Dumnezeul meu nu e vulnerabil!

Dumnezeul meu nu e vulnerabil! Și perfecțiunea Sa este în iubire și iertare. Este mereu aproape! Este îngăduitor, iubitor și tare, tare blând. El știe ce e mai bine pentru mine (pentru toți copiii Săi), și-mi așterne pe cale flori sau spini după nevoia sufletului meu. Iar când bat din picior ca un copil răsfățat: Doamne, vreau aia și asta vreau și gata, El nu-mi dă dacă vede că nu e pentru binele sufletului meu chiar cu riscul ca eu să mă revolt și să mă îndepărtez de El și mă lasă uneori să mă depărtez Asta fiindcă știe că într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat ceva trimis de El pe cale va înmuia iar inima mea și El va fi gata să mă ia în brațe și să mă întorc pe calea ce am părăsit-o din revoltă.
Dumnezeul meu are multe daruri numai să fiu eu deschisă să le primesc, să nu mă ascund după o suferință ce mi-o fac singură. Dumnezeul meu e cu mine, când râd, când plâng și chiar și când mă revolt și așteaptă blând și iubitor clipa când realizez iarăși, a sută oară, (tot cu ajutorul Lui) că Dumnezeu e totul: e viața, e mântuirea mea.
El nu greșește niciodată, și e dăruire neîncetată de iubire, mângâieri și daruri. Iar harul Său e ca un curcubeu în zori după o noapte ploioasă și furtunoasă.
Dumnezeul meu lucrează atât de fin asupra sufletului meu, fin, delicat și cu mare grijă și eu mă simt iubită și îngrijită ca o floare care primește și pământ bun și soare și ploaie la timpul potrivit. Aș vrea doar să înfloresc cât mai frumos de dragul Lui! Am așteptat muuuuult timp până să simt, să trăiesc acestea în sufletul meu, dar a meritat așteptarea. Nu sunt eu vreo sfântă sau o ființă specială sau cumva să merit eu ceva din cea am trăit. Nuuuuuu, sunt o mare păcătoasă și am patimi multe, iubirea Domnului este specială mai presus de toate cuvintele din lume! Slavă Domnului!
Dumnezeul meu e atent la mine, la gândurile mele, la sentimentele mele, gata să mă ajute când mi-e greu desigur să-i cer ajutorul. Am observat că uneori nu vine neinvitat în sufletul meu.
Mi-a trimis un părinte duhovnic bun ca pâinea caldă, oameni pe cale care să-mi deschidă ochii, alții să mă rănească doar să văd ce răni, ce răutăți am în mine (am rănit și eu la rândul meu) și să cer tămăduire de la El.
Dumnezeul meu e dulceață nespusă, dar și un Părinte care știe ce e bine și nu-mi dă lucruri ce mi-ar face rău, cum ades cer eu după mintea mea cea mică.
Dumnezeul meu este iubire! Iar Măicuța Domnului este stâncă de nădejde pe care valurile vieți nu o vor dărâma, zid de rugăciune și de lacrimi de iubire și de milă. Stăpâna mea, Doamna sufletului meu, lumina ochilor mei orbiți de păcat! Nădejdea mea după Domnul.
Am așa în cap uneori ideea să Îl apăr eu pe Dumnezeu deși știu că are apărători mult mai minunați ca mine și poate nu are nevoie de apărarea mea dar am simțit în sufletul ăsta mic și neputincios imboldul să scriu aceste rânduri. Să plinească Domnul aceste rânduri ca cândva să fie o declarație de dragoste adresată Domnului și Dumnezeului meu care vorbește din preaplinul iubiri Sale și prin pietre mici (microscopice) ca mine! Amin!
Mulțumesc Măicuță dulce pentru tot!
Un colț de rai să vă dăruiască Dumnezeu și Măicuța Sa neprețuită și dumneavoastră, și obștii, și tuturor copiilor dumneavoastră.
Doamne ajută!
Maria
*
Mulțumesc mult, Maria mea!
Mărturia ta e un adevărat crez izvorât direct din gustarea celor despre care vorbești. Stau cu bucurie și recunoștință în fața cuvintelor tale și mă rog Domnului să le așeze în atenția și inima tuturor celor ce le vor citi.
Iar pentru cei ce vor întreba de ce nu gustă toți oamenii această dulceață a lui Dumnezeu, Îl rog pe Domnul să ne lumineze pentru a înțelege taina minții omului ce suntem. Da, mintea omului, numită nous de Sfinții Părinți, nu este acea „minte mică” despre care vorbești și care cere ce nu-ți e de folos de la Domnul. Această minte mică, mintea care ne minte, ne duce în înșelare de atâtea ori, este rațiunea, una din lucrările minții noastre și cea mai afectată de cădere și păcat. Mintea noastră adevărată și întreagă este de o adâncime capabilă să cuprindă Necuprinsul. Din ea se nasc gândurile pe care le poate prelucra rațiunea, din ea purcede duhul omului, templu al Duhului Sfânt. Ale ei sunt și lucrările atenției, trezviei, imaginației, contemplației. Ale ei sunt simțirile duhovnicești. Ea e legătura noastră cu Dumnezeu. Ea și nu lucrarea ei rațiunea, cea transformată în zeitate de sărmanul om căzut, ne leagă de Dumnezeu și de lucrarea Sa cu noi.
Așadar, de îndată ce numim mică, strâmtă și neputincioasă mintea cu care lucrează omul nostru vechi, egoul nostru, ne desprindem, ne eliberăm de identificările impuse de ego și devenim capabili să ne dăm seama că nu suntem una cu dorințele, poftele, nemulțumirile, sau plăcerile noastre. Devenim capabili să ne dăm seama că noi suntem altcineva și altceva și că sensul vieții noastre este dincolo de satisfacerea unor nevoi de supraviețuire sau de plăcere efemeră. Nevoința, asceza creștină, nu este altceva decât lepădarea, desprinderea de identificările, îngustările și limitările impuse de păcat. Doare pentru că renunțarea la o plăcere aduce o durere în trup și în suflet, dar e o durere mai mică decât cea cauzată de satisfacerea plăcerilor și, în plus, e o naștere la bucuria de a fi liber și iubit în libertate și deplinătatea ființei.
Când omul va realiza că nu există nici un „remediu” care să elimine „efectele secundare” (plăcerea e primară și durerea e secundară) ale consumului și existenței centrate pe plăcere, diavolul nu va mai avea nici o putere aspra micii sale minți. Deocamdată însă, aceasta e robia secolului și puțini sunt cei doritori să se salveze. Doamne, ai milă de noi și ajută-ne să auzim ce ne mărturisește acest copil al Tău!
Mulțumesc mult, Maria!
Cu dragoste și recunoștință,
Maica Siluana