Iubirea se percepe de inima care iubeşte, ea nu poate fi percepută de inima care nu iubeşte

din Sotul ideal, Sotia ideala
de Pr Nicolae Tanase
Editura Anastasis

IUBIRE ŞI SENZUALITATE

La tema aceasta foarte discutată putem enunţa pe scurt: iubire da, senzualitate da, libertate da, libertinaj nu, senzualitate da, dar nu oricum! Iubirea nu poate să aibă decât un singur sens, o singură definiţie, un singur obiect, un singur subiect, pentru că iubire este chiar numele lui Dumnezeu. Noi despărţim numele lui Dumnezeu de iubire, sau despărţim iubirea de numele lui Dumnezeu. Pentru că iubirea, în orice formă s-ar manifesta ea, este spre Dumnezeu. Când spunem iubire nu spunem nici plăcere, nici falsitate, nici senzualitate, nici ceea ce este pământesc, ci spunem numai ceea ce este ceresc.

în ce constă greşeala noastră? Greşeala constă în faptul că nu vrem să înţelegem că noi, oameni pământeşti, putem trăi pământeşte, totuşi tinzând spre cer. Dacă am putea înţelege lucrul acesta, mai mult de 4,3% din ortodocşi ar putea fi în biserică duminica. Dar noi despărţim ceea ce este firesc de ceea ce este suprafiresc, uitând că Hristos într-adevăr a luat chipul nostru şi toate ale noastre în afară de păcat, iar în acelaşi timp, Hristos a înţeles firea umană.

Noi suntem trup şi suflet, fară să facem confuzia între suflet şi psihic. Sufletul este domeniul de studiu al teologiei, iar psihicul este domeniul de studiu al ştiinţei numite psihologie. în paranteză fie spus, dacă este cineva student la psihologie şi nu are un duhovnic bun şi nu se spovedeşte des, nu are şanse să scape întreg la cap până la terminarea facultăţii.

Nu putem spune că Biserica este aici în exterior, pentru că Biserica este în noi, Biserica suntem noi, sau noi suntem parte din marea Biserică, precum într-o oglindă zdrobită, fiecare ciob oglindeşte soarele. Aceasta este marea taină şi a Sfintei Împărtăşanii. Ortodoxia se poate afla printre noi, se poate vedea în noi. Unii dintre noi suntem mai păcătoşi, alţii mai puţin păcătoşi. Cine ştie care suntem mai puţin păcătoşi? Nu ştiu. Cine ştie că suntem mai păcătoşi? Noi înşine. Un om poate să spună despre sine că este mai păcătos decât altul, dar nu poate să spună despre sine că este mai puţin păcătos decât altul. Pentru că în momentul acela este preluat şi dominat de păcatul mândriei, care în cazul lui devine cel mai mare păcat, precum în cazul hoţului cel mai mare păcat este furtul, precum în cazul criminalului cel mai mare păcat este crima pe care o săvârşeşte.

Noi, Biserica Ortodoxă, care avem aşa mari, puternice, rezistente valori, noi putem să realizăm ceea ce nu se mai întâlneşte în nicio confesiune, în nicio religie. Acest aspect este recunoscut de toţi aceia din alte confesiuni care sunt sinceri. Dar să nu ne culcăm pe-o ureche că suntem creştini de 2000 de ani, că avem valori mari, o sănătate genetică extraordinară, nu înseamnă că trebuie să ne adormim conştiinţa. Pentru că fiecare este sau nu este creştin prin Sfântul Botez şi fiecare este sau nu este creştin în măsura în care încearcă să îndeplinească făgăduinţele de la dumnezeiescul Botez.

Dumnezeu ar trebui prezentat ca iubire. Ce facem noi, Biserica Ortodoxă, din nefericire, cu acest aspect? Noi prezentăm pe Dumnezeu ca fiind sacru, ca Cel care pedepseşte, ca Cel care dă deoparte, ca Cel care opreşte binefacerile asupra acelui păcătos. Dumnezeu nu este aşa, Dumnezeu este iubire. Ori Dumnezeu, fiind iubire, nu face toate acestea. Adevărat este că noi înşine, cu voia noastră liberă, izgonim efectul puterii şi lucrării Lui asupra noastră. Iar de aici, bineînţeles că avem de-a face cu un teren unde puterea lui Dumnezeu nu se mai exercită, un teren unde dansează diavolul, un teren nesigur, un teren necercetat, un teren care nu este spre mântuirea noastră.

