Atât iubim, cât dăruim - pr. Constantin Necula

Foarte uşor ne este sa spunem Te iubesc! Si foarte greu este sa accept iubirea celui care mă iubeşte. Foarte uşor îmi este sa dăruiesc, uitând ca si mai mare dar este sa admiţi darul celui care te iubeşte. (…)

Exista o poveste- e drept ca franceza, la noi nu se poate întâmpla chiar aşa, la noi e mai moderata atitudinea, ortodocşii sunt mult mai temperaţi în acţiunile lor. Dar într-o parohie, într-un oraş oarecare franţuzesc, la vremea prânzului, apărea din când în când în piaţa oraşului, a micului oraş, un tip care intra în catedrală, se închina un pic, făcea o „genuflexiune" şi ieşea. Azi aşa, mâine aşa, poimâine aşa, tot timpul la 12 fix punct! Ardeleneşte, aş zice... Ei bine, domnul care era paracliser în zonă, ca totdeauna secretarul parohului, s-a dus şi a zis: „Şefu', ăsta vrea neapărat să dea cu... Că l-am văzut eu cum se uită spre cutia milei şi desigur că are o problemă cu finanţele bisericii noastre" (totdeauna paracliserii noştri sunt foarte grijulii la finanţele bisericii). Ei bine, omul a intrat înăuntru şi a fost întrebat de către preot: „Dumneata ce faci aici?" „Eu mă rog." „Păi cum să te rogi, că ceea ce faci dumneata aici, genuflexiunea aia, e o chestie de fracţiuni de secundă, nici nu apuci să zici nimic, eşti în afara oricărei rugăciuni, n-ai structură, n-ai... Cum să te rogi în halul ăsta? Ce spui dumneata în fracţiunea de secundă în care zici că te rogi?" ,Bon jour, Jesus! C`est moi, Simon! (Buna ziua, Iisus! Sunt eu, Simon!)" „Hai, dom'ne, fii serios, asta nu e rugăciune! Dispari de aici! Unde ţi-e orologhionul dumitale?Fii serios, asta nu reprezintă nimic! De azi începând, numai ai ce căuta în biserică." Şi l-a scos pe om afară.
Omul, în ciuda acestei interdicţii, a continuat să vină în faţa bisericii, se aşeza, central de fiecare dată, în faţa porţii bisericii, la ora 12 punct, în fiecare zi, se apleca în faţa porţilor, se închina şi pleca. Un an, zece, cincisprezece, douăzeci..., până când omul, îmbătrânit şi el - ajuns la vârstă a treia -, intră într-un azil, într-un aşezământ pentru oamenii de vârsta a treia. Şi acolo, îngrijit din toate părţile de toată lumea, toţi au constatat că la ora 12 fix, omul, cât ar fi fost de bolnav, se ridica în capul oaselor şi zicea: „Bon jour, Jesus! Cest moi, Simon!" O zi, două, trei, un an, doi... Vine Pastele acelui an, prânzul, Liturghie, Simon moare. Şi toţi se uită la ceas şi spun: „Este 12. De data aceasta, Simon n-o să mai poate spune: Bon jour, Jesus! C 'est moi, Simon!" Şi când toţi erau îngrijoraţi că Simon nu mai poate vorbi cu Dumnezeu, toată chilia lui de bolnav se umple de lumină şi se aude: „Bon jour, Simon! C`est moi, Jesus! (Buna ziua, Simon! Sunt eu, Iisus!)"

Atât de tare-şi bate joc dracul de noi, încât toate le vedem că noi le facem. Când, în realitate, a iubi şi a dărui sunt verbe care nu se leagă de noi, ci de Hristos. Nu putem iubi si nu putem dărui decât ceea ce Dumnezeu stematizează şi construieşte în noi ca iubire şi ca dăruire. Şi, într-un fel sau altul, cine pierde din vedere că Dumnezeu este Dăruitorul iubirii şi Dumnezeu este Ziditorul iubirii în dar, pierde din vedere esenţa vieţii sale, nu doar între oameni, ci şi în Hristos. Până la urmă, definiţia aceasta atât de dragă nouă, ortodocşilor - ştiţi că noi ne definim întotdeauna Ortodoxia ca fiind un mod de viaţă în Hristos -, nu-i filozofie, nu-i ideologie, nu este fanatism, nu este fixaţie. Asta n-avem curaj s-o spunem, că Ortodoxia nu este fixaţie! N-are voie să aibă încrâncenări. Cum să fii ortodox încrâncenat împotriva cuiva? Nici măcar împotriva păcătosului, căci Dumnezeu urăşte păcatul, dar iubeşte pe păcătos.

