, o fata frumoasa, de se minuna tot satul de frumusețea ei. Avea un par lung și negru ca abanosul, pe care îl ținea strâns împletit într-o coada la spate. I-au găsit chiar un nume: Codana. Sigur, oamenii din sat ii spuneau asa pe ascuns.
Nu toți copii au trăit. Oamenii din sat își amintesc ca unul dintre copii s-a îmbolnăvit grav și peste câteva zile a murit. Când ii făceau slujba de înmormântare, în curte, mama se afla în casa...dând naștere unui alt copil dintre cei noua.. N-a ținut minte nimeni, cine a fost cel care s-a născut, si cine a fost cel care a murit...

Femeile din sat veneau mereu la mama celor noua copii și o rugau sa aibă grija și de copiii lor, când mergeau la munca, la câmp. Aduceau câte un copil sau doi, trei, iar blânda și iubitoarea mama nu le refuza niciodată. Lua copii și ii îngrijea ca și cum ar fi fost ai săi.
In fiecare zi acolo era casa plina de copii. Oamenii din sat o iubeau și o respectau, deși la început se minunau de mulțimea copiilor ei. Dar, pentru ea, acesta era cel mai firesc lucru. De dimineața pana seara, mama muncea la bucătărie și în casa. Hainele copiilor ei era curate- cele albe având parte de un tratament pana deveneau albe ca neaua- iar casa strălucea de curățenie. Trebăluia la bucătărie și, cu ajutorul lui Dumnezeu, mereu aveau ce pune pe masa iar copii creșteau într-un mic colt de rai... I-a învățat pe toți sa se roage și mergeau toți la biserica.
Duminica mama citea cu voce tare, asa cum se pricepea, din cartea de rugăciuni. Tinea posturile de peste an și mergea des la mănăstirea ei de suflet, unde se ruga la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului.

Tata mergea din când în când la râu și venea cu pești...un deliciu! Mergea și la pădure după ciuperci. Tocănita de ciuperci cu mămăliguță sau mămăliga cu brânză de oaie mâncata dimineața se numărau printre specialitățile casei.
Tatăl copiilor muncea la câmp, iar iarna cosea cojoace pentru oamenii din sat și din împrejurimi, fiind singurul cojocar din zona.

A venit și războiul peste ei. Tatăl a plecat la oaste și a lăsat-o singura...de fapt, nu era singura, ci înconjurată de copii. In război a fost luat prizonier... Au trecut trei ani pana sa vina înapoi acasă...
Copii au crescut, în timp, unii s-au dus pe la casele lor, s-au căsătorit și acum au la rândul lor copii.
Nu a fost niciodată bolnava.
I-a învățat pe copii sa se roage și sa postească, sa meargă la biserica. Le-a dăruit o temelie puternica a credinței, căci copilăria e pământul cel mai bun pentru a semăna credința. Iar dacă s-a întâmplat sa părăsească drumul drept, de-a lungul vieții, au știut unde sa se întoarcă și unde sa găsească alinare și vindecare de rănile lăsate de păcate.

Multe am a va spune despre ea, dar deocamdată ma opresc aici. Mai spun doar ca mama celor noua copii este bunica mea. Mama mamei mele și cea mai blândă ființă pe care am cunoscut-o vreodată...
Mi-e foarte dor de ea. Îmi astâmpăr dorul privind cele câteva fotografii din care zâmbește. De fapt, în toate zâmbește cu blândețe și seninătate.

Nici nu vreau sa ma gândesc cum ar fi fost dacă bunica nu o năștea pe mama mea, ...nu as fi fost nici eu...
*
Ramona P.