Eu credeam că abia în groapă se face lumină

Vreau să vă povestesc niște gânduri de la o înmormântare la țară...
Tare aș fi vrut să ascult și eu slujba, dar n-am reușit. În schimb am cugetat mult la moarte. Am intrat în camera unde era sicriul... cred că a fost prima dată când m-am apropiat atât de un mort... aș fi avut curaj să îl ating... dar mi-era străin... l-am văzut o singură dată în viața mea... iar soțului meu i s-a făcut rău și n-a putut sta acolo.
M-am uitat la tot... la lume cum bocea, apoi râdea, cum urla de durere, apoi se enerva... la forfota pentru colaci, pentru poduri, pentru a arăta lumii că am! da... a trecut pe lângă mine mama mortului... căuta ceva... ca nu cumva să zică lumea că nu are. M-a întristat. Suntem așa păcătoși, Măicuță, și urmașii noștri se preocupă de gura lumii. M-am rugat cât am știut (mai degrabă cât nu am știut) pentru cel plecat. Mă simțeam datoare să o fac, deși am avut doar gânduri de judecată față de el. Mi-e și rușine să mărturisesc câtă răutate poate exista în mintea mea! Dar în atâta agitație mă simțeam datoare la un pic de liniște... până și părintele era nervos pentru haosul și grija pentru nimicuri și obiceiuri... dă-le Doamne preoților mai mult curaj!
M-am băgat și pe mine și pe cei dragi în sicriu... și am găsit mereu liniște doar în rugăciune. Doar acolo moartea putea fi trăită cu o durere liniștită. Doar în nădejdea învierii, în nădejdea că Hristos nu ne-a mințit și Împărăția Cerurilor există, moartea avea sens.
Eu nu cred, Măicuță, nu cred nici cât un firicel de praf, d'apoi cât un bob de muștar, dar nădăjduiesc. Și uneori Doamne îmi întărește credința de mi se pare că pot muta munții... iar apoi vine greul și dau înapoi. Mi-e frică tare de moarte. Dar fac cât pot, cum pot ca sufletul meu să fie împăcat.
M-a neliniștit să văd cum atâția oameni își neglijează sufletul; cum în fața morții se împotmoleau în pomană (dacă se putea alcoolică erau și mai mulțumiți); ici colo câte un bătrânel cugetând la groapa care îl așteaptă... dar Măicuță, eu nu am văzut acolo Bucuria Învierii. Când îl băgau în groapă mie îmi venea să urlu Hristos a înviat!!!! Iar lumea bocea, lumea urla de jale pentru cel ce a murit. Și n-am înțeles de ce. De urla omul: "Tăticule, de ce ai plecat?" sau "Scoală-te că te așteaptă copiii" sau altele, altele și nu plâng pentru încă o zi de pocăință.
Nu știu, Măicuță, poate scriu aici prostii, dar asta am simțit. Asta am cerut pentru unchiul soțului meu cât era în comă: pocăință și mântuire. Din poveștile celor din jur am înțeles că viața lui a fost departe de Doamne și nu puteam să mă gândesc la altă vindecare decât cea a tâlharului de pe cruce.
Mă simt atât de departe de adâncuri. Mama mortului urla că în groapă e întuneric, să se scoale de acolo... Eu credeam că abia în groapă se face lumină… Înțeleg de ce soțul meu fuge de gândul morții... Eu aș înnebuni dacă nu aș nădăjdui, dacă nu mi-aș pune toată speranța în cuvintele Sfintei Scripturi.
Sunt în derivă. Singura liniște e o puțină rugăciune pe care nu o mai pot înmulți nici trăi, ci doar o rostesc în grabă, cu gândul în mii de zări dar înfometată de un răgaz de bucurie.
Nu știu de ce Doamne a adus acasă tocmai un fricos ca mine.
Gata, am terminat. S-au învălmășit atâtea gânduri și au ieșit câteva.
Doamne ajută!
Cu dor,
CV
*

Să ne rugăm, Copile drag,

Și să avem răbdarea lui Doamne și El va lucra cum singur știe cu sufletele celor centrați pe aparențe. De frică fac asta!
Și, să ții minte, vindecarea ta le va ușura chinul și le va netezi calea.
Cu dragoste și binecuvântare,
Maica Siluana