Un copil de maxim 10 ani, singur, s-a asezat jos, obosit si el, in asteptarea Tramvaiului. L-am vazut cu coada ochiului, dar nu l-am studiat cu atentie.
Minutele treceau.... Noi doi, singuri, pe refugiu.... Aud un batut din palme. Ma uit - copilul "aplauda" un porumbel care manca pe sina de tramvai, in speranta ca el va zbura inainte de un final neplacut... Mi-a placut gestul. M-a scos din toropeala care nu mai era chiar resemnata si m-am bucurat ca eram acolo sa vad. Porumbelul zboara. Copilul se ridica multumit si trece pe langa mine. Pe cap avea o sapca pe care scria, si credeti-ma m-am zgait efectiv la el - 100% DUMNEZEU.
Am cascat gura si i-am zambit din toata inima, ca la un vechi prieten recunoscut acum. Mi-a zambit si el. A venit tramvaiul, am urcat, l-am cautat cu privirea dar disparuse.
Trezvie: toti cu care ne intalnim sunt 100% Dumnezeu. Ce ar fi sa nu mai uitam asta, sa le zambim a recunoastere draga si sa fim.. Noi?
Semnat A., prietena mea
"nu e literatura, e exact cum s-a intamplat, exact ce am trait"
"nu e literatura, e exact cum s-a intamplat, exact ce am trait"
Un comentariu:
Oooo, da. E adevarat, toti suntem chipul lui Dumnezeu, dar tare mai e greu sa constientizam asta la fiecare dintre semenii nostri. Asta chiar inseamna sa ai mare, mare dragoste de semeni.
Trimiteți un comentariu