Maica Siluana-Impreuna dumiriri pe Cale, vol.V

Aflu cu bucurie ca a aparut volumul V al cartii Impreuna dumiriri pe cale, "carte ce reprezinta rodul nenumaratelor sfatuiri aduse de Maica Siluana celor ce cauta, in aceste zile, cuvant de mantuire, de mangaiere si de intarire duhovniceasca. Framantari legate de suferintele si necazurile care ne coplesesc deseori, de alegerea intre casatorie si calugarie, probleme de familie, indoieli, caderi si ridicari “pe cale”, toate sunt prezente in acest volum intr-o forma vie, a unui dialog terapeutic cu cel care se afla in cautarea raspunului." (Synaxis)

RĂZBOIRI DUHOVNICEŞTI

Bună ziua!
Sunt elevă în clasa a noua, şi aş vrea să vă spun ceva care sunt sigură că nu e bine: în situaţii de criză m-am gândit să mă omor. M-am gândit doar. Partea proastă e că atunci când mi se întâmplă ceva rău îmi revine acest gând. Ce să fac?
Corina Andreea
***
Draga mea fetiţă Corina,
Mulţumesc pentru mesajul tău, pentru încrederea ta, şi mai ales pentru înţelepciunea de care dai dovadă. Numesc înţelepciune puterea minţii tale de a sesiza că nu e bun gândul sinuciderii, că e un gând care apare în situaţii de criză şi că ameninţă să fie un fel de a te purta la vreme de necaz. Înţelepciune este de asemenea şi faptul că întrebi, cauţi sfat, atunci când nu ştii ce să faci. Răspunsul meu va porni de la ceea ce ştii deja să faci, şi anume să discerni între bine şi rău şi să înveţi ceea ce încă nu ştii despre bine şi rău.

Binele este tot ce face omul conform voii lui Dumnezeu şi cu ajutorul Lui. Şi rău este tot ce face omul împotriva voii lui Dumnezeu sau fără ajutorul Lui. Aşadar putem să facem ceva rău sub aparenţa unui bine, atunci când ceea ce facem e făcut fără Dumnezeu. Atât binele cât şi răul pot fi făcute sau îndurate de om. Din cauza păcatelor şi a necredinţei, omul simte şi deosebeşte cu precizie doar răul care i se întâmplă şi nu şi răul pe care îl face el însuşi. Pentru că, de câte ori facem ceva rău, ne îndreptăţim şi ne scuzăm. Dacă am fi tot timpul cu Dumnezeu, atunci când ni se întâmplă ceva rău, noi am face binele aşa cum ne porunceşte Dumnezeu şi ne dă putere. În momentul în care rãsplãtim rãul cu bine, noi suntem împreunã lucrãtori cu Dumnezeu si durerea pe care o trãim din cauza rãului devine izvor de bucurie, devine durerea nasterii omului nou din noi. Aceastã stiintã de a ne naşte şi de a creşte în Dumnezeu începe după vârsta de şapte ani, când copilul devine responsabil pentru alegerea pe care o face. După şapte ani copilul este chemat de Dumnezeu şi ajutat de cei ce-l iubesc să descopere că lumea nu există ca să-i îndeplinească lui dorinţele, ci ca să fie lucrată, sfinţită de om şi dăruită mai departe lui Dumnezeu şi celorlalţi. Această adevărată moarte a copilului, obişnuit să primească totul la cel mai mic scâncet, însoţită de naşterea omului responsabil şi creator după chipul lui Dumnezeu, este vârsta adolescenţei. Iar procesul se numeşte maturizare. Cine „rămâne repetent” în aceste probe riscă să fie un adult imatur, un adult care va folosi strategii copilăreşti în faţa problemelor şi greutăţilor inerente vieţii omeneşti. Mântuitorul lumii, Dumnezeu făcut om pentru ca omul să se facă dumnezeu, ne spune: „În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea”, chemându-ne prin aceasta să ne însuşim biruinţa Lui, să facem din viaţa Lui viaţa noastră, ca să fim biruitori.

