miercuri, 29 septembrie 2010

Despre recunostinta, Mitropolitul Antonie de Suroj

Cuvant rostit pe 12 septembrie 1972 in biserica Sfantul Nicolae din Hamovnik, Moscova
 
traducere din limba rusă de Angela Voicilă

 
In viata sunt momente, clipe, cand in inima se aprinde recunostinta, si daca am avea puterea sa o pastram, treptat, zi cu zi, intamplare cu intamplare, aceasta recunostinta ar putea creste intr-o mare, adanca bucurie duhovniceasca. Insa noi nu putem apara recunostinta si bucuria noastra de raceala vietii, de dureri si de lucruri cu mult mai putin importante decat suferinta: de iritare, suparari si, pana la urma, pur si simplu de uitare. Astfel, in memoria noastra ramane multa amaraciune si suferinta, iar bucuria paleste si se stinge…
Cu aceasta stare trebuie sa ne luptam din toate puterile noastre pentru ca rodul vietii, in ultima instanta, este bucuria si recunostinta, dar o recunostinta care, la randul ei, trebuie sa rodeasca. Pentru aceasta trebuie sa ne traim viata cu atentie. Atatea lucruri din viata noastra le consideram firesti: e firesc sa ai sanatate, un corp puternic, e firesc ca viata sa curga si sa aduca bucuriile ei… Insa toate ecestea nu sunt firesti, sunt minuni care se intampla in fiecare clipa. Adevarul acesta il stiu, de exemplu, oamenii care sunt bolnavi mult timp si pentru care unele clipe sunt minuni nemaiintalnite: iata ca a trecut durerea, iata ca nu ma mai chinuie insomnia, dintr-odata miscarile care pareau imposilbile pentru totdeauna au devenit posibile…Si primesti toate acestea ca pe o minune, si multumesti si te smeresti. Si apoi uiti. Si uiti de cele mai multe ori nu pentru ca necazul se intoarce din nou sau durerea si suferinta, ci pentru ca te obisnuiesti cu binele. De aceea Hristos pune ca piatra de incercare pentru intrarea noastra in Imparatia lui Dumnezeu, saracia. Nu saracia materiala; se poate sa fii foarte sarac material si totusi sa nu fii sarac cu duhul. Saracia cu duhul inseamna constientizarea ca nimic din ce avem nu este al nostru. Nimic din ce exista nu am putea sa spunem ca e al nostru. Corpul- de Dumnezeu ne este dat, cu sanatatea lui sau cu boala lui.
Simturile? Cateodata am vrea sa raspundem la bucuria sau durerea aproapelui nostru dar inima sta in piept asemenea unei pietre: nu o poti trezi, nu se va scula. Dar mintea? Am dori sa gasim un gand bun cu care sa alinam necazul unui om si nici un gand din acesta nu apare, e pustiu si frig in mintea noastra… Si tot asa, cu prietenii, cu situatiile de viata. Noi nu avem nimic ce ar depinde doar de noi, ce am putea retine sau refuza sa dam. Lui Dumnezeu Ii vom da sufletul, pamantului – trupul. Imprejurarile vietii ne pot imbogati sau saraci definitiv. Daca viata noastra ar insemna doar aceasta, am avea parte numai de plictiseala, tristete, suparare si neincredere. Insa, chiar daca nimic nu ne apartine cu adevarat, suntem atat de bogati!
Suntem bogati prin viata care ne-a fost data in dar, bogati prin trupul, sufletul, prietenii, rudele noastre, avem atat de multe de care ne putem bucura. Si toate acestea sunt semnul iubirii Dumnezeiesti si omenesti. Daca noi am putea sa ne insusim ceva, sa numim ceva al nostru, in asa fel incat acel ceva sa nu depinda nici de Dumnezeu, nici de oameni, atunci am pasi nu intr-o Imparatie a bucuriei si vietii, ci intr-o ingrozitoare imparatie unde nu a mai ramas iubire. Tot ce imi apartine nu ar mai fi atunci minunea pe care Dumnezeu mi-a dat-o direct sau prin om, prin iubirea Sa de oameni. De aceea saracia cu duhul este prima conditie pentru a intra in Imparatia lui Dumnezeu, in Imparatia Iubirii. Daca numai am constientiza ca nimic din ceea ce numim al nostru nu ne apartine, si in acelasi timp am intelege ca toate ne sunt date de Dumnezeu si de oameni,, in jurul nostru ar incepe sa se cladeasca Imparatia lui Dumnezeu.
Vecinul nostru, aproapele nostru, nu ar fi un strain, ci un vestitor al lui Dumnezeu, el iti poate darui un cuvant bun, un zambet, o bucata de paine, un acoperis, poate sa te tina de mana sau sa te incurajeze. Daca am fi cu adevarat atenti la ce se intampla in viata noastra, din toate am putea culege, asemenea albinei care culege mierea, recunostinta. Recunostinta pentru fiecare miscare, fiecare respiratie, pentru cerul albastru, pentru relatiile cu aproapele. Si viata ar deveni din ce in ce mai bogata, cand aparent ea saraceste din ce in ce mai mult. Pentru ca atunci cand omului nu-i mai ramane nimic si el intelege ca cele importante in viata sunt mila si iubirea, atunci a intrat in Imparatia lui Dumnezeu.
Rodul vietii este recunostinta, dar recunostinta trebuie sa aduca si ea roade. In una din scrierile apusene, o cateheza lutherana, prima parte e inchinata lui Dumnezeu, iar a doua parte, care e inchinata omului, are titlul “Despre recunostinta”. Autorul explica de ce: daca am intelege cine este Dumnezeu, cine ne este aproapele, atunci am putea trai hranindu-ne numai cu bucurie si recunostinta. Am putea trai implinit, jertfelnic, crestineste, am putea trai chiar atunci acea viata a invierii care va sa vina.
Recunostinta, numai ea, poate trezi in noi actul iubirii fata de Dumnezeu si fata de oameni. Simtul datoriei, responsabilitatii, poate sa nu gaseasca in noi puterea de a ne face capabili de inalta jertfa a iubirii. Dar recunostinta va gasi.

*multumesc lui Ciprian Voicilă pentru acest material / imaginea vladicai Antonie e preluata de pe blogul ortodoxiesiviata.blogspot.com .

Sursa aici: Despre recunostinta, Mitropolitul Antonie de Suroj

Niciun comentariu: