Testul iubirii

Natalia Corlean


Ne gândim adesea că e destul dacă recunoaştem existenţa lui Dumnezeu, că e destul să credem că El există. Dar nu-i aşa. Nu-i destul. Dacă avem doar această credinţă, nu suntem cu nimic mai presus decât diavolii, pentru că şi ei „cred şi se cutremură”. Ce ne trebuie în plus? Domnul ne-a spus-o clar: iubire. Dacă nu avem iubire, credem degeaba. Dar iată că, deşi credinţa sănătoasă înseamnă să iubeşti, noi nu iubim. Şi în loc să recunoaştem că nu iubim, deci nu avem credinţă, ne umplem de ipocrizie şi ne considerăm credincioşi. Dar ce rămâne când va trebui să trecem testul Iubirii? Pentru că Dumnezeu ne-a spus că acesta este criteriul Judecăţii.


Iubirea nu înseamnă ca eu, dacă sunt un obişnuit al bisericii, să mă apuc să dau cu superioritate lecţii celui care e la începutul întâlnirii sale cu Dumnezeu şi nu ştie uneori cum să se comporte. Iubirea înseamnă delicateţe.
Iubirea nu înseamnă ca, dacă am ajuns la biserică după începutul slujbei, să iau la închinat toate icoanele (inclusiv cele de la iconostas, dacă se poate), iar apoi să îmi fac loc prin mulţime (eventual printr-o îmbrânceală). Iubirea înseamnă discreţie.
Credinţa nu înseamnă să îmi iau fustă la biserică pentru că aşa dă bine, dar să nu găsesc decât una strâmtă, care îmi scoate în evidenţă posteriorul. Nici să îmi pun o batistă în vârful capului, pe post de năframă. Iar dacă mi-s „în regulă” şi fusta, şi baticul, nu înseamnă că am motiv să o judec pe cea care nu le poartă. Iubirea îmi cere să mă îmbrac astfel încât să nu îl smintesc pe celălalt, în biserică să încerc să trec neobservat, să nu atrag cu nimic atenţia celor care se străduiesc să se lepede de grijile acestei lumi şi să se roage.
Iubirea nu înseamnă să fiu nelipsit de la biserică, dar să nu ţin cont de nevoile celorlalţi.
Iubirea înseamnă să trăiesc în prezent, să primesc darurile şi întâlnirile pe care mi le dă Dumnezeu prin întâmplări şi oameni.
Credinţa nu înseamnă să vânez toate maslurile din împrejurimi, unde să mă duc „pentru binele familiei, sănătate şi ''noroc'' în casă”, nici să consider Sfântul Maslu „mai bun” decât Sfânta Liturghie.
Iubirea nu înseamnă, de fapt, să pun orice altceva mai presus decât Sfânta Liturghie. Nici măcar un pelerinaj făcut Duminica în cele mai sfinte locuri, dar care mă ţine aşezat în fund, pe scaunul maşinii, exact în momentele în care Hristos Se jertfeşte pentru mine pe Sfânta Masă a Altarului şi mă cheamă să fiu împreună cu El. Iubirea mă îndeamnă să răspund invitaţiei Lui plină de… Iubire.
Iubirea nu înseamnă să alerg pe la nu ştiu câte mănăstiri, să dau nu ştiu câte pomelnice, pentru nu ştiu câte slujbe, ca să mi se îndeplinească nu ştiu care dorinţă arzătoare. Dumnezeu nu e un tonomat de împlinit dorinţe, în care să bagi un număr exact de fise (fie ele pomelnice sau slujbe). Iubirea nu poate fi cumpărată.
Iubirea nu înseamnă să stau cu mâinile în sân şi să mă uit la cer, aşa cum nu înseamnă că dacă cineva vrea să facă ceva, să îi pun imediat beţe în roate, fie doar şi prin vorbe. Iubirea e vie, se implică, se bucură de celălalt.
Iubirea nu se referă numai la anumite momente sau situaţii din viaţa mea, ci la fiecare clipă.

***

Iubirea cuprinde totul.
Iubirea înseamnă să fiu viu, să vreau să fac şi eu ceva bun, ca răspuns la dragostea neţărmurită pe care mi-o poartă Domnul. Şi atunci când face altul ceva, să îl susţin măcar cu o încurajare, dacă nu pot face mai mult. Dacă greşeşte, iubirea mă îndeamnă să îi atrag atenţia cu delicateţe, nu să îi distrug lucrarea.
Credinţa înseamnă să îmi încredinţez viaţa lui Dumnezeu. Să Îl ascult, punându-mă sub ocrotirea unui duhovnic, care mă îndrumă. Să Îl primesc pe Dumnezeu ca Tată mereu prezent, nu doar să cerşesc atunci când am vreo problemă, iar apoi să mă întorc liniştit la problemele cotidiene.
Sfânta Liturghie este cel mai mare dar pe care ni l-a lăsat Hristos. E Jertfa pe care El o împlineşte iar şi iar, pentru mine şi pentru fiecare dintre noi. Doar ţintuit în pat am motiv să nu fiu Acolo şi cu trupul; iar dacă chiar nu pot să merg, iubirea îmi spune să particip măcar cu duhul, rugându-mă în timpul acela.
Iubirea înseamnă să îmi schimb întreaga viaţă. Când iubeşti, iubeşti tot timpul, nu doar la anumite ore din zi, în funcţie de interese. La slujbe spunem „Pe noi înşine şi TOATĂ viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm.” Nu o parte din viaţă, nu doar anumite momente, când vrem ajutor. Nu doar când ne convine. Ci TOATĂ viaţa. Sfântul Maslu şi celelalte slujbe nu fac minuni fără ca eu să fac efortul de a schimba ceva în viaţa mea, de a ieşi din răutate.
Iubirea înseamnă ca în timpul slujbelor Dumnezeu să fie totul pentru mine şi nimic altceva să nu mă intereseze.
Credinţa înseamnă să iubesc. Înseamnă ca atunci când cineva se apropie de Biserică să îi arăt toată dragostea şi iertarea pe care mi-a arătat-o şi mie Dumnezeu. Să îl primesc cu căldură şi zâmbet, chiar dacă nu le ştie pe toate de la început.
Credinţa fără iubire nu înseamnă nimic.

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 50 - martie 2011