Pr. Constantin NeculaNu cred ca este cazul sa mai scriu o prefață la poveștile fara zâne si zmei pe care le veti citi. Sunt fapte, mare parte, întâmplate în mod real si as fi putut sa le numesc "povestiri pe care mi le-a suflat în ureche Dumnezeu…" La unele am fost martor si eu si, pentru ca m-am minunat de purtarea de grija a Mântuitorului, n-am putut sa le tac, adica sa nu vi le spun. Mi-e teama doar ca nu-s un povestitor cum se cade. As vrea sa-mi fi auzit bataia inimii când le-am scris, emotionat de ele, sau tremurul glasului când le-am citit prietenilor mei pentru ca, auzindu-le, sa înteleg daca le veti întelege si daca, întelegându-le, le veti iubi. Va spun aceasta pentru ca sa stiti ca nu le-am scris doar ca sa le cititi, ci si ca sa vi-i aduc mai aproape pe Dumnezeu si pe oamenii Sai. Lucru greu, credeti-ma pe cuvânt!
Nu stiu la ce vârsta mi-ar fi placut sa le citesc. Stiu doar atât, ca a trebuit sa "cresc mare" ca sa le scriu. Alaturi de celelalte povesti, pe care le-am cuprins în volumul Calutul lui Dumnezeu (Ed. Bunavestire, Bacau, 2003, 96 p.), le socotesc "pagini de jurnal cu Dumnezeu" ale unei copilarii bucuroase si pline de întâmplari binecuvântate. Întâmplari care sunt si ele fara zâne si zmei, ci cu oameni care m-au iubit spus si nespus - mama, tata, sora mea, bunica etc. - în tarmurile de basm ale Maramuresului si Olteniei, ale Moldovei sau Banatului… Lor s-au adaugat povestirile unor prieteni din tarile pe care le-am vizitat mai acum, aproape de zilele noastre.
As vrea sa le cititi când va este greu. Când vi se pare ca totu-i de prisos, ca sa va bucurati de cum, când si pe cine aude, ajuta si creste Dumnezeu. Sau pur si simplu sa va uitati la desenele pe care, un bun prieten de-al meu, Ionut Lepadat, le-a facut cu gândul la voi, prietenii de-aceeasi vârsta si-acelasi dor cu el.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu