O viaţă care nu tâmpeşte

Cunosc o văduvă septuagenară... Când i-a murit bărbatul i-a bocit la mormânt acel refren pe care N.Steinhardt îl numea formula egoismului absolut: "Şi pe mine cui mă laşi?"

Mă întâlnesc adesea cu dânsa şi mereu, plângându-şi văduvia, spune: " Nu mai găsesc eu om ca bărbatu meu... Aşa om muncitor şi priceput la toate, care să repare toate şi să facă de toate, nu mai aflu eu... Acu nu mai are cine să-mi repare prizele... Vai, vai... cum te-ai dus... Acu cine o să-mi mai lipească cizmele?.... Vai, vai... tu te-ai dus şi m-ai lăsat cu toate pe cap..."

Ascultându-o, încep să realizez că am în faţă, monumentul viu al unei căsnicii...comuniste! Văduva nu-şi plânge soţul, ci tovarăşul de muncă! S-au unit ca să realizeze împreună modelul comunist de viaţă: şi 50 de ani asta au făcut... în numele iubirii!

Apoi, cunosc un patron căruia şi-a pierdut, într-un accident de automobil, unica fiică... Ce credeţi că urla, bietul om, înnebunit de durere, la mormântul fiicei sale? " Şi averea, draga tatii, cui o las? Că pentru tine am adunat-o, puiu tatii... Pentru tine m-am trudit, n-am dormit nopţile şi n-am ştiu de casă şi de masă..." Iată, şi jalnicul, şi nu mai puţin tragicul tablou al familiei de tip capitalist, care a făcut din căsătorie o afacere şi din membrii familiei, parteneri şi asociaţi...

 

Ideea pe care vreau să o ilustrez cu aceste exemple este: fără HRISTOS chipul vieţii se stâlceşte rapid, căci creionul care ne desenează biografiile încape pe mâna "celuilalt", a caricaturistului dement şi cinic pe care îl distrează deriva formelor noastre lăuntrice, senilitatea noastră bruscă ... Vorbesc în primul rând de tâmpirea inimii şi numai secundar de cea a minţii... Cred că o căsnicie comunistă sau capitalistă, ambele fără Hristos, devin mijloace de tâmpire profundă şi de masă... Atât de profundă încât până şi litania provocată de dispariţia celei mai dragi persoane devine scenă din " D ale carnavalului" şi atât de cuprinzătoare încât nimeni nu se sesizează...

 

De câte ori merg să le aprind o lumânare acestor eroi ai deşertăciunii, mă duc la marginea cimitirului, acolo unde este terenul încă nefolosit şi unde ar trebui să fie, într-o zi, mormântul meu... Mă duc acolo, ca să jelesc...lumea! Da, iertaţi-mi trufia, nu pe mine, ci lumea, lumea aceasta pe care o ţine dar n-o mai mişcă dragostea; lumea în care dragostea nu mai are loc, lumea în care dragostea a fost dată afară din casele şi inimile oamenilor şi înlocuită cu alte raţiuni... Izgonită din rostul vieţii lor... Dragostea pe care au osândit-o la cea mai josnică moarte şi au trimis-o să moară în afara Cetăţii... Dragostea care acum două mii de ani, întrupată, a îndrăznit să le răstoarne dughenile cu biciul şi cuvântul Său... Şi pe Care, de două milenii, cărturarii şi negustorii se tot răzbună, făcând totul ca să nu mai intre în Cetate: nici măcar la nunţile noastre...

Plâng la mormântul meu lumea, pentru că ei i l-am donat! Căci atunci când m-am lepădat de Satana şi m-am unit cu Hristos prin Sf. Botez ( act reactualizat şi desăvârşit de fiecare Spovedanie şi Împărtăşire cu Trupul şi Sângele Mântuitorului) asta am făcut: am judecat în mine lumea dughenilor şi am dat-o afară din templul inimii mele... Apoi, am implorat Dragostea să-mi ierte complicitatea la osândirea şi alungarea ei... Şi să se întoarcă în mine...

Moartea ridică toate măştile... Numai că prea târziu... Dacă moartea este cea care îţi ridică masca, nu mai ai şansa de a trăi fără ea, de a fi, măcar o clipă, ceea ce ai fost amăgit toată viaţa de lume că eşti: tu însuţi. Moartea vine să te facă pe veci robul ipocriziei cinice şi crude: masca, deodată vie, îţi va devora în eternitate, chipul...

Moartea, pe cine are curajul de a cugeta la ea aşa cum îndeamnă Sfinţii Părinţi, îl vindecă de prostie... Nu de prostia de nu şti cât fac unu şi cu unu: ci prostia inimii de a nu mai şti cât valoarează un suflet sau unirea a doi oameni... Prostia inimii faţă de aritmetica vieţii...

Aceeaşi putere de dezvrăjire ca a morţii o are numai Hristos cel Răstignit: şi este Singurul Care nu o face ca să înlocuiască o minciună cu alta, mai subtilă şi mai eficientă, ca toţi ceilalţi întemeietori de ideologii şi religii, şi nici spre a deschide uşile spaimei nesfârşite aşa cum o face moartea lumii: ci spre a pune bunul început al unei vieţi adevărate ... O viaţă care niciodată nu se va mai întoarce împotriva... vieţii... O viaţă care nu minte...

Pentru că şi-a strivit deplin pe Cruce, în trupul lui Iisus Hristos, sămânţa oricărei posibile alienări.... Şi prin asta, al oricărui sfârşit...

Blogul Oameni si demoni