„Ce a câştigat ea, nimeni nu îi va putea lua”
Despre minunile petrecute, ani de-a rândul, la Mănăstirea Bănceni (Ucraina), deja multă lume vorbeşte, în fapt de taină şi de bucurie. Aflată la doar 20 kilometri de Cernăuţi, de doar 14-15 ani, într-o pitorească aşezare românească, Mănăstirea aceasta şi-a dobândit deja renumele de lavră, în care Dumnezeu pogoară mereu, vizibil, dăruind binecuvântare. Aici, de câţiva ani, prin grija Pr. Mihail Jar (inima de foc a mănăstirii), aveau să-şi închine viaţa lui Hristos peste 100 de monahi şi peste 100 de măicuţe (aflate la altă ctitorie, în aşezarea românească a Boianului). Iar, ceea ce ţine cu totul de spaţiul minunii, undeva în apropierea Bănceniului, Părintele Mihail adăposteşte, în condiţii absolut de vis, peste 150 de copii orfani. Mulţi dintre ei, măcinaţi de boli fără leac, şi-au aflat aici izbăvirea. Trei fetiţe bolnave de SIDA, în ultimul stadiu, s-au vindecat, de curând, la rugăciunile obştii de aici către Mântuitorul, Maica Domnului a cărei icoană de la Boian plânge, şi către Sfinţii ocrotitori ai acestui sfânt locaş. Acum Părintele Mihail face demersuri susţinute pentru a aduce aici încă 50 de copii bolnavi de SIDA, spre a-i încredinţa milei şi bunătăţii lui Dumnezeu.
Din dragostea Părintelui Mihail pentru aceşti orfani, Dumnezeu face minuni cum nu mai crezi că pot fi povestite în vremurile acestea. În Joia săptămânii mari, a Patimilor, 2008, prin rugăciunile Părintelui, o fetiţă de un an şi opt luni, înecată de peste şase ore, învie. Medicii vor fi puşi în extremă dificultate: cum să anuleze certificatul de deces?! Soluţia finală, rămasă în acte, e: moarte clinică. Mitropolitul Kievului cere imediat să i se trimită toată documentaţia cazului, pentru a rămâne mărturie, pentru mai târziu, a puterii lui Dumnezeu, manifestată prin oamenii Săi.
Am ajuns de curând pe tărâmurile Bănceniului. Acolo, fiecare clipă, fiecare loc, adastă a rugăciune, a apropiere de Dumnezeu.
Toţi cei de aici consideră minunea învierii copilului ca rod al sfinţeniei Maicii Serafima, fostă stareţă pe aceste meleaguri. [...]
„Este scris tot, la spital, cum a murit, cum a înviat…”
O minune cu totul cutremurătoare a brăzdat ţinuturile şi sufletele acestor tărâmuri binecuvânate în Săptămâna Mare a Paştilor acestui an. O fetiţă de numai un an şi opt luni s-a înecat în fântâniţa ornamentală din ograda mănăstirii. Prin puterea rugăciunilor Maicii Serafima, după cinci-şase ore de la mutarea fetiţei la Domnul, aceasta învie! Medicii aveau să consemneze, mai apoi, în actul de deces: moarte clinică. Mitropolitul va aduna toate aceste date - acte, declaraţiile medicilor, părinţilor etc. - pentru a rămâne, pentru mai târziu…
L-am rugat pe Părintele Mihail să ne spună cum s-a întâmplat minunea. „Copilul s-a înecat în fântâniţa aceasta, de la mănăstire. Eu eram plecat la Kiev. Mă sună de acasă: Părinte, s-o înecat… Era joi seara, în Săptămâna Patimilor. Nu mai pot uita niciodată! Cine s-o înecat? Am auzit de Mişa. Dar şi copilul, băiatul meu, e Mişa. Măi, opriţi-vă, spuneţi-mi ce s-a întâmplat, lămuriţi-mă! Dar şi ei erau speriaţi, tremurau toţi de frică. Copilaşul a ieşit afară din biserică. Se citeau Evangheliile atunci. Părinţii erau în biserică. Ea, fetiţa, a ieşit cu alţi doi copii afară, la joacă. S-au jucat, iar ceilalţi copii au aruncat-o în apă. Şi ei o ţineau de picioare şi o stropeau cu apă. Cel puţin, aşa ştim. Dar ea era deja înecată. Nu s-a întâmplat niciodată aşa ceva! Şi ea a stat acolo 10-15 minute, înecată. De ce ştim că a stat cam atât? Tata de două ori a ieşit afară. O dată a căutat-o până la poartă, încolo-încoace, iar în ograda mănăstirii nu era nimeni. Doar un frate, care cosea iarba. Fetiţa, nu era nicăieri. Cineva, din copiii noştri, au văzut-o în fântână. A alergat maica Elisabeta, a prins-o de picioare şi a scos-o. Dar acum ea era deja vânătă, moartă. Au scuturat-o, au suflat în gură, i-au făcut tot ce au ştiut ele să facă, i-au făcut injecţii, după care au plecat în sat, la spital. De acum, tot vorbeam cu doctorul: Faceţi, vă rog, tot ce puteţi! Poate ceva se poate face! Părinte - îmi spunea el - nu vrem să te supărăm. Ştii că ţinem la mata, dar nu mai avem ce face! Noi am luat-o moartă de la