Ateismul pe intelesul ateilor

Mitropolitul Antonie Bloom

Să nu judecăm necredincioşii, ci să căutăm a înţelege motivele necredinţei lor

Atunci când cineva spune: “Eu sunt necredincios”, sau “Dumnezeu nu există!” - să nu-l judecăm întotdeauna din punct de vedere filozofic, dar să ne întrebăm de unde vine această atitudine? Dacă doriţi cu adevărat să faceţi ceva pentru acest om, atunci ar trebui să-i puneţi întrebări una după alta ca să-l înţelegeţi; fără a înţelege, veţi ţinti întotdeauna orbeşte.
Într-un anume sens, ateismul este o eroare ştiinţifică, este refuzul de a studia realitatea în ansamblu, este tot atât de neştiinţific ca şi cum ai spune: “muzica nu este, pentru că pentru mine ea nu există…” Noi nu putem prezenta astfel problema unui necredicios, pentru că există multe posibilităţi pentru el de a se justifica. Însă în general, ateismul este refuzul de a accepta mărturia, cel puţin istorică, a unor oameni consacraţi, care spun: “Eu ştiu…” Mulţi din aceştia sunt oameni de ştiinţă, spre exemplu Pavlov.

„Du-te acasă şi întreabă-te când ai avut nevoie pentru prima oară ca Dumnezeu să nu existe”

Uneori, omul devine necredincios pentru faptul că acesta este unicul sau scut împotriva conştiinţei. Mi-a venit acum în minte povestirea unui preot foarte inteligent, fin şi cultivat din Paris. Cândva a fost “ateu”, adică trăia fără Dumnezeu şi se considera prea elevat şi inteligent pentru a-şi permite să gândească despre convertirea la credinţă. A discutat mai apoi cu un preot. Preotul fiind de la ţară, fără cine ştie ce studii deosebite, un emigrant din Rusia, după ce l-a ascultat mult timp, i-a spus doar două lucruri: “În primul rând, Saşa, nu este chiar atât de important faptul ca tu nu crezi în Dumnezeu - Lui nu I se poate întâmpla nimic de la asta, minunat însă este că Dumnezeu crede în tine”. Şi altul: “Tu, însă, Saşa, mergi acasă şi gândeşte-te, când anume ai pierdut credinţa, când ai avut nevoie ca Dumnezeu să nu existe?”
Saşa a venit acasă şi a căzut pe gânduri. Era nedumerit de o astfel de prezentare a problemei: se aştepta la un discurs misionar sau la nişte instrucţiuni pentru consultarea unor tratate, iar în loc… Nu mai înţelegea nimic. Şi el, după cum spunea mai târziu, a căutat cauzele necredinţei sale mai întâi în cunoştinţele dobândite la Facultatea de Teologie din Paris, apoi în perioada prerevoluţionară de la Facultatea din Rusia, apoi altundeva şi nicidecum nu le putea găsi. Până a ajuns la perioada când avea şase ani. Locuia într-un oraş din Rusia, era un băieţel drăguţ, mergea la biserică în toată duminica şi era considerat a fi un copil evlavios: intra, făcea semnul crucii, se oprea în mijlocul bisericii, în faţă, şi se ruga lui Dumnezeu. În fiecare duminică primea un bănuţ, pe care era dator să-l pună în căciula cerşetorului orb. Punea bănuţul şi mergea la biserică cu sentimentul că a săvârşit o faptă bună, de dragoste, i-a acordat orbului atenţie şi poate sta acum liniştit în faţa lui Dumnezeu.
Odată, în preajma sărbătorilor de Crăciun, plimbându-se cu mama prin oraş, a descoperit un magazin unde a văzut un minunat căluţ de lemn care costa şase bănuţi. A rugat-o pe mama să i-l cumpere, ea l-a refuzat, iar el a venit acasă foarte trist. Duminica următoare, pe când mergea la biserică, ajungând în faţa cerşetorului, s-a gândit că, dacă nu-i va da de şase ori bănuţul, şi-ar putea cumpăra căluţul. Zis şi făcut. A procedat astfel de patru ori, iar a cincia oară s-a gândit: dacă ar fi să iau de la el un bănuţ, voi cumpăra cu două săptămâni mai devreme căluţul. Şi a furat de la orb bănuţul. După care, intrând în biserică a simţit că nu mai poate sta în faţă: dacă Dumnezeu îl va observa? S-a dus şi s-a ascuns într-un colţ al bisericii. Dădaca a venit cu el acasă şi a povestit totul părinţilor, care au fost profund uimiţi: până acum era mic, stătea în faţa lui Dumnezeu, iar acum s-a adâncit în sine, viaţa lui în Dumnezeu a devenit mai interiorizată, el caută un loc ascuns unde ar putea în tăcere şi contemplare să fie cu Dumnezeu (era o mămică destul de optimistă!).
Iar Saşa simţea că situaţia se înrăutăţeşte şi că trebuie să se ascundă de Dumnezeu. Şi iată că de la universitate a venit fratele sau mai mare, încărcat de cunoştinţe ateiste, care s-a apucat să-i demonstreze că, de fapt, Dumnezeu nu există. Şi Saşa mi-a spus: „M-am agăţat de această idee. Dacă nu este Dumnezeu, atunci nu are importanţă dacă am furat bănuţul şi n-am pus în căciulă pe ceilalţi cinci”. Acesta a fost începutul “ateismului” său: învăţătura despre faptul că Dumnezeu nu există copilul a primit-o ca pe un colac salvator împotriva propriilor mustrări de conştiinţă.

