De ce să ne cerem iertare?

Într-o dimineaţă , după Sfânta Liturghie, Stareţul se afla în biroul său şi discuta.
La un moment dat s-a adaugat celor de faţă şi un fiu duhovnicesc al său, cu fiica sa de patru ani. Stareţul a observat îndată că cea mica era mânioasă şi a cerut să afle pricina. Deoarece aceea nu răspunse, a început tatal ei să explice că putin mai înainte lovise pe unchiul ei în timp ce glumea cu ea. În ciuda recomandărilor ce i s-au făcut şi a iertării unchiului ei, ea nu ceruse iertare.
Atunci Stareţul îi lasă pe toţi în birou, o ia pe fetiţă de mână şi merge în camera alăturată. De acolo telefonează unchiului ei, îi explică pricina telefonului şi spune fetiţei :
- Hai, copilul meu cel bun, cere iertare de la unchiul tău.
Cea mică însă ţinea gura strânsă.
- Un cuvinţel este, spune-l, copilul meu cel bun. Iată, eu mâine îţi voi lua un dar. Spune acest cuvânt scurt.
Cea mică rezistă cu tăcere îndărătnică. Atunci Stareţul a spus ca pentru sine: Vezi cum se teme diavolul de cuvântul acesta, chiar şi când îl spune un copil mic! Vezi cum a legat-o şi n-o lasă!
Încercarea continua de mai bine de jumate de oră. La sfârşit, Stareţul spune fetiţei cu un ton mustrător:
- Ascultă, copilul meu, dacă nu ceri iertare nu vei avea ajutorul lui Dumnezeu şi te vei îmbolnavi. Ai auzit? Te vei îmbolnăvi!
Copila a început să şoptească printre dinţi ” iertaţi “. Stareţul insistă:
- Mai tare, copilul meu, mai tare să auda şi diavolul şi să fugă departe!
Copila spune din nou puţin mai tare. Atunci Stareţul o sărută, îi dă bani şi o duce în birou, unde lăsase pe vizitatori să aştepte.
- Daţi-i toţi câte o suta de drahme deoarece astazi s-a luptat cu diavolul şi l-a biruit!

Din Crampeie de viata. Din viata si invatatura parintelui Epifanie Teodoropulos

Via Parohia Ortodoxă Română din Oslo