Paradoxul era cu atât mai mare cu cât anunțul era lipit pe ușa unei biserici în care se săvârșește mereu Sfânta Liturghie unde, se știe, se pomenesc mereu și cei morți, al căror suflet este nemuritor, el existând și după moarte. Sunt ferm convinsa ca anunțul nu a fost citit de părinte și ca a fost pus acolo de vreun enoriaș care nu cunoștea de unde vine expresia respectiva și nici ce însemna cu adevărat.
Va recomand doua articole pe aceasta tema, foarte bine scrise și pe înțelesul tuturor.
Despre trecerea in nefiinta
Adeseori ne este dat sa auzim crainici de la televiziune sau radio, atunci cand anunta decesul unei persoane, spunand: „Cutare academician sau mare profesor, actor, cantaret sau om de televiziune etc. a trecut in nefiinta“. Cu cateva saptamani in urma, intre 2-3 iulie, auzeam o prezentatoare de la Radio Actualitati anuntand inceperea festivitatilor de la Manastirea Putna, cu prilejul aniversarii a 500 de ani de la „trecerea in nefiinta“ a Binecredinciosului Voievod Stefan cel Mare si Sfant. Imediat, aceeasi persoana anunta ca primul cuvant omagial urmeaza sa-l rosteasca D-l X., care intre altele, spunea: „Astazi se implinesc 500 de ani de la trecerea in vesnicie a Voievodului Stefan cel Mare si Sfant“ etc. Mi-am zis: asa da, a trece in vesnicie, in eternitate, este cu totul altceva decat a trece in nefiinta, cum zisese prezentatoarea. Uneori, si chiar destul de recent, am primit pomelnice la Sfantul Altar pentru pomenirea mortilor, pe care in loc sa se scrie, ca titlu pentru orientarea preotului, Morti sau Raposati, gasim scris: Trecuti in nefiinta, sau Pentru odihna celor trecuti in nefiinta, si apoi se insira in pomelnic numele mortilor. Daca sunt trecuti in nefiinta, adica daca ei nu mai exista, atunci cine sa se mai odihneasca?! Dupa mine, sunt cuvinte fara noima, cuvinte rostite fara a fi mai intai gandite, cuvinte care creeaza un paradox, fie ca sunt rostite din necredinta, din ignoranta sau din nesabuinta. Chiar pe cei necredinciosi, atei, materialisti, care nu cred in inviere si existenta si nemurirea sufletului, oamenii de stiinta care au studiat materia si legile universului lasate de Dumnezeu ii asigura ca „in natura, nimic nu se pierde, nimic nu se creeaza, totul se transforma“ (deci nu trece in nefiinta), teorie enuntata cu peste 200 de ani in urma de marele chimist francez Lavoisier (1743-1794), in „legea conservarii maselor“.
Adevarul revelat
Dar ce zic eu oamenii de stiinta? A spus-o, de la Facere, chiar Atoatecreatorul si Atoatestiutorul Dumnezeu (Facerea 2, 19), cand, dupa caderea in pacatul neascultarii, cearta si pedepseste pe rand: sarpele, pe Eva, apoi pe Adam, caruia intre altele ii spune: „In sudoarea fetei tale iti vei manca painea pana te vei intoarce in pamantul din care esti luat; caci pamant esti si in pamant te vei intoarce“. Iata care este deci adevarul/dogma creatiei dumnezeiesti si a existentei in eternitate a creatiei lui Dumnezeu - invatatura de baza din doctrina Bisericii noastre Ortodoxe. Dupa aceasta doctrina ortodoxa, moartea nu este decat despartirea sufletului de trup, drept consecinta a pacatului; care trup nu dispare in neant - in nefiinta -, ci doar se transforma in ceea ce a fost initial, dupa cum i-a poruncit Stapanul: „...caci pamant esti si in pamant te vei intoarce“, iar sufletul nemuritor se duce catre Dumnezeu, care l-a suflat odinioara peste lutul lui Adam, dandu-i viata. Dupa moarte (= despartirea sufletului de trup) urmeaza judecata particulara a sufletului, care este randuit - provizoriu, dupa fapte - la bine sau la rau pana la Invierea cea de obste si Judecata de Apoi, atunci cand la porunca lui Dumnezeu arhanghelii vor suna din trambite si fiecare suflet se va uni din nou cu trupul in care a vietuit pe pamant, inviind astfel pentru a primi la Judecata cea mare: binele - raiul, sau raul - iadul.
Fata in fata cu moartea
Intre aceste doua judecati, cei care au murit in credinta, cu nadejdea invierii si a vietii vesnice, spovediti, caiti si impartasiti, dar care totusi nu s-au pregatit multumitor prin fapte bune pentru a dobandi gratierea totala la Judecata, rugaciunile Bisericii (Sf. Liturghie, parastasele cu dezlegari) si milosteniile celor vii ii mai pot ajuta. Dar dupa Judecata cea de obste, cand se va incheia sorocul acestei lumi, nu se mai poate face nimic pentru nimeni, ci va incepe eternitatea, rasplatindu-l Dumnezeu pe fiecare dupa faptele lui.