Creştinismul este unicul materialism autentic

Poţi convinge pe cineva cu argumente logice că Dumnezeu există, dar asta nu-i va da şi experienţa vie a existenţei Lui. Cunosc un tânăr foarte dotat care a fost educat în ateism. Când a intrat la facultate, închiria o cameră în casa unui intelectual credincios. Între ei s-au iscat interminabile discuţii. Tânărul era nepregătit, fără experienţă, stăpânul însa era deştept şi experimentat, fapt pentru care l-a învins pe tânăr cu uşurinţă. Băiatul a dedus logic, din faptul că a fost dialectic învins: trebuie să devin şi eu credincios. Se prezenta ca atare, s-a botezat, a făcut teologie, toată lumea aştepta de la el lucruri mari, dar, la un moment dat, a înţeles că, de fapt, n-a trăit niciodată vreo experienţă religioasă, că tot ce a reuşit să facă au fost deducţiile logice în urma faptului că cineva mai inteligent l-a învins într-o dispută logică.
Profesorul Franc, cred, în una din recenziile sale a spus că unicul materialism autentic este creştinismul, pentru că noi credem în materie, adică noi credem că materia posedă o realitate absolută şi definitivă, credem în înviere, credem într-un cer şi pământ nou, nu în sensul în care tot ce există acum va fi distrus din temelie, dar în sensul că totul se va reînnoi. Ateistul însă nu crede în soarta materiei, ea este un fenomen trecător pentru el.

„Sunt multe subiecte asupra cărora am avea ce discuta, în loc să râdem unii de alţii şi să ne învinuim reciproc”

Din păcate, polemica între cel mai brut materialism şi creştinism are loc, nu există nici un fel de discuţie. Există nişte oameni care scriu cărţi, dar sunt puţine cazurile când se întâlnesc şi discută între ei. Există multe teme în care ne-am putea întâlni, nu în sensul de a fi de acord unii cu alţii, dar în sensul de a vorbi despre aceleaşi lucruri. Să zicem, primul punct de tangenţă ar fi omul. Teoretic vorbind, anume omul este situat în centrul concepţiei despre lume a materialismului, precum este şi în creştinism. Dar tema dialogului ar fi următoarea – ce fel de om?
Să luăm, de pildă, afirmaţia lui Feuerbach: “omul devine ceea ce mănâncă”. Noi credem că prin împărtăşirea cu Sfintele Taine devenim ceea ce este Hristos. Şi aici este un subiect pe marginea căruia am putea discuta, în loc să râdem unii de alţii sau să ne învinuim reciproc. Se prea poate, sânt şi alte subiecte asupra cărora am gândit prea puţin. Din păcate, un astfel de dialog nu există. Există însă atei care doresc un dialog, care n-ar vrea neapărat să ajungem la un compromis, dar care manifestă o oarecare simpatie sau interes în atitudinile lor.