Dar încrâncenările noastre, în încercarea de a dovedi în permanenţă structura noastră foarte fermă, ne îndepărtează de ceea ce vă spuneam: modul de viaţă care se cheamă viaţa în Hristos. Teologia ortodoxă este străbătută ca un fir roşu de spusa Sfântului Apostol Pavel, apoi a Sfântului Nicolae Cabassila, care scrie despre Viaţa în Hristos şi apoi de frumuseţea aceasta personalizată a vieţii în Hristos, pe care o pune la îndemână Sfântul Ioan de Kronstadt, care scrie chiar o carte, Viaţa mea în Hristos, transformând predicatul "Iisus Hristos" în subiect permanent şi pe sine transferându-se şi punându-se în poziţia de predicat al mântuirii, cu un curaj aproape nebănuit, aproape nebunesc, ca tot curajul creştin. N-am văzut curaj creştin cuminte; n-am auzit de aşa ceva. Cum n-am auzit de un Iisus Hristos, Mesia, cumincior în colţişorul Său, bătând metanii şi purtând batic pururea. Ci întotdeauna provocând în fată la această activare a verticalităţii absolute, a lui a iubi şi a dărui, care se împlinesc împreună în cea de-a treia coloană de foc a Ortodoxiei: a jertfi de dragul lui a iubi şi de dragul lui a dărui. Ce înseamnă a jertfi? O să-mi spuneţi că este o nimica toată, că putem jertfi bănuţul nostru din buzunar, putem jertfi un zâmbet, putem jertfi chiar un bilet de metrou sau de autobuz... Sigur că aceste mici jertfe dovedesc disponibilitatea noastră de a sta în stare de jertfă. Dai până la urmă, jertfa supremă, care nu ni se cere niciodată -căci noi spunem: „Şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm!" -, dar care ne este amintită în permanenţă, trebuie să ne facă să înţelegem că a iubi, a dărui, a jertfi se leagă un pic mai mult şi un pic mai sus decât linia orizontului vederii noastre şi privirii noastre. Sigur că toată această linie a orizontului trebuie urmărită, trebuie construită, trebuie analizată. Dar lucruri care par de neimportanţă în viaţa aceasta de comunitate pe care o avem devin extraordinar de importante în momentul când se dezvoltă ca acţiuni ale lui a iubi şi a dărui.

Îmi place mie o poveste, şi-am să v-o spun, cu riscul de a mă repeta. Căci, până la urmă, „repetitio este mater... ectenia". La un moment dat, pe o baltă din asta plină de mătasea-broaştei, se iveşte o broască gata să înghită o musculiţă. Ceva mai încolo, o ţânţărică patina pe luciul apei, în încercarea de a seduce un ţânţar, care oricum era mort de dragul ei, dar care n-avea curaj să-şi mărturisească iubirea către ea. Pe malul lacului, o floare se uscase, pentru că nici o boare de apă nu-i atinsese rădăcina, de câteva zile bune. Când broasca era mai pornită să-şi ia cina, o mică floare dintr-un ciorchine de liliac se desprinde şi atinge apa. Unda de şoc îndată a mutat musculiţa un pic mai în dreapta, pe ţânţărică a dezechilibrat-o, căzând în braţele ţânţarului, care pe veci - timp de douăzeci şi patru de ore, că atâta-i veşnicia la ei - i-a declarat iubire insaţiabilă şi necurmată micii ţânţărele, iar un val din apă, o undă din apă a depăşit malul către rădăcina florii, şi aceasta, atinsă de apă, s-a deschis, eliberând un bondar din calice -sigur, hapsân, care ar fi vrut să ia toată dulceaţa florii, dar eliberat de atingerea apei la rădăcina ei. Lucru care la prima vedere pare aproape imposibil de calculat. Atingerea unei flori de unda apei a devenit pentru o mulţime de vieţuitoare lucru foarte important, pentru că le-a modificat foarte mult din viaţă.

În esenţă, atingerea harului darului Duhului Sfânt nu este un ciocan venit pe moalele capului: Zbang! - şi gata! Ne-am teleghidat. De-acuma, Domnul Iisus, Maica Domnului devin aşa... Nu. Lucrarea harului este această atingere plină de boare. Şi să ştiţi că este diferenţă fundamentală între un creştin care îşi transformă viaţa sa în Hristos, plin de transparenţă, de suavitate, de bucurie, de destindere şi între acest tip de creştinism învârtoşat, pe care uneori îl afişăm pe bannerele noastre, încercând să dovedim că nu există alte soluţii decât moartea la Ortodoxia noastră (şi nu-i rău că gândim aşa); însă este bine ca această gândire s-o transformăm în:„Iţi dăruiesc viaţa mea, pentru a înţelege ce înseamnă a iubi de dragul Celui Care este Dăruitorul". Adică, dacă nu transferăm către cei împreună cu care ne împărţim contemporaneitatea mesajul acesta al construcţiei din interior a creştinismului, toate manifestările noastre sunt de grădină zoologică şi de cele mai multe ori nu duc la nici un fel de împlinire mesajului lui Hristos către oameni.

(Pr. Constantin Necula, Tinerii si ispitele modernismului)