Sunt oameni care toata viata pana la moarte o traiesc in pacate grele, fara sa se indrepte, sa se caiasca si sa ceara iertare lui Dumnezeu. Acestia ar dori ca la moarte sa dispara cu totul din existenta, sa treaca deci in nefiinta, ca sa nu mai fie pedepsiti vesnic pentru pacatele lor, dar acest lucru este cu neputinta. De aceea unii ca acestia fac afirmatia ca „dupa moarte nu mai este nimic: aici e raiul, aici e iadul“, dar, de fapt, eu chiar cred ca le-ar placea sa fie asa, adica sa nu mai fie pedepsiti pentru tot ce au facut. Pe de alta parte, nu cred ca ei sunt chiar atat de convinsi de acest lucru si se zbat intr-o nefericita indoiala, in nesiguranta si necredinta.
O data creat dupa chipul lui Dumnezeu, cu suflet nemuritor, omul nu mai poate muri si disparea din existenta niciodata. Acest lucru l-a sesizat si poetul Al. Vlahuta: „Nu de moarte ma cutremur, ci de vesnicia ei“; si aceste cuvinte infricoseaza mai ales pe cei morti duhovniceste si surprinsi de moarte nepregatiti. Dar cei ce Il iubesc pe Dumnezeu si fac voia Lui nu trebuie sa se teama de moarte, care ii trece la viata cea adevarata si fericita!
Lumea credintei, anul II, nr. 9(14)
*A trece in nefiinta
Pr. Nicolae Napoleon Dabu
Intre reminiscențele educației atee primita de romani in spiritul materialismului dialectic, se numără si expresia a trece în neființa. Prin majoritatea mijloacele de informare in masa, care in ultima vreme promovează din ce in ce mai mult grotescul, kitch-ul si prostul-gust, s-a prezentat cu argumente de netagaduit adevarul ca noi ne-am născut creștini si romani, romani si crestini. Insa, aruncandu-ti privirea, chiar si fugara, peste mesajele de condoleanțe tipărite, ramai neplacut surprins sa constati ca, in locul frumoaselor expresii crestine: a trecut la cele vesnice ori s-a mutat la Domnul, cei afectati de decesul unei fiinte dragi, anunta cu durere trecerea sa in nefiinta.
Dupa invatatura Bisericii, omul a fost creat de Dumnezeu ca fiinta vie, deodata trup si suflet (dihotomic) si asezat in bucuria nesfarsita a Raiului. Neascultarea poruncii divine a atras dupa sine nu numai pierderea de catre acesta a legaturii directe cu Cel ce l-a creat si alungarea lui din Eden, ci si dobandirea mortii: trupesti si sufletesti. Moartea este o consecinta a pacatului, iar efectele ei nu constau in anularea totala a existentei fiintei vii numita om, ci numai a manifestarii sale trupesti, pentru ca trupul se intoarce in pamant, iar sufletul merge la Cel de unde fiinta si-a luat" (Ecles. 12, 7). Nemurirea sufletului omenesc se intemeiaza in primul rand pe Bunatatea, Vesnicia, Iubirea si Dreptatea lui Dumnezeu, care a si-a pus la creatie amprenta nemuririi in fiecare dintre noi prin chipul Sau (ratiunea, vointa si sentimentul). Omul nu este o existenta oarecare ca obiectele, plantele sau animalele din natura, ci o fiinta personala, creata dupa chipul Icoanei Vesnice a lui Dumnezeu, purtand in sine capacitatea de a se ridica sinergetic la asemanarea cu Creatorul sau. Desi trupul moare, sufletul continua sa existe, sa se manifeste, sa fiinteze cu, in si prin Dumnezeu, in Rai, sau sa se chinuie in Iad (pilda Bogatului nemilostiv si saracul Lazar). Posibilitatea dobandirii vietii vesnice, in sensul intrarii omului in imparatia cerurilor (Sanul lui Avraam), sta in asumarea mantuirii prin Hristos: Caci asa a iubit Dumnezeu lumea, incat pe Fiul Sau cel Unul-Nascut L-a dat, ca oricine crede in el sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica (Ioan 3, 16) , Si aceasta este viata vesnica, sa te cunoasca pe Tine, singurul si adevaratul Dumnezeu si pe Iisus Hristos pe care Tu L-ai trimis.
Desi s-au hranit cu faramituri ale revelatiei divine, popoarele antice aveau credinta ferma in nemurirea sufletului si in viata de dincolo de moarte. Astfel filosofii greci ca Socrate, Platon si Aristotel, sub influenta misterelor orfice, si-au marturisit permanent credinta in nemurirea sufletului si in viata de dincolo de moarte. In Dialogul Fedon, Socrate indeamna pe toti cei care au trait dupa adevaratele principii, sa moara cu nadejde si curaj ca vor gasi dincolo de aceasta viata si mai mari bunuri, caci moartea nu este decat o punte de legatura intre viata de-aici si cealalta.
Opunandu-se materialismului, ateismului, scepticismului si altor sisteme filosofice, Biserica a invatat dintotdeauna ca sufletul este nemuritor si ca dincolo de viata aceasta pamanteasca exista viata vesnica (Crezul).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu