Rugăciunea

La ţară.
- Ce zi e azi?
- E dumincă!
- Nu, ce sărbătoare e azi?
- Pai, e dumincă!
- Bine, şi ce sărbătorim azi?
- Duminica!

Cam aşa vorbeam eu cu verisoara mea, într-o vară, pe când aveam vreo 6 ani şi ne plimbam prin sat, într-o zi frumoasă de duminică. Verişoara mea, N., mai mare cu doi ani decât mine, îmi explica ceva ce se presupunea că trebuia să ştiu. Or eu, duminca, la blocul din beton, stăteam în camera mea, jos lângă pat şi...făceam haine la păpuşi...

În vacanţa de vară mergeam mereu la bunica mea, mama mamei mele, care stătea într-un sat de poveste.
Ştiam că oamenii nu lucrau în zile de sărbătoare, în timpul săptămânii, în oricare zi ar fi picat. Am observat asta şi îmi plăcea, pentru că atunci auzeam clopotele. Oamenii se îmbrăcau frumos, mergeau la biserică, apoi îi vedeam stând în faţa porţii, pe câte o băncuţă şi discutând una-alta. Îi vedeam, în sfârşit, pe toţi laolaltă, că în zilele de lucru în sat rămâneau doar copii şi bătrânii.
Îi ştiam pe toţi, fie după nume, fie din vedere. Ştiam unde stă fiecare. Admiram de multe ori casele lor frumoase. Dacă cineva amintea despre unul dintre ei, întrebam unde stă şi atunci ştiam despre cine este vorba.
Când mergeam la bunica, dormeam cu verisoarele mele. Seară de seară, ele se aşezau în genunchi, în pat, şi spuneau rugăciunile. Eu stăteam culcată şi le ascultam uitându-mă la ele. Nu înţelegeam ce fac şi, uneori, nici ce spun.

Bunica a aflat că eu nu mă rog împreună cu ele şi, într-o seară, m-a chemat în bucătăria în care se adunau toţi după o zi de muncă. Acolo bunica avea o icoană mare, foarte frumoasă, cu Sfânta Treime, pe care o aşezase deasupra patului. O ţin minte şi acum..
Bunica stătea pe o băncuţă, laiţă- cum se mai spune, şi mi-a zis să repet după ea.
Mă aşez cuminte în faţa ei, în genunchi. O iubeam mult pe bunica, mama tână, cum îi spuneau verişorii mei. Bunica avea faţa albă şi un zâmbet cald, primitor. Nu era înaltă, şi îmi plăcea să o îmbrăţişez şi să o strâng tare lângă mine. Mă ţinea atunci în braţe şi mă pupa straşnic pe obraz.
Acum, toţi stăteau în bucătărie şi îşi vedeau fiecare de ale lor. Acolo erau unchii mei, mătuşa, verişorii şi părinţii mei.

Stăteam în faţa bunicii. Mi-a luat mâinile în poala ei, mi le-a împreunat şi, uitându-se în ochii mei, mi-a zis:
-Spune după mine: Tatăl nostru...
- Tatăl nostru...
- Care eşti în ceruri...
- Care eşti în ceruri...
- Sfinţească-se numele Tău..., si bunica aştepta mereu să mă audă spunând după dânsa.
De aici a fost mai greu. Nu înţelgeam. În loc de “Ta”, eu spuneam “mea”.
Cei din casa se opresc din vorbit. Le simt privirile în ceafă. Mă uit la bunica. Ce am făcut, ce am greşit? Ce anume n-am zis bine?
Bunica s-a oprit. Cei din casă aproape că spun toţi deodată: nu aşa, spune după bunica! „Sfinţească-se numele Tău”.
Da, ei ştiau rugăciunea şi acum zâmbeau.
Nu înţeleg ce nu e bine. Doar aşa am zis. Am repetat după bunica. Mă uit la bunica şi îmi vine să plâng. Bunica zâmbeşte şi continuă:
- Zi după mine: Vie împărăţia Ta...
- Vie împărăţia...
Mâinile bunicii sunt peste ale mele. Bunica nu strigă. Se uită la mine şi continuă:
- Zi după mine: Facă-Se voia Ta...
Bunica zice să spun după ea. Cum să spun, să nu greşesc? Spun...
- Facă-se voia Ta..
Bunica zâmbeşte. Pe cei din casă nu-i mai aud. Nu ştiu ce fac. Nu ştiu ce spun, nu-i mai aud. Înainte e doar bunica mea cu parul alb, îmbrăcată în negru şi cu un şorţ negru cu floricele micuţe, albe. Spun după bunica, mai departe. În următoarea seară, la fel. Spun după bunica. Mă mai încurc de câteva ori, dar spun după bunica. Şi tot aşa...până am învăţat rugăciunea. Cea mai frumoasa rugăciune. Tot bunica i-a învăţat şi pe verişorii mei să se roage.

În curând voi merge iar la ţară.
Bunica nu mai e...
Îmi astâmpăr dorul cu amintiri.

Ramona Pop