Filozofii greci şi Sfinţii Părinţi au observat că iubirea se percepe de inima care iubeşte, ea nu poate fi percepută de inima care nu iubeşte. Iubirea poate să fie doar în stadiul de a plăcea ceva, adică o iubire numit afilia. Şi mai există şi o iubire, eros, pe care noi o numim erotică, dar nici această iubire nu este una pe care Dumnezeu să nu o primească. Ea este o iubire care apare în urma existenţei sentimentelor în noi. Şi iubirea cea mai înaltă numită agape, acea iubire care tinde în mod direct către unirea cu Creatorul.

Acum ne întrebăm în ce măsură iubirea numită eros este sau nu este plăcută lui Dumnezeu. Şi ca să spunem de la început, ceea ce vrem să argumentăm este următorul fapt: erosul este plăcut lui Dumnezeu în măsura în care acest lucru se încadrează în largile graniţe, în larga grădină a trăirii duhovniceşti.

Patericul şi alte scrieri ale Sfinţilor Părinţi istorisesc şi scăderi ale marilor bărbaţi. De ce? Ca să ne arate nouă că firea umană poate urca şi poate coborî şi că firea umană este ajutată de Dumnezeu şi conlucrează cu harul lui Dumnezeu. Noi spunem că mântuirea aparţine celui ce crede drept, lucrează fapte bune şi conlucrează cu harul lui Dumnezeu. Acestea sunt condiţiile mântuirii şi pe acestea noi trebuie să le împlinim. Apar adesea întrebări dacă musulmanii se mântuiesc, sau baptiştii, sau catolicii. Noi nu putem spune că se mântuiesc sau nu se mântuiesc. Noi putem spune că pentru cel ce împlineşte aceste trei cerinţe, reguli, chemări ale lui Dumnezeu, se garantează mântuirea lui. Dintre care, cea mai importantă este conlucrarea cu harul lui Dumnezeu. Conlucrarea cu harul lui Dumnezeu se face prin Sfintele Taine. Existenţa Sfintelor Taine în Biserică face ca noi să putem face rodnice faptele noastre, rămânând, desigur, la mila lui Dumnezeu împlinirea lor şi credinţa noastră să nu fie o teorie. Să fie o lucrare, să fie o credinţă dreaptă, dar şi lucrătoare.

Aşadar, să împlinim ceea ce fiecare din noi am citit sau am auzit poate că în totalitate nu putem. Dar să ne dăm cu părerea, să schimbăm idei, să încercăm o desţelenire a gândirii nedesţelenite care nu aparţine Ortodoxiei, ci ne aparţine nouă. Celor care nu prea mai studiem, celor care purtăm ochelari de cal şi nu vedem nici stânga nici dreapta, celor care încercăm să-L prezentăm pe Hristos într-un singur fel, deşi Hristos se descoperă în multe feluri. El s-a revelat definitiv, revelaţia este definitivă, însă pentru fiecare Hristos acordă o lucrare specifică, pentru că El, Dumnezeu, ne-a creat pe noi ca unicate.

Şi atunci stăm şi ne întrebăm de ce ne depărtăm aşa de mult de ceea ce Sfântul Pavel a pus la aşa mare cinste? Această relaţie soţ-soţie. De ce punem aşa mari oprelişti la ceea ce Sfântul Ioan Gură de Aur în 11 reguli canonice a fixat pentru căsătorie? De ce tărăgănăm aşa mult relaţia noastră într-o prietenie? De ce suntem aşa nedecişi, nesinceri într-o prietenie? Pentru că nu înţelegem că erosul conduce la agape.

Ce ar însemna senzual? Este foarte greu de definit. Pentru că senzualitatea nu este ceva care trebuie să fie propriu unei situaţii. Pentru că nu toţi oamenii au nevoie de senzualitate. Există acum o carte care dă sfaturi pentru tânăra soţie. Cartea asta este foarte interesantă, pentru că încearcă să repună femeia în rolul ei. Cel mai bine este să punem femeia, sau bărbatul, sau tot ce se întâmplă în obligaţiile lor. Noi nu ne mai ştim obligaţiile. Noi, ca soţii tinere, nu mai ştim să ne primim soţii, care sunt aşa cum sunt ei educaţi – cum i-am ales aşa sunt – dar, deşi îi iubim, nu ştim să-i primim în casă. Şi nu ştim prin purtarea noastră să-i schimbăm în bine. Şi apoi dorim ca prin aca-tiste şi prin rugăciuni să-i modificăm. Dar nu reuşim, pentru că noi nu facem măcar un minim – acela de a avea o obişnuinţă firească în amabilitatea de a-l primi, sau atunci când pleacă de a crea o anumită ambianţă.

