Nebănuite sunt căile prin care lucrează Domnul

Măicuță dragă,
Vă scriu la îndemnul părintelui pe care l-am luat ca duhovnic și care m-a sfătuit să vă scriu cum am evoluat de la acel mesaj de disperare pe care vi l-am trimis în noiembrie (referitor la gândurile oribile despre cele sfinte). Mi-ați spus atunci că ceea ce fac nu e pentru că Dumnezeu mă pedepsește sau pentru că sunt vinovată, ci pentru că îmi face plăcere, fiind un fel de masturbare psihică, pentru a mă simți umilită, vinovată, victimă. Mi-au trebuit câteva zile să înțeleg mesajul și mult mai mult timp până să înțeleg că ați avut dreptate.
Nebănuite sunt căile prin care lucrează Domnul… El, în mila și bunătatea Sa, mi-a dat ajutor prin cineva din familie căreia am îndrăznit să-i mărturisesc necazul meu și m-a împins de la spate, reușind să fac primii pași spre a mă ajuta (Dumnezeu te ajută, dar trebuie să te ajuți și tu). Recunosc că am vrut să le iau toate pe rând: întâi să merg la medic, apoi să-mi caut duhovnic, și după aceea să fac și Seminarul. Dar, după ce mi-am găsit un psihoterapeut, și am început ședințele, simțeam că bat pasul pe loc. Și după ce m-a cuprins deznădejdea, pe la începutul Postului Mare, am mers la duhovnicul pe care tot cu ajutorul rudei mele l-am găsit. Mi-am mărturisit păcatele începând cu cele din copilărie și pot spune că a fost mai mult decât am sperat pentru că am fost primită ca fiul rătăcitor. Dar tot nu m-am liniștit. I-am spus părintelui că nu pot să mă împărtășesc, pentru că dacă chiar înainte îmi vin iar niște gânduri oribile referitor la Sfânta Împărtășanie, o să mă simt și mai vinovată. Și eram sigură că voi cădea din nou. Așa că întâi ar trebui să mă scap de ele. Urma să încep cu psihoterapeutul tratamentul pentru tulburarea obsesiv-compulsivă de care sufeream. Vedeți, ați avut dreptate că sufeream de o tulburare psihică.
M-am întors de la biserică foarte bulversată pentru că știam că voi cădea din nou. Și am avut dreptate: n-a trecut mult și mi s-a părut că am căzut atât de jos, încât m-am gândit că mai jos de atât nu pot să mai cad. Mi-au venit în minte niște gânduri atât de oribile referitor la Maica Domnului, încât m-am speriat de mine însămi (erau sub demnitatea mea umană), și, mai ales, mă gândeam cum să-mi mai zic eu canonul care includea și Paraclisul Maicii Domnului, în fața icoanei Măicuței, când eu am căzut așa de jos, când eu am păcătuit față de ea cum nu o mai făcuse nimeni vreodată…și mi-era atât de rușine și două zile am plâns și m-am chinuit pe când îmi făceam canonul, chiar gândindu-mă că mai bine aș muri, că de fapt ce ușor se poate muri, e de ajuns să te arunci în fața unei mașini și gata. Știam că și ceea ce făceam gândind astfel e un păcat extraordinar de mare (doar făcusem facultatea de teologie), și mă gândeam că mi-ar fi sufletul pe veci pierdut, dar măcar nu aș mai păcătui mai mult decât am făcut-o. După două zile în care m-am chinuit astfel, am avut o revelație care, nu știu, pe moment mi-a adus o foarte mare liniște. M-am gândit: „nu acesta este scopul pentru care te-a creat Dumnezeu. Dumnezeu nu te-a creat ca tu să pervertești tot ce mai sfânt, ci altul este scopul pentru care ți-a dat viață. El nu vrea ca tu să te chinui în halul ăsta”. De atunci am mai creat gânduri oribile (asta nu e ceva ce trece peste noapte), dar nici să fi vrut nu mi-au mai venit în minte gânduri în care să-mi doresc moartea (prin sinucidere). E ceva ce nu pot explica, ceva ce cred că vine de la Maica Domnului, pentru că ei mă rugasem în acele momente de disperare. În schimb, pentru că urma să fac ecograf (pe care-l fac o dată la doi ani pentru a nu păți ce a pățit mama –cancer la fiere) mă gândeam (era un fel de dorință ascunsă) că s-ar putea să descopăr că am o boală gravă și că, apropiindu-mi-se sfârșitul, mă voi întoarce cu 180 de grade și gândurile obsesive vor dispărea ca prin farmec. Și chiar m-am pregătit oarecum psihic pentru o astfel de veste, dar nici aceasta n-a fost voia Domnului (ce paradoxal am putut gândi), pentru că doctorul mi-a spus că nu s-a schimbat nimic de doi ani în urmă și că ne vedem peste alți doi ani, urându-mi succes cu școlile. Începusem și tratamentul și expunerile erau foarte grele (și acum mi se par grele). Am început cu niște obsesii mai ușoare care nu creau o așa de mare anxietate, dar pe măsură ce ne apropiam de gândurile cu adevărat grave, mi-era o frică teribilă. Chiar eram convinsă că nu o să rezist și, dacă voi muri în timpul expunerii? (ceea ce ar fi fost foarte puțin probabil, după cum mi-a explicat psihologul). Trebuia să mă confrunt cu gândurile oribile care deveniseră obsesii, ba, mai mult, să le ascult pe casetă de cel puțin două ori pe zi, și după ce am trecut la lucruri mai grave, să le descriu pe hârtie (întâi, cu ajutorul psihologului) și să le repet de mai multe ori pe zi, fără a avea voie să mă argumentez, cel puțin pentru moment. Și a fost foarte greu la început, pentru că, mă gândeam, cum să fac toate astea când nici nu mi-au venit bine în minte și mi-au creat o frică și o vină de nedescris (și atunci uitam tot ce-am învățat și iar începeam să argumentez și să mă plâng și toate celelalte). Și unul din primele lucruri pe care mi-am dat seama că trebuie să-l fac, era să scap de victimă, s-o fac să plece, să nu-i mai dau voie să se instaleze dacă ar fi încercat să vină din nou. Și l-am rugat și pe psiholog să facă același lucru în ce mă privește, să nu-i fie milă de mine sub nicio formă, să nu mai îmi permită să fac pe victima. Și a fost cel mai înțelept lucru pe care-l făcusem până atunci, pentru că așa am scăpat de anxietate. Acum pot să mă gândesc, de exemplu, la ceva foarte urât și să nu mai simt acea frică pe care o simțeam înainte și care mă făcea să mă plâng întruna. Am încercat să scap și de umilit (pe care nu știu dacă l-am identificat corect, prin faptul că dacă îmi venea în minte ceva urât, nu mai aveam nici un chef să mă aranjez sau să mă îmbrac frumos, un fel de a mă pedepsi, m-am gândit). De câteva zile am vorbit cu duhovnicul și mi-a spus că mă pot pedepsi altfel (dacă consider că am păcătuit foarte grav, să ajunez, de exemplu; dar să încerc să mă aranjez pentru soțul meu, în familie, și mi-am dat seama că are dreptate: soțul meu nu trebuie să sufere din cauza mea, el nu are nicio vină). Dar de sentimentul de vină nu am reușit încă să scap. Da, pot să-mi vină gânduri urâte și să nu mai simt frică, dar e ca și cum trebuie, într-un fel, să-mi alimentez acest sentiment de vinovăție. Ca și cum trebuie să mă simt vinovată și aici cred că e vorba de ce spuneați, de plăcerea de a mă simți vinovată. Psihologul spune că am trăit atât de mult cu aceste obsesii, încât începusem să le asimilez, să facă parte din mine, ceva ce a devenit un reflex, un fel de automatism. În felul ăsta, e normal după părerea lui, să-mi vină în continuare obsesii, doar că acum știu cum să le lucrez ca să scap de ele. Dar va trebui să abordăm și sentimentul acesta de vinovăție pentru că, cred eu, el e cauza tuturor relelor.
Sâmbăta care tocmai a trecut am fost la biserică cu soțul meu, care s-a spovedit și s-a împărtășit (nu o mai făcuse nici el de vreo trei ani, și asta din cauza mea - dacă eu am avut probleme, am tot amânat și a făcut și el același lucru), și eu am vorbit cu părintele (eu încă nu îndrăznesc să mă apropii de această taină - cea a Împărtășaniei). Dar de data asta am venit acasă foarte liniștită și împăcată, cumva, deși încă nu am scăpat de toate obsesiile. Mai am de lucrat la câteva (da, foarte urâte, într-adevăr) și la cele pe care mi le fac în continuare pentru a alimenta vina de care am vorbit și care încă nu știu ce-i cu ea. Am în schimb o mare încredere că voi reuși să mă debarasez de tot de ele și de deprinderea de a-mi crea altele. Nu spun că nu mă mai apucă uneori deznădejdea, nu spun că nu mai cad. Mai și cad, dar încerc să mă ridic și să merg mai departe, pentru că acum știu că nu sunt singură în lupta asta. Cei de Sus, tocmai cei pe care i-am supărat cu gândurile oribile, sunt cei care mă ajută, pentru că, m-am gândit că ei nu sunt chiar atât de supărați pe mine, fiind vorba de un fel de boală în ceea ce eu fac și pe care încerc să mi-o tratez deja de vreo trei luni ca să mă vindec de ea. Și auzisem o conferință de-a dumneavoastră pe un blog în care spuneați că noi coborâm prin ceea ce facem în iad și împreună cu noi coboară și Hristos. Și El ne întreabă: „mai vrei să stai? Bine, atunci mai stau și eu cu tine până te hotărăști să te ridici de aici”. Și asta m-a ajutat foarte mult, gândindu-mă că nu sunt singură.
Cam acestea sunt lucrurile pe care am vrut să vi le împărtășesc la sfatul părintelui. Știu că ar fi bine să fac și Seminarul (de care trebuie să recunosc că de fiecare dată mă gândeam că nu știu cum să abordez prima temă și mi-e cam frică de celelalte –le-am luat de la cineva și probabil că nu trebuia să fac asta). Și numai să mă debarasez de examenele și de licența (încă n-am terminat-o) care bat la ușă și-l voi face, Maică, pentru că știu că ar fi spre folosul meu și spre vindecare. Vă mulțumesc din suflet pentru sfatul pe care mi l-ați dat atunci în noiembrie, pentru că altfel, ați avut dreptate, aș fi continuat să mă chinui fără a ajunge nicăieri decât la o deznădejde și mai mare.
Cu respect și cu o mare încredere, L-E
*
Copila mea dragă,
Te îmbrățișez cu recunoștință pentru lupta și ascultarea ta. Mulțumesc și părintelui tău duhovnic pentru felul în care te ajută și te susține. Mulțumesc și pentru hotărârea de a face Seminarul iertării. Vei vedea că acolo sunt câteva lucruri care au nevoie să fie scoase la lumina și acceptate ca să te poți elibera de nevoia de a fi vinovată.
Acum, te rog, să îndrăznești să te apropii de Sfânta Împărtășanie. Domnul te cheamă și te așteaptă cu drag și dor. El nu te confundă cu gândurile tale. El știe că nu sunt ale tale. Deja ai experiența lucrării Măicuței Domnului cu tine, cum nu te-a confundat ea cu gândurile acelea. Ele nu sunt ale tale, copila mea iubită.
Singurul care te poate opri de la Împărtășanie să fie Părintele duhovnic, pentru că numai El a primit de la Domnul această putere. Noi să ne oferim toate ale noastre lui Dumnezeu prin el și el să hotărască, în Duhul Sfânt, ce să facă cu noi. Nu te teme, te rog! Suferința ta e boală și ai nevoie de Medicul Care este Dumnezeu. Psihoterapeutul te ajută minunat în domeniul său, în rănile psihismului tău. Dar suferința ta e spirituală, duhovnicească și acolo numai Domnul intră. Tot ce faci ca terapie și ce vei face în Seminarul iertării va fi de ajutor pentru deschiderea la lucrarea lui Dumnezeu. Încearcă să te lipești de iubirea Lui care nu judecă și nu pedepsește, ci iartă și mângâie. Te rog, privește-ți căderile fără să te identifici cu ele. Încearcă să asculți vocea tăcută a lui Dumnezeu dincolo de vocile înșelătoare ale gândurilor.
Sunt bucuroasă pentru soțul tău și asta te va ajuta și pe tine.
Curaj, Copil iubit, acum înveți bucuria sfântă!
Cu dragoste și rugăciune,
Maica Siluana
P. S. Pun pe site mesajul tău, fără nume, pentru că va fi de folos multor suflete chinuite care încă nu știu Calea. Mulțumesc!