Tu eşti, aşa cum mărturiseşti prin Id-ul tău, o fetiţă cuminte şi ai doar 15-16 ani şi trăieşti, nu fără spaimă, naşterea ta la biruinţa lui Hristos. Nu e uşor, pentru că în tine copilul care se trântea pe jos dacă nu primea îngheţata râvnită, sau care făcea „scenarii de răzbunare” împotriva celor nedrepţi încă n-a murit, încă nu s-a transformat în tânărul pe care Hristos îl cheamă la o nouă viaţă. Când Mântuitorul era pe pământ a avut întâlniri speciale cu copiii de vârsta ta, morţi: fiul văduvei din Nain, fata lui Iair. Lor le-a spus Mântuitorul: „Scoală-te!” şi ei L-au ascultat şi au înviat. Ţie acum îţi vorbeşte Mântuitorul, ţie, copilului mort de frică în faţa încercărilor vieţii, mort de ciudă în faţa refuzului celorlalţi de a ne împlini aşteptările, mort de sete de dragostea adevărată, mort de nerăbdarea de a avea totul aici şi acum, ţie îţi spune Domnul acum: „Scoală-te, urmează Mie, îndrăzneşte!”. Şi tu te scoli, îţi faci semnul crucii, adică răstigneşti în tine frica de viaţă, mergi acolo unde te cheamă El, adică la Biserică, te lepezi de gândul cel rău, adică te spovedeşti, şi primeşti Viaţa cea nouă, împărtăşindu-te cu Sfânt Trupul Său şi cu Scump Sângele Său. Atunci vei descoperi în tine, cu uimire şi cu bucurie, un om nou, care are puterea să spună gândului rău: du-te de la mine, şi să se folosească de fiecare situaţie de criză pentru a se vedea aşa cum este, ca să poată deveni ceea ce nu este încă. Criză în limba greacă înseamnă şi judecată. În fiecare situaţie de criză noi suntem judecaţi şi aflăm cine suntem, cu cine suntem, unde este comoara noastră.

Poate că atunci cel viclean ne va sugera să fim Iuda, să alegem fuga, sinuciderea, întunericul cel veşnic. Dar noi vom şti că gândul acela nu e bun, că e de la cel viclean şi că tot ce am de făcut este să fac ce am făgăduit la Botez, adică să mă lepăd de satana şi să mă unesc cu Hristos, mereu şi mereu mai conştient. Simpla chemare a Domnului: „Vino, Doamne Iisuse Hristoase!”, sau pur şi simplu: „Doamne”, mă va scoate din iadul fricii sau al urii şi mă va înălţa în împărăţia iubirii. Nu e uşor, dar merită.
Curaj, fetiţă dragă şi cuminte!
Cu dragoste în Domnul,
M. Siluana

Vol. 1 - reeditat
Suferinţă, necazuri, întristări şi încercări

Dragă Măicuţă,
Problema care mă frământă este: de ce nu putem, sau nu pot (nu ştiu alţii cum sunt) să acceptăm suferinţa, pierderea celor dragi, suferinţa altora, cu alte cuvinte, de ce sufăr, de ce nu pot fi indiferentă, sau să sufăr în limite, să-mi treacă repede (în virtutea credinţei). Am pierdut o mamă şi doi fraţi în floarea vârstei, (unul după altul, nici n-am avut vreme să mă vindec de un doliu). Ştiu că vă e cunoscut acest sentiment. În schimb dacă mă uit la televizor şi văd dezastrul altora îi înţeleg, dar nu accept disperarea, mi se pare ridicol să nu te stăpâneşti!!? Parcă mă văd pe mine în oglindă şi mi se face ruşine (aşa arăt eu când plâng?). Mi-am propus să mă schimb, dacă aş putea! În acest sens mă gândesc la preoţii care ne dojenesc spunând că nu avem credinţă în Dumnezeu, şi dacă îl amintesc pe Sfântul Ioan Gură de Aur, el este foarte „dur” când vorbeşte despre morţi, plânsul este de neînţeles. Acum accept că suntem puţin credincioşi şi suntem slabi! Întrebarea care urmează mă chinuie şi aş vrea să-mi spui ce crezi despre asta, o rog pe Maica Domnului să mă ierte pentru îndrăzneală!
De ce a suferit Maica Domnului? Era o femeie sfântă şi fără de păcat (după sălăşluirea Duhului Sfânt în Ea, aşa spun Preoţii). Ştia Cine este Fiul ei, Iisus a spus-o de atâtea ori (Împărăţia Mea este sus la Tatăl Meu). Ştia că va învia în trei zile. Ştia că se va înălţa şi va sta de-a dreapta Tatălui. Avea credinţa în Tatăl Cel ceresc („…că s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu Mântuitorul meu” etc.). …Toate le ştia, nici nu mai pot să le enumăr, şi totuşi a suferit cumplit, „sabia” i-a trecut prin inimă de suferinţă. Se zice că există un loc la Ierusalim care se memorează, „locul unde a leşinat Maica Domnului”. Cred că m-ai înţeles, roagă-te la Maica Domnului să mă ierte pentru îndrăzneală, nu caut decât să găsesc un „medicament” pentru mine.
Cu dragoste duhovnicească,
Maria
***
Maria mea dragă,
Dar cum să nu suferim când pierdem pe cineva drag? Ba, suferim pentru că este firesc să urâm moartea şi să ne doară lipsa celui plecat de la noi. Această suferinţă este chiar iubirea pe care i-o purtăm şi pe care o mărturisim plângând de dor şi de durere. Doar că această suferinţă, ca şi iubirea din timpul vieţii sau a bucuriei de a fi împreună, trebuie păzită de păcat: de frică, revoltă, lipsă de credinţă şi încredere în făgăduinţele Domnului, ruperea de Biserică şi Sfintele ei slujbe… Ea se cere întregită cu nădejde în viaţa veşnică, cu nădejdea în mântuirea sufletului drag plecat de la noi, cu grijă să ne întâlnim mereu în dor, în rugăciune, în Sfânta Liturghie şi la propria noastră plecare de aici…

Avem multe de făcut pentru cei dragi plecaţi de lângă noi. Sfânta Biserică ne învaţă şi noi trebuie să ne însuşim această învăţătură. Altfel ne vom întâlni numai cu mormântul din cimitir şi nu cu persoana iubită, vom plânge un mort şi nu pe cineva viu în Dumnezeul Cel Viu. Adevărata întâlnire este în Sfânta Liturghie. Acolo, dacă îl aducem prin pomenirea pe care o face părintele citindu-i numele de pe pomelnicul nostru, va fi împreună cu noi la Liturghia care este nu numai ce vedem noi, ci şi cerească. Şi se va împărtăşi împreună cu noi, în felul rânduit lor acum. Sabia care a străpuns inima Maicii Domnului e sabia prin care intră iubirea jertfelnică în viaţa noastră, iubirea care nu urmăreşte să nu „suferim cumva”, ci să ajungem chiar şi prin ea la fericirea şi bucuria pierdute prin păcat şi moartea adusă de el.

Maica Domnului te înţelege şi te iubeşte, îţi cunoaşte fiecare tresărire de durere pe dinăuntru şi te va învăţa cum poate fi trăită fără revoltă, fără răzvrătire şi fără pierderea Bucuriei pe care ne-a dăruit-o deja Domnul. În ea totul este „DA, fie mie după Cuvântul Tău!”. Şi aceasta nu doar în sensul că primesc suferinţa, ci în sensul că am încredere că prin ea ajung la bucurie, că mărturisesc şi eu adevărul cântat în Biserică „Prin Cruce a venit bucurie la toată lumea!”. Ea în aceste momente face posibil ceea ce este imposibil pentru noi, cei mici.
De ce a suferit Maica Domnului? Ca să intre deplin în Bucuria Fiului şi Dumnezeului ei şi să devină Maica noastră, a celor mici care avem nevoie de sprijin pe Cale, pentru a învăţa că ceea ce nu e posibil la om, e posibil la Dumnezeu: Bucuria pe care nu o ia nimeni şi nimic de la noi!
Te îmbrăţişez cu drag şi înţelegere,
M. Siluana