în general noi, când aflăm ceva, trebuie să transmitem. Să recunoaştem cu toţii că nu comunicăm totuşi suficient. Mai precis, noi nu ne simţim în Biserică. De ce? Pentru că Biserica, ca şi familia, funcţionează ca un corp, exact ca un corp uman. Adică există o preocupare a mâinii pentru picior, a piciorului pentru creier şi aşa mai departe şi nu se ceartă organele între ele. Fiecare are rolul lui, iar când un organ suferă, tot trupul suferă. Asta ne spune acum medicina, după 2000 de ani de la afirmaţia Sf. Pavel, că noi trebuie să funcţionăm ca un corp uman.

Poate că în oraşe este mai greu, că nu se cunosc oamenii între ei. Există invidie? Există. Există gelozie? Există. Există părere de rău pentru binele altuia? Există. Ce este gelozia? Este rugina iubirii. Ce este clevetirea? Este dorinţa de a ucide sufleteşte pe cineva. Prima vamă din cele 24 de vămi ale văzduhului este vama clevetirii. Nu este vama crimelor, nu este vama adulterelor, nu, este vama clevetirii. Pentru că noi ucidem prin această poziţie a noastră de a ne aşeza ca şi judecători ai fratelui nostru.

înţelegem noi vreodată că Dumnezeu ne iubeşte aşa cum suntem, în lupta noastră de despătimire? Pentru că Dumnezeu ne iubeşte până şi în ridicarea din mocirla păcatelor. Pentru că nu vom fi judecaţi pentru că am păcătuit, ci pentru că nu ne-am pocăit. Şi pentru că Dumnezeu ne va judeca în acelea în care vom fi găsiţi la momentul morţii noastre. Care este momentul acela? Momentul acela este necunoscut, dar este continuu pregătit de noi. Noi, fiecare, tânăr, copil, bătrân, în măsura înţelegerii, trebuie să trăim în perspectiva morţii. Cine nu trăieşte în perspectiva morţii se limitează în pregătirea sa pentru lumea aceasta şi nu va fi pregătit pentru lumea de dincolo.

Auzim, primim, citim de multe ori acatiste. Şi dacă doresc să ameninţe pe cineva, oamenii obişnuiţi în general aşa zic: „Dacă nu mă laşi în pace, dacă nu te potoleşti, am să plătesc acatiste.” Atunci celălalt imediat se potoleşte sau se sperie. Pentru că nu studiem despre ce este vorba, ni se pare că aceste acatiste ar fi nişte rugăciuni puternice pentru răul celuilalt. în realitate nu este aşa – acatistele sunt rugăciuni foarte puternice pentru luminarea minţii oamenilor, pentru binele oamenilor, pentru tot ceea ce este bineplăcut lui Dumnezeu. Nu cred că există undeva vreun preot care să se roage să pedepsească Dumnezeu pe unul pentru că i-a făcut rău. Noi trebuie să ne rugăm pentru cei pe care-i pomenim, pentru ca Domnul Dumnezeu să lumineze mintea răufăcătorilor, să se îndrepte, cu milă, cu bunăvoinţă, cu dreptate, cu dragoste, către cel pe care l-a jignit sau l-a nedreptăţit. Asta este, pentru asta ne rugăm.

Totuşi, se întâmplă un fenomen care este foarte cunoscut: dacă cineva este puternic nedreptăţit, acesta merge şi plăteşte acatiste şi se fac rugăciuni pentru el şi pentru cel care l-a nedreptăţit. Şi vedem că se întâmplă ceva rău, foarte rău, aceluia. Şi zice cel care a plătit: „Vezi, dacă am plătit acatiste?” Iar noi nu ştim ce să mai credem. Iată ce trebuie să credem: există un flux de sentimente către celălalt. Aceste sentimente de iubire pleacă din noi către cel pe care-l iubim. Şi un acatist este o rugăciune pentru cel pe care noi îl iubim. Dacă el va răspunde cu acelaşi fel şi putere de flux de sentimente, el va face un schimb. Şi se va crea un echilibru între noi. Şi dacă nu, sentimentele noastre intră în el, şi intră, şi intră, şi intră, şi el nu dă sentimentele lui către mine şi atunci „plesneşte”. Aceasta este explicaţia la ceea ce se întâmplă.

Iată ce se întâmplă între un băiat şi o fată, unul care dă sentimente şi celălalt care nu dă. Cel care nu dă este foarte în pericol. De aceea, un băiat care este neserios şi este iubit de o fată şi nu dă el înapoi sentimente echivalente, nu spun că „pocneşte”, dar nu-i merge bine lui în viaţă. De ce? Pentru că fata dă, are sentimentele ei curate şi el nu dă. Şi atunci se întâmplă această pocnire, acest dezechilibru. Iar Dumnezeu doreşte echilibru, întrucât în univers este un echilibru perfect.

Sursa Despre Taina Căsătoriei