„Hristos pe cruce a trăit experienţa ateismului…”

Mi se pare că se poate afirma, că, pentru a muri de moartea care ne este proprie, care are pentru noi cele mai reale şi însemnate urmări, Hristos a trebuit să Se facă părtaş singurei cauze care aduce moartea – despărţirea de Dumnezeu. Nu poţi muri, dacă nu-L pierzi pe Dumnezeu, iar strigătul Mântuitorului: “Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Mt.15,34) – este strigătul Omului desăvârşit, care liber, din dragoste, S-a făcut părtaş principalei tragedii a omului: la desfacerea de Dumnezeu, la faptul că omul L-a pierdut pe Dumnezeu. Dacă ar fi să primim acest argument, atunci putem spune că Hristos a trăit ateismul (nu vorbesc despre ateismul ideologic, dar despre realitatea acestuia), des-îndumnezeirea, pe care nici un ateu din lume n-a trăit-o, şi că nu este om – ateu sau credincios – care ar fi în acest sens în afara experienţei trăite de Hristos. Căci Hristos cuprinde şi credinciosul, şi ateul, cu toate că, fără îndoială, ateul ideologic sau omul despre care apostolul Pavel spune: “dumnezeul lor este pântecele” (Flp.3,19) – trăieşte ateismul cu totul altfel decât Hristos în momentul dat. El L-a „pierdut” pe Dumnezeu ca să fie una cu noi în unica şi ultima tragedie a omenirii.

Întâlnirea cu Hristos

Odată, adolescent fiind, viitorul mitropolitul Antonie, a auzit un discurs despre creştinism a unui teolog de seamă care, se pare, nu ştia să vorbească băieţilor care preţuiau mai mult ca orice bărbăţia şi regimul militar. Iată cum îţi aminteşte de această întâmplare însuşi vlădica:
El vorbea despre Hristos, Evanghelie, creştinism /…/, aducându-ne în conştiinţă tot ce este “dulce” în Evanghelie, totul faţă de se poate simţi repulsie, si eu am simţit-o: blândeţea, smerenia, liniştea – toate trăsăturile unui rob, pentru care suntem mustraţi de la Nietzsche încoace. El m-a adus la starea când am decis /…/ să merg acasă, să văd dacă avem pe undeva vreo Evanghelie, să vad ce-i cu ea şi să nu mai revin niciodată la acest subiect. Mie nici prin cap nu-mi trecea că eu nu o voi sfârşi aşa, pentru că era absolut evident că el (teologul) îşi ştia meseria /…/ Mama avea o Evanghelie, iar eu închizându-mă în camera mea am observat ca sunt de fapt patru Evanghelii şi, dacă-i aşa, atunci una din ele este mai scurtă decât celelalte. Şi, dacă tot nu mă aşteptam la nimic bun de la nici una dintre ele, am decis să o citesc pe cea mai scurtă. Dar iată aici am fost prins în cursă (de multe ori după aceea observam cât de şiret poate fi Dumnezeu atunci când îşi întinde mrejele pentru a prinde pestele), pentru că, dacă aş fi citit altă Evanghelie, aş fi avut probleme. Fiecare Evanghelie are un fond cultural propriu. Marcu însă scria anume pentru tineri sălbatici ca mine – pentru tineretul roman. Eu nu ştiam acest lucru, însă Dumnezeu ştia şi Marcu ştia, probabil, atunci când a scris mai pe scurt decât ceilalţi. M-am aşezat să citesc şi, sper că mă veţi crede pe cuvânt, pentru că acest lucru nu poate fi dovedit /…/ Citind, între începutul capitolelor unu şi trei a Evangheliei după Marcu, pe care o citeam lent, pentru că limbajul nu-mi era familiar, am simţit deodată că, de cealaltă parte a mesei stă Hristos. Acest sentiment era atât de puternic încât a trebuit să mă opresc din citit şi să mă uit. Am privit îndelung: nu vedeam nimic, nu auzeam nimic şi nu simţeam nimic. Dar chiar şi atunci când mă uitam spre locul unde nu era nimeni, aveam conştiinţa deplină că aici, negreşit, stă Hristos. Îmi amintesc că atunci m-am lăsat pe spate şi m-am gândit: dacă Hristos este viu şi sta aici, atunci Acesta este Hristos Cel înviat, deci eu ştiu din propria experienţă că Hristos a înviat şi, deci, tot ceea ce se zice despre El este adevărat.

Ateismul pe înţelesul ateilor (I)
Ateismul pe înţelesul ateilor (II)