Muzica

Pr. Dan Bădulescu

Omul, făcut de Dumnezeu după chipul şi asemănarea Sa, este o făptură din suflet şi trup. El trăieşte pe lumea aceasta, dar nu este din lumea aceasta. La fel sufletul său: trăieşte în trup, dar nu este din trup. Sufletul nemuritor este cu mult mai de preţ decât trupul şi lumea întreagă.
Acestea ţin de o ierarhizare ortodoxă, şi se aplică universal de către cei credincioşi. Rezultă că şi în domeniile artistice, cum ar fi cel de care ne-am ocupat, muzica, are loc o ierarhizare: muzica religioasă, duhovnicească, bisericească este mult mai presus decât toate celelalte.
Desigur că „mai presus” nu înseamnă şi unica. Sufletul fără trup nu este un om complet, viu (chiar dacă sfinţii din rai fiind acum numai suflete sunt minunaţi şi făcători de minuni). Lumea aceasta, trupul şi cele ale lor sunt tot creaţia lui Dumnezeu şi îşi au rostul şi locul lor. Ortodoxia nu le dispreţuieşte în sensul obişnuit al cuvântului ci le dă o altă semnificaţie, creştinul având chiar datoria de ale sfinţi, de a le da lui Dumnezeu în acest mod: „Ale Tale dintru ale Tale, Ţie Ţi-aducem de toate şi pentru toate.”
Dacă vom privi muzica în această perspectivă, ne va fi lesne a da fiecărui gen şi artist locul ce i se cuvine. Muzica „eterodoxă”, cea „necreştină”, cea „laică”, etc. sunt desigur inferioare celei amintite, dar nicidecum lipsite de orice valoare şi sens. Căci cine s-ar putea îndoi de talantul – noi românii putem uşor gândi la „talentul” uneori genial al compozitorilor şi interpreţilor din acele categorii şi genuri muzicale? Am fi putut da în acest sens nenumărate exemple dar lăsăm pe cititori să completeze acestea şi singuri din propria lor cultură şi educaţie muzicală. Avem în acest sens şi criteriul estetic şi artistic al timpului şi spaţiului: valoarea unei muzici de aceste genuri e cu atât mai mare şi confirmată cu cât are o vechime şi o arie de răspândire mai mare.
„Chipul şi asemănarea lui Dumnezeu” se referă la libertatea şi raţiunea omului. Acestea sunt atacate de către cei trei duşmani de temut: lumea, trupul şi diavolul. Am văzut că „lumea” şi „trupul” nu în sens absolut, ci în sensul negativ şi conotaţia pe care o dau Scriptura şi Sfinţii Părinţi. Când aceştia trei izbândesc, atunci ne pierdem şi libertatea şi raţiunea, devenind robi ai patimilor şi idolatriei. De acestea trebuie aşadar să ne ferim, şi, precum Ulysse cu acele sirene de care am amintit, să nu ne lăsăm ademeniţi şi subjugaţi de cântece şi ritmuri vrăjite, mai ales cu efect foarte mare asupra adolescenţilor şi tinerilor. Aşa se poate crea dependenţa – adiction – de muzică (şi dans), la ora asta se pot petrece ore în şir într-o baie de sunete din căşti şi tot felul de gadget-uri (i phone, i pad, etc.), radio DVD-uri din automobile, computere acasă şi la serviciu.
Dacă de acestea nu se poate scăpa fiind în lume decât plecând la mănăstire sau în pustie, vom căuta să ţinem sub control cu trezvie acest şuvoi muzical, ascultând cu măsură şi niciodată dând muzicii primul loc în viaţa noastră, nici chiar celei bisericeşti! Această recomandare poate fi îndeplinită, chiar dacă mai greu, de către cei obişnuiţi care sunt doar „fani” sau au „hobby” în acest sens. O problemă aparte o constituie însă pentru cei care au nu numai pasiunea şi „talantul” respectiv, ci ajung să fie profesionişti, să aibă o carieră şi venituri din aceste ocupaţii. Acolo desigur că trebuie aplicate aceleaşi recomandări, dar în sensul special al profesiunii lor, nu se poate cere tuturor o lepădare de această profesiune, şi toţi muzicanţii şi muzicienii să devină amatori!
Care ar fi totuşi criteriile de a stabili când o muzică zideşte sau sminteşte? Cumva s-ar putea spune că sunt aceleaşi ca şi celelalte domenii: anume dacă muzica – în acest caz – îl apropie sau îl depărtează pe om de Dumnezeu, mântuire, Împărăţia cerurilor, îl face mai bun, iubitor, credincios, milostiv sau dimpotrivă. Nu excludem nici acea zonă oarecum „neutrală” numită tradiţional: „nici nu zideşte, nici nu sminteşte” deşi ea este contestată de către unii din biserică.
Să observăm şi acest lucru: pe parcursul studiului am prezentat în succesiune istorică o serie de fragmente muzicale eterodoxe şi profane. În sine, ele conţin desigur acele elemente ce le depărtează în duh şi în formă de muzica ortodoxă. Dar, urmărind efectele asupra noastră constatăm cu oarecare surprindere că, cu cât muzica este mai veche, cu atât efectul ei nociv – doza de „otravă” conţinută – pare să nu mai aibă nici un efect negativ asupra noastră. Acelaşi lucru se poate constata desigur şi la celelalte arte.
Aceasta poate fi din două cauze: fie din adâncirea generală în păcate, urmată de o învârtoşare a inimii şi o nesesizare o dozelor letale. Sau, mai poate fi vorba şi de o întărire de la Domnul, un fel de „imunizare” în faţa acelora, rămânând stările de plăcere estetică în faţa văditelor calităţi de care au dat cu prisosinţă dovadă acele exemple. Desigur, nu este uşor a discerne care din acelea este cea potrivită în fiecare caz, ba chiar s-ar putea găsi şi o alăturare a ambelor cauze. Aceasta nu trebuie câtuşi de puţin să ne mire: nu numai vrăjmaşul lucrează, ci mai presus de toţi şi de toate stă pronia lui Dumnezeu!
În acest sens fiecare om matur şi conştient, ancorat în cele ale bisericii, împreună cu duhovnicul său şi cu un anturaj creştin ar putea să se orienteze de la caz la caz, de la persoană la persoană, de la o perioadă la altă, un loc la altul, ş.c.l. Reţetele, tiparele şi schemele, metodele fie ele şi duhovniceşti, sunt mai degrabă nelalocul lor în ortodoxie, care este viaţa însăşi. De aceea ne vom feri din parte-ne a le emite, chiar şi de ar exista o experienţă şi o competenţă personală în ambele domenii, muzical şi religios.
Domnul ne va fiecăruia da soluţia potrivită, de o vom dori şi cere. Să nu uităm că: „Toate mi-s slobode, ci nu toate mi-s de folos. Toate mi-s slobode, ci nu eu mă voi birui de vreuna.” (I Corinteni VI, 11-12), şi să înţelegem în duh creştinesc ortodox spusele Fericitului Augustin: „Iubeşte şi fă ce vrei”.

http://www.scribd.com/doc/71549582/Pr-Dan-B%C4%83dulescu-Cateva-considera%C5%A3ii-asupra-muzicii