mănăstire. Ce să-i mai facem? I-am legat gura acum, şi arde lumânarea. E moartă, părinte! Nu am vrut să îţi spunem, dar e moartă… Ei au făcut tot ce au putut face. Dar eu spun: Nu se poate! Nu se poate! Ea trebuie să trăiască! Şi am chemat toţi copiii cu care eram acolo, la Kiev, şi le-am spus: Rugaţi-vă! Rugaţi-vă toţi! În timpul acela, am trimis la mănăstire să ia o batistă de la Maica Serafima, pământ de la mormântul ei şi două iconiţe şi să meargă o maică la spital. Şi când a ajuns, când a pus acestea pe dânsa, a început a bate inima! După cinci sau şase ore de când se înecase! Doctorii i-au dezlegat gura, au pus-o la aparate, la oxigen. Însă a suferit foarte greu creierul. Toate organele îşi reveniseră, însă creierul nu. Am luat un taxi, din Kiev, şi am fugit acasă, repede. Aici a ieşit altă maşină şi m-a preluat. Erau toţi într-o deznădejde!… Şi am spus: Oameni buni, dacă Domnul o cere la Ceruri, noi de ce ne împotrivim?! Acum, problema era cum să o ducem până la Cernăuţi. Dacă se decuplează de la aparat, i se opreşte inima şi moare! Aveam o cruce cu părticele de la o sută de sfinte moaşte într-însa. O cruce mare. Şi îi spun doctorului: Pune crucea asta pe copil, scoţi repede tot, sui în maşină şi mergi la Cernăuţi! Nu vă pot spune starea mea, în urma maşinii aceleia de urgenţă! Ei mergeau înainte, noi în urmă. Aşa tremuram tot, iar când maşina se oprea, ziceam: Gata, a murit! Am ajuns la Cernăuţi cu bine. Au pus copilaşul sub aparate, l-au băgat în perfuzii… A doua zi dimineaţă am luat un deget de la Maica Serafima, un oscior, într-o batistuţă, şi m-am dus acolo. Doctorii toţi se uitau la mine. Nu ştiau ce am eu în batistă. Când am pus batista pe capul fetiţei, eram doar eu şi mama. Să vă povestească mama cum a fost… Fetiţa a început să dea din mâini, din cap şi din picioare dintr-o dată! M-am dat într-o parte şi ţineam în continuare batista pe căpşorul ei. Copila a început să răsufle singură, au început să lucreze inima, rinichii, celelalte organe şi creierul, prin minune! A intrat apoi tata. Îi spun fetiţei: Anişoară, arată limbuţa Şi ea scoate limbuţa şi mi-o arată. Doctorul spune: Părinte, trebuie să lucraţi cu noi în reanimare! Ei nu ştiau ce am eu în batistuţă. Şi fetiţa râdea!… Îi spuneam: Ce, nu încape limbuţa înapoi în gură, e prea mare? Dar ea aşa râdea!… Aceasta a fost vineri. Bucuria noastră, fericiţi toţi! Sâmbătă iar la fel. Am mers cu tata, la fetiţă. Se juca cu fetiţa! Şi ea râdea în hohote! Îi spunea toate cele! Noi, de acum, toată ziua mergeam la doctori. Este scris tot, la spital, cum a murit, cum a înviat. Au venit şi Sfintele Paşti. Pentru noi a fost o îndoită sărbătoare. Mulţumeam toţi lui Dumnezeu pentru că nu a murit fetiţa! Ar fi rămas o pată pe mănăstire să moară aici copilul. Aici nu vin să moară copiii, ci să dea viaţă! Dar vrăjmaşul tot vrăjmaş rămâne. Doctorii, de Sfintele Paşti, i-au făcut nişte injecţii că au blocat-o complet. Când am ajuns la spital, întreb: Ce face copila? Doarme. La prânz: Doarme. Seara: Doarme… Şi a tot dormit. Acum copilul e în Moscova. S-a mirat doctorul de acolo ce medicamente i-au dat. Ori că au făcut anume, să se termine cu minunile. Noi însă credem. Creierul e controlat, e viu. Nu ştim cum va fi. Totul e în mâna Domnului."
Mişa in spital la Cernauţi, la puţin timp dupa inviere.
E greu să găseşti cuvinte pentru a încăpea în ele minunile lui Dumnezeu. Minunile nu au raţiune. Pentru că raţiunea noastră e străină de Dumnezeu, de lucrările Lui. Explicaţia minunii stă, întotdeauna, în credinţă. În iubire. În curăţire de suflet, pentru a putea primi în el plinătatea lucrării lui Dumnezeu, prin oamenii Săi. Maica Serafima, prin viaţa ei, L-a îndatorat pe Hristos pentru Cerul Băncenilor. Pentru că, ne spune Părintele Mihail, „nu a putut Dumnezeu să îşi întoarcă faţa de la Maică. Tare L-a iubit! Scria cărţi şi le împărţea la lume. Dar nu una, sute de cărţi. Asta a fost lucrarea ei! Nu la maşină, la tipografie, ci de mână! A fost ca un înger, fraţilor! Avea aşa o umilinţă în suflet, că te înfricoşează, când ştii viaţa ei, starea ei! Noi printr-însa ne ţinem acum! Acestea sunt roadele rugăciunilor ei”.
Romeo PETRAŞCIUC
Vezi si:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu