De la minciună la infarct

pr. Ioan Valentin Istrati

Dacă vreţi să nu mai suferiţi de inimă, apucaţi-vă să iubiţi cu toată inima, să vă bucuraţi pentru binele celuilalt, să vă rugaţi pentru toţi oamenii.

Trăim într-o lume amestecată, care deşi clamează suveranitatea tehnologică asupra materiei suferă îngrozitor de pe urma neascultării adamice, care se repetă în noi şi ne aduce slăbiciunea firii şi stricăciunea morţii. Am ajuns la viteză supersonică, am vizitat (sporadic) spaţiul, am epuizat resursele planetei, suntem capabili să stocăm milioane de cărţi într-o cutie cibernetică de chibrituri (numită hard), ne holbăm (Hubble) la astre cu o adâncă părere de sine, studiem dinozauri cu o foame de trecut fără precedent.

În acelaşi timp, viaţa noastră nu e mai bună, deşi avem mijloace de a o cuprinde intergrator sau de a o prelungi nefiresc. Viaţa noastră nu e mai frumoasă decât a strămoşilor noştri, deşi e plină de reprezentări HD, 3D etc. Traiul nostru pe acest pământ nu e mai sănătos decât al bunicii, deşi progresul genetic, farmaceutic şi micro-molecular este imens. Nu suntem mai apropiaţi unii de alţii, deşi ne vedem şi ne auzim prin ecrane de la mii de kilometri distanţă.

Este aşadar un paradox neliniştitor al vieţii noastre, în care ştiinţa, progresul, tehnica, viteza, informaţia, nu aduc bunătate, fericire, iubire, apropiere, ci de multe ori chiar reversul acestora.

Citeam deunăzi o analiză sociologică a „Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii” cu privire la incidenţa bolilor pe planetă şi la mortalitatea cauzată de boală pe naţiuni. Am rămas perplex când am văzut că prima cauză mondială a morţii nenaturale este boala de inimă. De fapt nicio moarte nu e naturală, la orice vârsta ar fi ea, este cauzată de o disfuncţie gravă şi ireversibilă care determină întregul organism să cedeze. De ce oamenilor le cedează inima? Care este înţelesul ascuns al acestei maladii? Desigur cercetătorii şi medicii vor începe cu explicaţiile mirobolante despre schimbarea esenţială a modului de viaţă, dintr-unul activ într-unul sedentar, în care obezitatea, diabetul, stresul, chimicalele converg într-un sindrom care are ca principală cauză disfuncţia sistemului circulator şi invariabil a motorului vieţii în trup, inima.

Eram acum câteva săptămâni la un service de maşini, aproape de un tânăr mecanic care lovea frenetic o piesă auto cu un ciocan imens. Ştiţi senzaţia. Zgomotul era asurzitor. Eu, printre urletele materiei am zis: mă doare inima de la atâta zgomot. Iar unul dintre inginerii care lucrează acolo, un om de o credinţă foarte puternică, mi-a zis: De ce toată lumea suferă de inimă în zilele noastre? Pentru că suferă de prefăcătorie, trăiesc o altă viaţă decât cea pe care o gândesc, îşi mint inima în fiecare zi pretinzînd că sunt buni, sociabili, amabili, muncitori, blânzi, civilizaţi, ei fiind tocmai contrariul. Şi inima, rănită în fiecare zi, minţită mereu, cedează.

Am realizat atunci excepţionala valoare de adevăr a cuvintelor unui doctor de maşini. Viaţa unui om fără o credinţă practică şi trăită este o perpetuă minciună: de la zâmbetul fals faţă de vecina recalcitrantă, până la privirea interesată pe care o arăţi la şedinţă, de la mutra preocupată din faţa şefului până la alura de distincţie pe care o afişezi în lift, de la miile de prejudecăţi, limitări, obişnuinţe, idiosincrazii, automatisme învăţate pe de rost, până la atitudinea spăşită din Biserică, în care devii pentru câteva minute sau ore un om de o bunătate inexistentă în afara zidurilor şi a frescelor cu sfinţi.

Hristos a condiţionat „vederea de Dumnezeu” de „curăţia inimii”: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu”. Acest adevăr înseamnă într-adevăr prospeţime a valorilor interioare, nevinovăţie creativă, realism firesc al începuturilor, slujire credincioasă a firii (aşa cum face inima), sinceritate absolută, deschidere a sinelui pentru lumea celorlalţi, iubire adevărată pentru toţi oamenii, lacrimi de dor pentru raiul pierdut şi aşteptat. Omul curat cu inima nu numai că vede lumina oriunde, ci luminează lumea din el şi din jurul lui, preface noaptea în lumină, apa în vin, nervii în râvnă pentru sfinţenie, lăcomia în milostenie, iubirea trupească în viaţă născătoare şi în jertă de sine, moartea în viaţă. Modelul suprem de inimă curată este Hristos, Inima cea veşnică a umanităţii, care din iubire de oameni a mers până la iad, pentru a restaura pe om în demnitatea de fiu al lui Dumnezeu. Aşa că dacă vreţi să nu mai suferiţi de inimă, apucaţi-vă să iubiţi cu toată inima, să înţelegeţi slăbiciunea celorlalţi, să apăraţi pe cei slabi în tribunalul vostru interior, să plângeţi durerile acestei lumi, să vă bucuraţi pentru binele celuilalt, să dăruiţi din inimă celor ce nu au, să vă rugaţi pentru toţi oamenii. Şi singurul infarct pe care-l veţi suferi va fi infarctul morţii voastre, adică dezintegrarea răului din voi şi primii zori ai unei vieţi în care aerul pe care-l respirăm este iubirea eternă a lui Dumnezeu.