Te-ai căsători cu tine?

Un articol ce mi-a mers la suflet, scris de părintele Victor (Blogul Nihil sine Deo) din experienţa pastorală. M-am bucurat să citesc un cuvânt sincer, original, la subiect, aşa cum e mai bine şi merge direct la inima omului.

Nu cu mult timp în urmă am abordat o temă din două unghiuri diferite şi spre bucuria mea, citind şi alte bloguri, am constatat că şi alţii au avut această dorinţă de a înţelege cât mai bine rostul căsătoriei, mai ales din punct de vedere creştinesc, într-o societate în care individul(căci nu se pune problema de persoană) doreşte să-şi trăiască viaţa după bunul plac în compania unui(unei) fiinţe de care să se folosească uneori pentru căratul sacoşelor, bătutul covoarelor, mâncare caldă ori…ştiţi voi.
La prima vedere ai spune că de fapt asta e viaţa normală, că aşa se întâmplă peste tot. Jumătate din afirmaţie este corectă, aşa se întâmplă peste tot, dar nu este normal. Pentru care motiv azi vreau să vă provoc, dacă aveţi demnitatea să comentaţi chiar şi anonim, la o discuţie pe următoarea temă speculativă: te-ai căsători cu tine?
E simplu. Trebuie să fii sincer şi să te gândeşti că ar exista persoana de sex opus care să-ţi semne 100% la caracter, gândire, sentimente, la tabieturi, la pofte şi dorinţe şi la tot ce se poate numi şi gândi mergând până la asemănarea fizică în limitele acceptate. Bun. Dacă ar exista o astfel de persoană te-ai căsători cu ea. Adică te-ai căsători cu tine în varianta sexului opus?
Mă îndepărtez un pic şi trec în partea teologică pentru o frază şi vă reamintesc că Dumnezeu după ce l-a creat pe Adam a zis că nu e bine să fie singur şi a creat-o pe Eva să-i fie spre ajutor şi i-a binecuvântat spre naşterea de fii. Apoi se cunoaşte bine că Dumnezeu a binevoit ca dragostea să poată fi împărtăşită cu altcineva, ca în sânul Sfintei Treimi. Un solitar nu poate iubi, ori dacă iubeşte se iubeşte doar pe sine devenind un narcisist opac în primirea şi dăruirea dragostei.
Taman de aceea am purces la această temă ştiind că unii sunt pretenţioşi rău când e vorba de celălalt mergând chiar până la a gândi că e posibil ca nici pe sine să nu se fi putut suporta dacă s-ar fi căsătorit cu dublura sa.
Evident că au existat filme de tot felul cu universuri paralele, cu întâlnirea dublurilor, filme cu bărbaţi schimbaţi în femei şi invers, dar cred că a te căsători cu cineva care să-ţi semene până la ultimul gând ar fi o pedeapsă/binecuvântare care merită un moment de reflecţie ştiut fiind faptul că totdeauna găsim câte ceva de reproşat celor de lângă noi şi să ni se reproşeze cu aceeaşi măsură. Se întâmplă peste tot şi nu putem nega asta.
Aşadar, ca să nu mă lungesc cu vorbă lungă, aş îndrăzni să fiu curios dacă v-aţi înţelege cu cineva care să vă dubleze la perfecţie, dacă puteţi împărţi totul gândind la fel, dacă aţi cunoaşte că ştie tot ce gândiţi, dacă aţi reuşi să nu vă certaţi de loc dacă aţi conştientiza că aveţi în faţă o oglindă ce vă arată toate calităţile şi cele mai fine defecte.

''În primul rand inspiratia pentru postare a venit din experienta pastorala. De foarte multe ori se întampla ca unele cupluri cu mai multi sau mai putini ani de convietuire sa vină la spovedit cu diverse probleme, cu neintelegeri. Si poate nu toti cunosc Scriptura si poate nu toti sunt prezenti des la biserica pentru a se înţelepţi în cele duhovniceşti. E destul de greu să sfatuieşti două persoane, soţ şi soţie, când fiecare îşi ţine parte, când niciunul nu cedeaza. E de prisos sa-i dai exemplul altei familii, poate chiar daunator. Daca îi spui despre voia lui Dumnezeu de însotire a barbatului cu femeia pe unii " îi bagi in ceata". Cel mai edificator lucru s-a dovedit taman întrebarea postarii. Il întreb pe cel care se marturiseste: ti-ar conveni sa ai partener pe cineva ca tine?" "Crezi ca esti perfect(ă)? Din punctul acela discuţia se poartă pe alte coordonate. Nimeni nu a spus până acum că e perfect.''


Pr. Victor