Stăm, Doamne, aici, în valea Malakumdîceap, lângă groapa pe care am săpat-o pentru Kazangap în loc pustiu şi sălbatic, pentru că n-am izbutit să-l înmormântăm în cimitirul în care dorea să odihnească, şi din tării ne priveşte şoimul, şi stăm cu palmele deschise, luându-ne rămas bun de la Kazangap. Dacă exişti, Preaputernice, iartă-ne şi primeşte trupul robului tău Kazangap cu îndurare, iar dacă o merită, hărăzeşte-i pace veşnică. Ne-am străduit să facem tot ce ţinea de noi. În rest, facă-se voia ta!
Şi acum, dacă îmi ridic glasul către tine în acest ceas, ascultă-mă, cât încă mai sunt viu şi gândesc. E drept, oamenii atâta ştiu-să te roage tot timpul: miluieşte-mă, ajută-mă, apără-mă! Prea mult aşteaptă de la tine, şi când li se cuvine, şi când nu. În sinea lui, şi ucigaşul vrea să fii de partea lui. Dar tu taci întruna. Şi, ca oameni ce suntem, ni se pare uneori, mai cu seamă în clipele grele, că numai pentru asta te şi afli tu acolo, în ceruri, ca să taci. Nici ţie nu ţi-e uşor, îmi dau seama, rugile noastre n-au sfârşit şi număr. Dar tu eşti unul singur. În ceasul acesta eu nu cer nimic: vreau doar să-ţi destăinui gândurile mele.M-am întristat foarte pentru că cimitirul nostru sfânt, unde odihneşte Naiman-Ana, nu ne va mai primi de-acum încolo osemintele. Şi de aceea eu aş vrea să-mi dorm somnul de veci pe tăpşanul acesta din Malakumdîceap călcat de tălpile lui Naiman-Ana. Iar dacă-i adevărat că, după moarte, sufletul se strămută în altă fiinţă, eu nu m-aş vrea furnică, m-aş vrea un şoim alb, ca să zbor, întocmai ca acesta care se roteşte deasupra noastră, peste întinderea stepei şi să mă satur privind pământul. Asta-i tot ce-mi doresc.
În faţa acestor tineri îmi rostesc acum testamentul. Dorinţa mea e să fiu îngropat aici. Numai că nu ştiu cine are să se roage la căpătâiul meu. Tinerii de azi nu cred în tine şi nici nu ştiu vreo rugăciune. Pentru că nimeni nu ştie şi nu va afla vreodată dacă exişti cu adevărat. Unii spun că exişti, alţii-că nu exişti. Eu vreau să cred că exişti, că exişti în gândurile mele. Când înalţ rugi spre ceruri, mă rog, de fapt, prin tine, mie însumi, şi-n ceasul acela mi-e dat să gândesc aidoma ţie, Ziditorule. Iată miezul credinţei. Dar ei, cei tineri, nu se gândesc la acest lucru şi dispreţuiesc rugăciunile. Ce-şi vor putea ei spune lor înşile şi altora în marele ceas al morţii? Vrednici sunt de milă. Cum vor să-şi dea seama cât preţuiesc ca oameni, dacă nu-s în stare să-şi înalţe gândurile atât de sus, încât să devină, pentru o clipă, Dumnezeu? Iartă-mă, poate că-ţi iau numele-n deşert. Nici unul dintre ei nu va putea ajunge Dumnezeu: or asta înseamnă că şi tu ai înceta să exişti. Dacă omul nu s-ar putea socoti, în sinea lui, Dumnezeu, un Dumnezeu în stare să-i ocrotească pe oameni, aşa cum ar trebui să-i ocroteşti tu, atunci nici tu, Doamne, n-ai mai exista…Şi eu n-aş vrea să pieri fără urmă…
Iată rădăcinile tristeţii mele. Să mă ierţi, Doamne, dacă-ţi greşesc. Sunt un om simplu , gândesc aşa cum mă pricep. Acum o să dau glas ultimelor cuvinte din cărţile sfinte, ca să începem îngropăciunea. Binecuvântă pe robii tăi…
Preluat de aici: O zi mai lungă decât veacul-Cinghiz Aitmatov
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu