În câte feluri iubesc oamenii?

Răspunsul cel mai simplu ar fi că oamenii iubesc în multe feluri. Mai exact, fiecare în felul lui. Dar acesta este un răspuns care nu aduce nici un fel de cunoaștere. În ignoranța în care, personal, mă zbat (poate și tu) am nevoie de mai mult decât un răspuns poetic și în nici un caz de unul sceptic („Felurile de a iubi sunt în mod esențial neclasificabile”).(...)
Deși oamenii sunt unici, ei pot fi așezați sub mai multe “umbrele”, grație asemănărilor dintre ei.
Contururile pe care psihodiagnosticul clinic și meteorologia le trasează, în domeniile lor, le caut și eu, de ceva vreme, în domeniul iubirii. Iată ce am găsit: mi se pare că oamenii iubesc în doua mari feluri.
Am numit aceste feluri IUBIRE-RĂSPUNS, respectiv IUBIRE-DĂRUIRE și le voi analiza pe rând. Încep cu iubirea-răspuns, care e de departe cea mai răspândită modalitate de a iubi, pe această planetă.

1. Iubirea-răspuns
Iubirea-răspuns este un amestec de iubire, aşteptări şi dorinţe personale. Într-un limbaj mai mistic, este o combinaţie de Sine (în sens transpersonal, nu freudian) şi Eu.
Această iubire începe cu mine şi apoi ajunge la tine. Iată cum: Mie îmi place foarte mult ciocolata. Tu îmi cumperi ciocolată, iar eu, ca răspuns, te iubesc. Observă tiparul (exemplul cu ciocolata se poate multiplica la nesfârşit): eu am nevoie/îmi doresc ceva, tu îmi oferi acel ceva. Abia după ce nevoia sau dorinţa mea a fost satisfăcută încep să te iubesc. Eu te iubesc pentru că tu faci ceva pentru mine. Dacă nu faci, nu te iubesc.
Prin urmare, nu este o iubire liberă, ci condiţionată. Eu nu te iubesc indiferent dacă tu faci sau nu ceva pentru mine. Nu, nu. Te iubesc, după ce primesc ceva de la tine, după ce ai venit în întâmpinarea unei nevoi personale.
Atenţie, nu spun că acesta e un lucru bun sau rău. Deocamdată constat. Deşi, fie vorba între noi, fiind vorba de iubire, sunt înclinat să cred că oricum e ceva minunat.

Iubirea-răspuns conţine, în subtext, următorul mesaj: „Fă-mă să mă simt bine, fericit!” Are o dominantă receptivă (mai întâi primesc ceva de la tine) motiv pentru care, făcând legătura cu Principiile Arhetipale, o consider un aspect al Principiului Feminin.
Eu am nevoie să călătoresc în străinătate, să văd şi sa mă bucur de locuri frumoase. Dar tu nu călătoreşti cu mine. Ei bine, pe tine nu te iubesc. Dar pe tine (un altul), care ai o nevoie similară şi care mă însoţeşti, pe tine te iubesc.
Am nevoie, când mă întorc seara, de la slujbă, să găsesc mâncare gătită. Vreau ca tu să-mi faci de mâncare, tu îmi faci de mâncare, iar eu te iubesc. Dacă nu ştii să găteşti, dacă nu-ţi place sau te-ai săturat să-mi faci de mâncare, avem probleme. Nu te mai iubesc.
Am nevoie să mă admiri, să-mi spui ca sunt frumoasă, specială, deosebită. Tu mă apreciezi şi eu te iubesc. Când îmi arăţi imperfecţiunile, defectele, viciile, iubirea mea pentru tine dispare.
Eu doresc să facem dragoste şi tu eşti disponibilă erotic. Ca răspuns, te iubesc. Însă nu te mai iubesc dacă eşti obosită, dacă nu ai chef sau dacă, Doamne fereşte, eşti atrasă de altcineva.
După ce am eşuat, mă aştept să mă încurajezi, să-mi spui că ai încredere în mine şi că data viitoare sigur voi reuşi. Tu faci asta, iar eu te iubesc. Dacă tu nu te pricepi sau, din motivele tale, alegi să nu fii alături de mine, sunt frustrată şi dezamăgită. Astăzi nu te mai iubesc!
Să mai dau 200 de exemple sau bat şaua ca să priceapă iapa? In iubirea-răspuns sunt focalizat pe nevoile mele. Ele sunt pe primul loc. Ca recompensa pentru faptul că le satisfaci, eu te iubesc.
Iubirea mea nu pleacă de la mine spre tine pur şi simplu. Ai vrea tu… Există condiţii, exigenţe, standarde. Dacă respecţi condiţiile, ţii cont de exigenţe, te ridici la înălţimea aşteptărilor, ei da, meriţi, sâc. Insă nu-ţi voi oferi energia mea iubitoare pur şi simplu pentru că tu exişti, ci numai dacă tu faci ceva pentru mine.
Şi uite-aşa un copil, pentru a beneficia măcar de iubirea-răspuns (iubirea-dăruire nici nu intră în discuţie), culege premii după premii („Te iubesc dacă ai performanţe şcolare”), merge la meditaţii de limba germană sau de pian pe care, în sinea lui, le urăşte, mănâncă tot din farfurie, cu riscul de a-şi da metabolismul peste cap, nu mai spune nimic, pentru a nu fi considerat obraznic („Te iubesc dacă nu-mi răspunzi şi te conformezi”) sau plânge pe ascuns, în camara lui („Băieţii nu plâng!”).
Un adult, în relaţia de cuplu, împins de aceleaşi motive, acceptă o partidă de sex în ciuda a ceea ce simte, evită subiectele delicate, care îl pot deranja pe celălalt (ca şi cum aceste probleme nu ar exista – tehnica struţului), îşi minimalizează sau ignoră nevoile personale, simulează bucuria de a-şi vedea soacra, se preface că-i plac prietenii partenerului etc.
Fără tine, eu nu sunt fericit. Aceasta este iubirea reactivă. Fără părinţi, copilul este neputincios, viaţa lui este în primejdie. Însă părinţii sunt acolo, îi satisfac nevoile (măcar cele primare) şi copilul îi iubeşte.
Fără prietenul tău, simţi că te copleşeşte singurătatea. Dar el este aici. lângă tine şi tu îl iubeşti.
Fără soţia ta care te consolează atunci când eşti trist şi te impulsionează când eşti pe punctul de a te resemna, viaţa ta ar fi mult mai grea. Dar ea este acolo şi tu o iubeşti.

Totuşi, tabloul nu este aşa ideal cum îl zugrăvesc. Ai anumite aşteptări la care, surpriză, partenerul nu răspunde. Ce se întâmplă atunci? Suferi. Suferi pentru că nu-şi aranjează frumos hainele în şifonier, pentru că nu are un job mai bine plătit, suferi pentru că vorbeşte la telefon cu fostul ei iubit sau cu fosta lui prietenă, suferi pentru că uită să-ţi aducă flori, suferi pentru că nu-i plac drumeţiile lungi, suferi pentru că munceşte până târziu, suferi pentru că nu are opţiuni politice ferme, suferi pentru atenţia pe care o oferă fratelui sau surorii, suferi pentru că nu-ţi spune, cu lux de amănunte, cum se simte.
Aceasta este iubirea-răspuns, întoarsă pe partea cealaltă (pentru specialişti, în aspectul ei de Umbră). Şi ce faci în acest caz? Da, asta faci. Încerci să îl schimbi. Să o modelezi. Să îi modifici comportamentele. Să îi refaci structura de personalitate.

Ştii ce am învăţat eu, până la aceşti aproape 40 de ani, spre care mă îndrept vertiginos? Că încercarea de a-l schimba pe celălalt este nu doar inutilă ci şi, pentru cei care au simţul umorului, comică. Este ca şi cum pe tine te doare stomacul şi te duci la doctor, rugându-l să prescrie o reţetă pentru vecinul tău. Draga mea, boala este a ta! Ca să te simţi bine, nu altcineva trebuie să se schimbe. Schimbă-te tu, dacă simţi nevoia unei schimbări.

In cuplu, ciocnirea dintre aşteptările tale şi realitatea celuilalt este fatală. Este imposibil să nu fii frustrat. Însă celălalt, aşa cum este el, nu e responsabil pentru frustrarea ta. Tu eşti frustrat pentru că nu-ţi sunt împlinite aşteptările. Aşteptările sunt ale tale, până la uItimul milimetru. Tu ai o anumită imagine, imagine ce există exclusiv în capul tău. Realitatea este o.k. Numai în raport cu imaginea pe care o porţi în tine realitatea pare necorespunzătoare, insuficientă, frustrantă, dureroasă.

Tu nu iubeşti pe cineva real. Eşti îndrăgostit de o imagine, de un set de idei. E firesc să suferi, deoarece realitatea (din afara ta) nu se potriveşte cu imaginea (dinăuntrul tău). Dar cine este cel care crează imaginea? Cine are tot felul de aşteptări, dorinţe, nevoi? Tu!

Iubirea-răspuns, atunci când o poţi privi în totalitate (adică, simbolic vorbind, pe ambele feţe) conţine şi suferinţă. Când celălalt trebuie să fie într-un anumit fel pentru ca tu să fii satisfăcut, vei suferi în mod necesar dintr-un motiv foarte simplu: natura umană nu este fixă. Mai larg, realitatea este, prin natura sa, vie, flexibilă, curgătoare. Îţi aminteşti ce spunea Heraclit? Nu te poţi scălda de două ori în apele aceluiaşi râu. Cel care astăzi te mângâie cu duioşie mâine va fi un pic diferit. Poate atingerea lui va fi un pic mai rece sau mai aspră. Poate va fi sufocantă sau dominatoare. Poate va fi mecanică, lipsită de vlagă. Cea care astăzi te ascultă cu atenţie mâine nu va mai fi interesată de aceeaşi poveste. Poate va dori ca tu să o asculţi sau va fi pur şi simplu ocupată cu altceva. ...Când împlinirea sau fericirea ta depind de altcineva, într-o anumită măsura, suferința este inevitabilă.

Când frustrarea atinge un anumit prag, pe care Eul nu-l poate tolera, iubirea-răspuns încetează. Nu te mai iubesc deoarece nu am acces la o sursă interioară de energie, pe care să ţi-o ofer indiferent de acţiunile tale.
Într-un anumit sens, atunci când te întâlnesc, nu pe tine te văd. Mă întâlnesc cu imaginea pe care o am despre tine, cu amintirile mele, cu feluritele mele interpretări în ceea ce te priveşte. Tu ai numi asta o percepţie clară? Eu aş numi-o aşa dacă aş fi beat (şi nu sunt în clipa de faţă). Este o percepţie distorsionată de speranţe şi dorinţe nemărturisite, de visuri şi nevoi tensionate. Asta mă face să mă gândesc, uneori, că dacă am putea percepe realitatea aşa cum este, nu ne-am plictisi niciodată. În timp ce imaginile şi conceptele sunt veşnic aceleaşi, realitatea concretă, vie, nonconceptuală este uluitoare şi misterioasă.
Cuvintele „opresc” realitatea, o decupează, fac trimitere la ea, încearcă să o atingă. Ele te ajută să te apropii de realitate însă nu te pun în contact cu ea. Este ca şi cum ai călători de la Bucureşti la Paris cu un Boeing de ultimă generaţie. Avionul te transportă până la Paris, însă nu intră în simpaticul tău apartament din La Defense.

Cei care nu au deprins nobila artă a comunicării prin intermediul cuvintelor (şi care se numesc, popular, copii) încă mai pot fi uimiţi de realitate, cu neasemuita ei bogăţie de tonuri, mirosuri, culori sau vibraţii. Ai văzut recent un adult stând 35 minute în faţa unui copac, extaziat sau doar foarte interesat de această enigmatică fiinţă? Oricine face aceasta (cu excepţia horticultorului) riscă să fie etichetat ciudat, sărit de pe fix, dus cu pluta. (Ce zici de expresia „sărit de pe fix”? Relevantă, nu-i aşa?)

Realitatea este ceva în mişcare, ea se întâmplă şi, ceea ce mi se pare abilitatea supremă a lui Dumnezeu, nu se întâmplă niciodată la fel. Pentru naturile contemplative, această caracteristică este fermecătoare. Pentru cei angajaţi în relaţii semnificative, este moderat sau intens exasperantă.

Cum să-l iubeşti în continuare pe cel care refuza sau nu mai poate să fie aşa cum doreşti, care s-a schimbat într-un sens care nu-ţi convine, care se comportă altfel decât te aştepţi, care nu se potriveşte cu visurile sau fanteziile tale? Nu e firesc să cauţi un altul? îmi aduc aminte de un client, care venise la terapie la insistenţele soţiei lui. El a început să se schimbe, însă într-un sens dezavantajos pentru soţia lui. Ca atare, terapia a devenit ceva periculos pentru ea.

Iubirea-răspuns este naturală, face parte din viaţă. Ea ne arată, sistematic şi dureros, că nu am realizat unitatea. Eu nu sunt întreg dacă depind de tine. Dacă fericirea mea e în mâinile tale, libertatea pe care o simt nu e decât o amăgire. Sunt încă legat de tine, am nevoie de tine pe diferite planuri, sufăr dacă lipseşti din viaţa mea sau nu te armonizezi cu dorinţele mele. Acesta e nivelul meu de evoluţie. Până aici s-a dezvoltat viaţa în cazul meu.
O.k., acestea sunt faptele. Ce urmează? Merg mai departe? Mă învârt în cerc? Mergi mai departe? Avansezi? De ce crezi că citeşti această carte? Oare pentru a înţelege ceva? Sau pentru a te asigura că mai simte cineva ca tine? Pentru a afla dacă există un „mai departe”?
Am veşti bune pentru tine. Îţi povestesc în continuare despre mai departele iubirii, foarte legat de aproapele nostru.

2. Iubirea-dăruire

În oglindă cu iubirea-răspuns, iubirea- dăruire este o iubire pură, necontaminată de aşteptare şi nevoi egocentrice. In acelaşi limbaj mistic, este Sinele sau, mai bine zis, o modalitate de manifestare a Sinelui. (O altă modalitate este înţelepciunea).

lubirea-răspuns începea cu mine. Iubirea- dăruire începe cu tine. In iubirea-răspuns sunt focalizat pe nevoile mele, în iubirea-dăruire sunt focalizat pe nevoile tale. Este o iubire matură în cel mai înalt grad, deoarece se oferă fără a pune condiţii, fară a se negocia, fără a cere ceva în schimb. Prin comparaţie, iubirea- reactivă are o notă infantilă.

Iubirea-dăruire conţine mesajul „Mă bucur să-ţi ofer asta. Nu aştept nimic în schimb”. Dominanta ei este emisivă (ea pleacă din mine, direct, fară ca tu să fi făcut ceva), de aceea o consider un aspect al Principiului Masculin. Asta nu înseamnă că este practicată dominant de bărbaţi! Fac această precizare pentru cei care n-au citit capitolul despre principiile arhetipale sau i-au citit şi n-au înţeles nimic (variantă puţin probabilă – am o părere foarte bună despre inteligenţa cititorilor mei).

lubirea-dăruire seamănă cu actul de a avea grijă de o floare. Mă bucur să te îngrijesc pe tine, floare, dar nu-ţi cer să înfloreşti pentru mine. Nici nu mă retrag din viaţa ta dacă nu înfloreşti sau dacă înfloreşti când sunt eu plecat în vacanţă şi de tine are grijă, temporar, altcineva. Indiferent de ritmul creşterii tale, eu continui să am grijă de tine. Mă retrag atunci când şi tu te retragi. Dacă ai vorbi şi mi-ai cere să plec, pentru că doreşti să fii îngrijită de altcineva, de asemenea m-aş retrage, întrucât nu vreau sa am grijă de tine împotriva voinţei tale.

Cum ştiu că te iubesc cu adevărat, cum îmi dau seama dacă iubirea mea este hrănitoare? Foarte simplu, OBSERV DACĂ IUBIREA MEA TE AJUTĂ SĂ TE DEZVOLŢI!

În opinia mea, evoluţia este criteriul iubirii: Când te iubesc, tu evoluezi. Hrănită cu iubirea mea, tu creşti, te dezvolţi pe diferitele niveluri ale fiinţei tale. Aceste niveluri pot fi ierarhizate, de la inferior la superior.
Tu ai nevoie de hrană fizică, de pildă lapte (dacă eşti bebeluş). Eu îţi ofer acest lapte (sunt mama ta). Tu sugi la sânul meu şi creşti. Eu nu-ţi cer nimic în schimb, nici acum, nici peste 30 de ani, când vei fi o namilă de om, cu un portofel ticsit cu lei noi. Aceasta este iubirea-dăruire.
Şi pentru că veni vorba de bani: tu ai intrat la facultate, pe locurile cu taxă, iar eu, părintele, îţi ofer cei 400 € necesari. Nu pun nici o condiţie, îmi face plăcere să te ajut. Nu-ţi cer să iei note bune, nu te oblig să vii să mă vezi săptămânal. Mă bucur să te văd mergând la facultatea pe care ţi-ai dorit-o aşa de mult şi asta e tot.
Sunt soţul tău. Îmi spui că ai întâlnit un bărbat care-ţi împărtăşeşte pasiunea pentru teatru, cu care poţi discuta despre autori, scenarii, actori. Eu sunt o natură mai activă şi nu pot sta 2-3 ore ţintuit în fotoliu. Aşa că mă bucur pentru tine, nu te părăsesc pentru că mergi cu el la teatru, nici nu caut o altă femeie, în secret, ca să te pedepsesc. Continui să fac celelalte lucruri împreună cu tine, mai ales că acum eşti mai relaxată.
Iubirea-dăruire are ca efect evoluţia celei pe care o iubeşti. În sensul cel mai înalt, spiritual, o ajuţi, o stimulezi, o sprijini să devină o fiinţă mai luminoasă, mai iubitoare, mai pură. Te gândeşti şi acţionezi pentru binele ei superior. Te bucuri să o vezi devenind mai sănătoasă, mai încrezătoare, mai frumoasă, mai înţeleaptă. Îi oferi ceea ce o face în mod real fericită.
Într-un registru mai ezoteric, o ajuţi să manifeste principiul pe care îl conţine şi să integreze principiul polar opus, adică O AJUŢI SĂ SE APROPIE DE DUMNEZEU.
Acesta este cel mai minunat dar pe care i-I poţi face. Este iubirea-dăruire în aspectul ei elevat, spiritual. Să răspunzi celor mai profunde nevoi (de tip spiritual), să-i facilitezi accesul la spiritualitate, s-o ajuţi să-şi ridice nivelul de conştiinţă, să o impulsionezi să vibreze pe frecvenţe mai înalte.
Această iubire este mult mai mult decât atracţia pentru o anumită persoană, mai mult decât sentimentele pozitive pe care ţi le inspiră cineva în compania căruia te simţi bine. Este preocupare activă şi efort pentru a-i sprijini creşterea spirituală, este intenţie tradusă în fapt, este dorinţa de a vedea o altă fiinţă devenind liberă (sau mai liberă).

Într-un fel, iubirea-dăruire este şi ea intricată cu o nevoie personală (ca şi iubirea- răspuns), cu diferenţa că această nevoie este foarte pură.
Eu, cel care iubesc, în evoluţia mea, am nevoie sa fac experienţa dăruirii. Am nevoia să trăiesc experienţa de a oferi cuiva ceva din energia mea, din timpul meu, din cunoaşterea mea, fară să cer ceva în schimb. Am experimentat iubirea-răspuns, care este un fel de iubire-deficit, o iubire activată de lipsă, de gol, de frustrare. Ştiu cum este să fiu iubit şi să iubesc la schimb. Încă nu ştiu cum e să iubesc fară să aştept nimic în schimb. Prin urmare, atunci când te iubesc gratuit, îmi ofer şi mie şansa de a trai o experienţă cu totul nouă, anume dăruirea fară condiţii. Acest “fară condiţii” mă face să echivalez iubirea-dăruire cu iubirea spirituală, deoarece acesta este felul în care îmi imaginez că Spiritul (Dumnezeu, Sinele) iubeşte tot ceea ce este viu.

Iubirea spirituală este un fel de a spune „Vreau să fii fericită”, dar nu în înţelesul obişnuit, psihologic, ci în cel spiritual: „Vreau să cunoşti fericirea supremă, vreau să-L cunoşti ţie Dumnezeu, vreau să-ţi revelezi Sinele”. Îmi doresc asta pentru tine şi te ajut dacă şi tu îţi doreşti asta. Dacă ai alte dorinţe, care nu au în vedere fericirea spirituală, nu le sprijin, însă le respect. Nu mă opun dacă pleci, nu te controlez, nu te manipulez. Te primesc cu bucurie dacă te întorci (vezi parabola fiului risipitor).
Ceea ce mă determină să mă comport aşa este valoarea pe care o atribui spiritului tău, atenţia pentru nevoile tale cele mai înalte, preocuparea pentru dorinţa ta ultimă, aceea care te eliberează de iluzia acestei lumi. Ceea ce eu sunt gata să-ţi ofer se adresează Spiritului din tine. Nu se adresează corpului şi nici minţii.
În cazul iubirii-răspuns, oamenii care-şi spun „Te iubesc” ajung să-şi spună „Nu-mi mai pasă de tine” sau chiar „Te urăsc”, atunci când intră din nou pe deficit, adică nu mai primesc ceea ce primeau. De la „Eşti cel mai important pentru mine” se trece la „Altcineva este mai important” sau „Nu mai contezi”. De ce? Ce stă la baza acestei tranziţii? Frustrarea! Eu aştept ceva de !a tine, iar tu nu-mi dai. Aceasta este iubirea-răspuns, amestecul subtil de afecţiune şi aşteptări.

Iubirea-dăruire este la polul opus. Este o iubire fară aşteptări, euforică, pură, minunată. Este ca şi cum ai fi Soarele, care te iubeşte chiar dacă tu nu-l placi, ca şi cum ai fi Pământul, care te susţine deşi ţi se pare că e rigid sau ca şi cum ai fi un pom fructifer, care îţi dă fructe chiar dacă tu îl găseşti bătrân sau insuficient de frumos.
Te întrebi, probabil, dacă a iubi în acest mod nu e cumva ceva nerealist, bolmojelile unui tip care nu mai face faţa caniculei şi a început să vorbească în dodii. Doar ai şi tu pulsiuni, ai tot felul de dorinţe şi nevoi, prin ce miracol să le suporţi şi, mai mult decât atât, să participi la împlinirea nevoilor altuia?
Dacă nu ai trăit experienţa unei astfel de iubiri (şi nu ai trăit, altfel nu ai pune această întrebare legitimă), lasă-mă să-ţi explic mecanismul. E simplu de tot. Pentru a iubi în acest fel trebuie să descoperi, înlăuntrul tău, sursa inepuizabilă de energie iubitoare. După ce ai localizat-o, nu-ţi rămâne decât să te branşezi la ea.

Ce spuneam? Simplu de tot, în teorie. Cert este că, dacă ai identificat această sursă infinită, fenomenală, înăuntrul tău, ai făcut un pas uriaş în direcţia libertăţii tale. Imaginează-ţi: cum ai putea depinde de cineva, cum ai mai putea aştepta să te iubească cineva din afara ta (o persoană), când te simţi deja iubit de cineva dinăuntrul tău? (deşi „dinăuntru” e un fel foarte aproximativ de a vorbi).
„Te iubesc pentru ceea ce primesc de la tine” din iubirea condiţionată se transformă în „Te iubesc pentru că sunt plin cu iubire”. Iubirea curge înăuntrul meu, mă umple şi se revarsă, motiv pentru care îmi face bine să te iubesc şi chiar îţi sunt recunoscător dacă te laşi iubită, pentru că mă scapi de ceea ce ar putea deveni o pacoste (inundaţii interioare).

Altfel spus, iubindu-te (sau iubindu-vă) îmi fac şi mie un serviciu, am grijă de mine. E ca şi cum, în casa mea, un robinet ar curge tot timpul. La început a fost bine, pentru că eram în criză de apă, însă după ce am umplut toate sticlele şi bidoanele mi-am dat seama că am o problemă. Trebuie să le dau şi vecinilor de pe stradă şi mă bucur dacă acceptă, ce să le cer în schimb?

Evident, sunt mai multe variabile aici: debitul, calitatea apei, nevoia celor din jur de acest tip de apă (poate preferă altul), eventuala blocare a robinetului. Ai prins, însă, ideea. Iubirea pe care tu o simţi şi o manifeşti nu este creată de tine. Ea vine dintr-un loc misterios din interiorul tău, iar tu îi permiţi să treacă prin tine. Asta e toată contribuţia ta, te informez, în cazul în care te încearcă dulcea ispită a orgoliului. ldeea narcisică şi stupidă că ai fi un individ excepţional, un ales sau altă bazaconie de genul acesta.
In termeni mai religioşi, iubirea aceasta vine de la Dumnezeu, trece prin oameni şi ajunge la alte fiinţe (oameni sau alte vietăţi), ajutându-le astfel să crească. Prin urmare, Universul se dezvoltă graţie iubirii lui Dumnezeu care curge în el. Se pare că Universul se dezvoltă inclusiv în plan fizic (vezi deplasarea spre roşu). Cât va dura această curgere (şi expansiunea corelată cu ea) urmează să vedem (sunt optimist, cred în continuitatea conştiinţei).

Iubirea pentru o fiinţă particulară (un copil, un părinte, un bunic, un partener de cuplu) poate fi sublimată în iubire-dăruire, atunci când înţelegi că ea este o manifestare a Sinelui (vezi transfigurarea). Pe această bază aproape oricine poate fi iubit necondiţionat, deşi nu oricine este suficient de transparent şi pur pentru a lăsa să se vadă strălucirea divină dinăuntrul lui.

Pe de altă parte, iubirea pentru o persoană te ajută să percepi ceea ce este sublim în ea în acelaşi fel în care, la cineva pe care îl deteşti, vezi în primul rând aspectele întunecate, defectele şi vulnerabilităţile. Din acest punct de vedere, iubirea este precum o lumină care revelează ceea ce era ascuns, latent, potenţial în celălalt. Fără acest tip de iubire este ca şi cum ai fi orb. Poţi să stai sau să treci în fiecare zi, ani la rând, pe lângă o comoară. Pentru că eşti orb nu o vei vedea.
In acest punct îmi aduc aminte de un prieten, care m-a pus în dificultate acum mai bine de 10 ani, întrebându-mă dacă Îl va recunoaşte pe Iisus, în cazul în care L-ar întâlni în metrou. Prietene, dacă nu eşti orb, Îl vei vedea!

Cred că a evolua din punct de vedere spiritual înseamnă a deveni mai disponibil şi mai apt în a sesiza nucleul spiritual din celălalt, a respecta şi a asista această sămânţă divină în procesul de creştere. Deoarece puterile noastre sunt limitate, putem iubi un număr limitat de oameni. Mă refer aici la sentimente profunde şi stabile sau, ca să revin la exemplul cu floarea, la răbdarea pe care trebuie să o dovedeşti până când ea va înflori, în sfârşit.
Cineva care trece pe la tine şi îi pune puţină apă practică iubirea-dăruire, într-adevăr, pentru că nu-i cere nimic în schimb, însă nu o practică până la capăt. Experienţa lui nu este completă! Astăzi oferă apă unei flori, mâine alteia. Gratuit, desigur. E frumos, dar nu e suficient. El nu se întreabă sau poate nu-i pasă ce se întâmplă azi cu floarea pe care a udat-o ieri. Am explicat în altă carte că iubirea presupune angajament. Fără angajament iubirea nu este decât investiţie (în sens psihanalitic).

Când iubeşti pe cineva cu adevărat, îl iubeşti pentru totdeauna, chiar şi atunci când el/ea lipseşte sau pleacă pentru o vreme din viaţa ta. Spun „pentru o vreme” pentru că sunt convins că iubirea dintre doi oameni îi face să se apropie, chiar dacă stau în colţuri opuse ale lumii. Prin excelenţă, iubirea pune în contact şi unifica. Nu te poţi opune decât temporar forţei ei şi nici nu este o chestie prea deşteaptă să încerci.
Este şi uşor să iubeşti pe cineva pentru totdeauna, din clipa în care ai sesizat în el sau în ea Sinele. Sinele este ceva de o frumuseţe irezistibilă, de care este imposibil să nu fii atras şi pe care să o uiţi. În el sau în ea este ceva ce-ţi aminteşte de Dumnezeu, adică te leagă de o realitate sublimă.
Relaţiile de cuplu în care nu există această percepţie, mai devreme sau mai târziu, se încheie (ele pot continua în plan exterior, social). Este ca şi cum cei doi şi-ar epuiza, încet-încet, rezervoarele, până când nu mai rămâne nimic. De ce? Pentru că nu au fost conectaţi la Sursă, de unde şi-ar fi putut reînnoi rezervoarele de apă. Goliţi definitiv, vor pleca în căutarea altor persoane, de la care să se alimenteze. Această nouă relaţie va avea, inevitabil, acelaşi final, dacă nu descoperă izvorul divin din ei înşişi. Învârtirea în acest cerc vicios poate fi îndelungată. (…)

Conectarea la Sursă face lucrurile simple. Nu mai există pericol. Poţi să iubeşti fară întrerupere, inclusiv mai mulţi oameni. Este ca şi cum te-ai fi conectat la o centrală electrică. Nu mai ai nevoie de lumânări. Ai energie electrică din belşug şi poţi ţine lumina aprinsă şi ziua, dacă ai chef. Această „centrală electrică” este ceea ce eu numesc Sursa, Sinele, Dumnezeu, Centrul Spiritual, Absolutul Divin. Nu mi se pare că ar fi ceva mai important în această viaţă decât a o căuta şi a te branşa conştient la ea, astfel încât să vibrezi la unison. Ba nu, ar fi ceva şi mai important, să permiţi să se exprime prin tine, să fii un canal de manifestare pentru Ea.
Adică, dacă eşti muzician, să o laşi să cânte prin tine. Dacă eşti scriitor, să o laşi să scrie prin tine. Dacă eşti brutar, să o laşi să facă pâine prin tine. Dacă eşti medic, să o laşi să vindece prin tine. Şi dacă eşti o persoană care iubeşte, să o laşi să iubească prin tine.

Iubirea care nu vine de sus …. nu poate dura. Ea încetează la un moment dat tot aşa cum un automobil care a consumat benzina încetează a se mişca.

Banii, succesul social, prestigiul profesional, faima, puterea de influenţă (inclusiv puterile paranormale) – nimic din toate astea nu aduce fericirea. Am văzut de câteva ori pe unul din cei mai bogaţi oameni din Europa de Est. Nu mi s-a părut deloc un om fericit (nu e exclus să mă fi înşelat, din cauza invidiei). Tot ce am enumerat, la care adaug senzaţiile plăcute de orice tip, nu reprezintă decât versiuni ale lui Dumnezeu.

Dorinţele tale se pot extinde atât de mult încât, la un moment dat, să nu mai fii mulţumit cu versiuni şi să vrei „tabloul originar”, adică să vrei să-L întâlneşti chiar pe Dumnezeu.
Această întâlnire a fost experimentată, în toate timpurile, ca o stare de iubire şi fericire copleşitoare. Din solidaritate de breaslă, voi cita din experienţa unui terapeut:
„M-am simţit înconjurat din toate părţile, la propriu, de fericire. Nu o pot descrie. In cuvinte omeneşti, cel mai aproape este starea de înălţare pe care o ai uneori când asculţi muzică de calitate sau încântarea pe care o resimţi când priveşti munţii, marea sau alte frumuseţi ale naturii. Pune alături aceste stări, amplifică-le de o mie de ori şi vei avea o imagine extrem de îndepărtată a ceea ce am simţit.”

Această iubire este peste tot şi, în primul rând, înăuntrul tău. Ea este mereu proaspătă, clară, blândă, creatoare, frumoasă. După ce o simţi îţi vine să o împărtăşeşti cu cineva. Pe acest cineva nici măcar nu trebuie să-l cauţi. Va veni singur către tine (mai bine zis, singuri, întrucât, cel mai adesea, sunt mai mulţi). Nici măcar nu trebuie să ieşi din casă. Vine şi bate la uşa ta. Poate eşti o fire mai năstruşnică şi nu-i răspunzi imediat. O să insiste. De ce face asta? Pentru că aproape moare de sete. Vrea să bea de la aceeaşi Sursă. Nu mai rezistă mult, are nevoie de ajutor, urgent.
Aceasta este aspiraţia spirituală intensa. Cine spune „Mai întâi sa câştig 1000 € pe lună, să am o maşină bună şi o casă frumoasă, după aceea mă voi ocupa şi de Dumnezeu” nu ştie nimic despre Dumnezeu. In plus, când va înţelege care-i treaba cu Dumnezeu s-ar putea să fie prea târziu.
Cât de mari crezi că sunt şansele de a-L găsi pe Dumnezeu atunci când eşti bătrân, bolnav, neputincios şi continui să crezi că Ion Iliescu este preşedintele României?
Dumnezeu trebuie căutat atunci când eşti tânăr, viguros, când simţurile îţi sunt treze şi mintea limpede. ….

Mă refer la Dumnezeu care este ca un parfum încântător, răspândit peste tot. Pentru a-L simţi nu ai nevoie decât de un nas desfundat, deci de un organ de percepţie curat, pur, ca al unui copil. „Cine nu va fi asemenea unui copil…” – îţi aminteşti?
Mă refer la Dumnezeu care este ca un copac din care tu eşti o frunză. „Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele”, de asta îţi aminteşti?
Mă refer la Dumnezeu care este în mâiniie tale atunci când le întinzi pentru a dărui, a mângâia, a ajuta. Mă refer la Dumnezeu care face în fiecare zi Soarele să strălucească, aerul să circule şi pământul să fie stabil, astfel încât să poţi merge pe el. Şi peste toate acestea, te trezeşte în fiecare dimineaţă, oferindu-ţi o nouă şansa de a-L descoperi.
Acesta e Dumnezeul la care mă refer şi despre care multă vreme nu am avut nici o idee, ocupat fiind cu reprezentările social autorizate. Acest Dumnezeu este în mod natural Frumuseţe, Iubire, Armonie, Conştienţă şi, cu siguranţă, mult mai mult, doar că mintea mea proastă nu-şi poate reprezenta.

El nu poate fi cunoscut: în sensul obişnuit al termenului, adică nu poate sta ca obiect pentru un subiect gânditor. Dar poate fi cunoscut prin ceva ce numesc fuziune sau identificare, acestea fiind singurele sensuri în care fuziunea şi identificarea mi se par procese sănătoase. Orice alt tip de fuziune este insuficientă şi, pe termen lung, periculoasă, deoarece o fiinţă, oricât de elevată, nu poate răspunde nevoii profunde de unitate existentă în noi toţi.
Când te identifici nu cu o fiinţă individuală, ci chiar cu Sinele (adică, în calitate de Eu, eşti conectat la Sine), este simplu şi natural să iubeşti fară să ceri nimic în schimb. Nici măcar nu se poate spune că tu iubeşti, mai degrabă că iubirea trece prin tine, iar tu te miri de ceea ce se poate întâmpla.
Sinele este iubire şi a manifesta Sinele înseamnă a exprima iubirea de care eşti capabil în acest moment. Spectrul iubirii este imens. Avansezi experimentând gradat diferite forme de iubire. Iubeşti ciocolata, păpuşile, ursuleţul, părinţii, matematica, literatura, un bărbat, o femeie, o colectivitate. Alţii iubesc ardent alcoolul, drogurile, jocurile de noroc, sexualitatea necontrolată, buzunarele altor oameni. Tot iubire este, doar că orientată anapoda.
Cu timpul avansezi în experienţa iubirii. Trebuie să fii de acord cu mine, o singură viaţă este cu totul insuficienta. E nevoie de multe vieţi, deoarece formele de iubire sunt multe. De la un moment dat începi să fii pe aceeaşi lungime de undă cu Sinele, adică experimentezi iubirea ca pe o radiaţie a inimii în toate direcţiile. Aceasta este iubirea despre care m-am trudit să scriu în această carte. Iubirea nonposesivă şi exuberantă.

autor: Adrian Nuță – „Despre Iubirea Nonposesivă și exuberantă”