Prin acestea însă nu se pot scuza nicicum, ci dimpotrivă, îşi aduc o şi mai mare osândă, fiindcă „văd paiul din ochiul fratelui” şi îl judecă, dar „bârna din ochiul lor - da, o ditamai bârnă - nu o iau în seamă” (cf. Matei 7, 3). Zice: acest părinte sau acesta s-a făcut vinovat de cutare sau cutare păcat. Ei, şi ce? E om, şi nu este om care să nu greşească. „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi” (1 Ioan 1, 8). Eşti tu, oare, fără de păcat? Dacă nu eşti, de ce arunci în fratele tău cu piatra osândirii?
Dacă aş începe să-ţi caut viaţa, „la bani mărunţi”, raportând-o la cuvântul lui Dumnezeu, ţi-aş putea condamna şi eu păcatele, multe şi grele, cu propriile tale cuvinte. Aş putea să te învinuiesc de trufie, de îngâmfare, de necredinţă, de iubire de agonisire, de desfrânare, de tâlcuire anapoda a cuvântului lui Dumnezeu şi a poruncilor Sale, de răceală în credinţă şi de câte altele. Ţi-aş găsi, poate, nu o singură „pată”, ci întreg trupul tău devenit o imensă pată neagră, fiindcă ochiul minţii tale este viclean.
Cât de mult mă scârbeşte această drăcească satisfacţie de păcatul altuia, această infernală strădanie de a demonstra păcatele, adevărate sau închipuite, ale omului! Şi când te gândeşti că cei cărora le place să se ocupe de aşa ceva îndrăznesc să susţină că o fac din respect şi că încearcă, prin toate mijloacele să îndeplinească porunca lui Dumnezeu despre iubirea aproapelui! Despre ce iubire poate fi vorba când cauţi cu orice preţ să vezi şi să găseşti chiar şi la oamenii de seamă şi la sfinţi pete negre şi când, pentru un singur păcat, cauţi să le ponegreşti toată viaţa, refuzând să li-l treci cu vederea, chiar şi atunci când ar fi cazul.
Uitat-aţi oare că dragostea „toate le rabdă” (1 Corinteni 13, 7)? Ce rău imens fac lor înşile şi altora aceşti viermi moralizatori! Ei fac să se surpe în conştiinţa multora respectul legitim faţă de anumite persoane, să li se întunece prestigiul, să nu mai poată fi luaţi drept exemplu de urmat, agită spiritele cu gând de osândă, îşi fac rău lor înşile, luând de la diavolul otrava judecării aproapelui. Frate! „Cine eşti tu, ca să judeci pe sluga altuia? Pentru stăpânul său stă sau cade. Dar va sta, căci Domnul are putere să-l facă să stea” (Romani 14, 4). "
(Sfântul Ioan de Kronstadt -Satisfacţia de a vorbi de rău pe alţii, Viaţa mea în Hristos)
*
”Argumentele sunt ca niște ciomege în capul aproapelui. Argumentele sunt nevoia noastră de a avea ultimul cuvânt, de a avea dreptate, de a-l birui pe celălalt. Niciodată nu vom birui prin argumente. Singurul fel în care putem să trecem printr-un conflict și să beneficiem de tensiunea pe care o aduce acesta, este să ascultăm, nu să vorbim. Să ascultăm ca să vedem, să înțelegem, pe de o parte ce voiește fratele meu de la mine și, pe de altă parte, ce vrea Dumnezeu de la mine în situația respectivă. Și dacă zice „iartă-mă”, să iertăm, dacă vrea cămașa, dă-i și haina… Dar să nu le luam ad-literam, că vor fi puțini cei care ne cer haina de pe noi. Ci, metaforic: dacă cineva vrea ceva de la noi, să-i dăm mai mult decât se așteaptă. Acest „mai mult” poate fi un zâmbet, un cuvânt bun, o iertare, o renunțare la „evidenta” noastră dreptate…
Argumentele sunt cei mai puternici vrăjmași ai minții noastre, pentru că acolo, veți vedea, nu urmărim decât să-l punem pe celălalt în inferioritate. Rivalitatea dintre oameni își are izvorul în nevoia omului căzut de a fi mai bun decât celălalt. Pentru asta judecăm, acuzăm, ne scuzăm pe noi înșine... Argumentele nu fac decât să spună: „nu vezi că eu am dreptate, nu vezi că eu sunt mai bun, nu vezi că eu sunt mai grozav?”. Și ăla nu vede pentru că el vede că el e mai bun și mai grozav, nu are cum să vadă. Dacă va fi biruit va fi umilit, dar nu va fi convins de superioritatea ta, ci doar siluit, abuzat. Convingerea prin argumente este o formă de abuz!
Dacă de la început cedăm și nu aducem nici un argument, ci încercăm doar să-l înțelegem pe celălalt, celălalt, simțindu-se înțeles, va simți și el nevoia să ne asculte, să ne înțeleagă. A înțelege pe cineva nu înseamnă a fi de acord cu el. Să zicem că vine cineva la mine și zice: „Maică, mi-a plăcut la o conferință de-a mata și vreau să mă însor cu mata. Că sunt singur și văd că înțelegi ce e dragostea și te rog să-mi acorzi mâna.”. Dacă-l voi asculta, voi înțelege că suferă că n-a avut „noroc” în dragoste, că nimeni nu l-a înțeles, că simte că eu îl înțeleg… Și zic: „Te înțeleg – și chiar îl înțeleg – dar eu nu pot să mă mărit: că sunt monahie, că sunt bătrână, că nu doresc să mă mărit…”. Și zice: „Ia uite, da, săraca, m-a înțeles, da’ nu poate și nici nu vrea.”. Dar dacă îi spun: „Nu ți-e rușine, să-ți treacă așa o prostie prin cap?”, el se va simți rănit, nu?
Să reținem așadar: înțeleg, dar nu sunt de acord. Pentru că eu altfel văd problema. Acesta e punctul tău de vedere, acesta e punctul meu de vedere, nici o forță nu mă va putea obliga să fac ca tine, dar te înțeleg. Să vedeți câtă armonie aduce acest fel de a fi între noi. Copilul zice: „Vreau să mă duc la discotecă, vreau să fiu cu X…”. „Înțeleg. Dar nu te las.” Dacă tu zici: „Iar începi…? Că acolo se întâmplă tot felul de dezmățuri…”, îl cerți degeaba. Nu se duce acolo pentru dezmăț, ci ca să nu fie singur, sau să fi e cu Măriuca. Atunci poți să-i spui: „Înțeleg că vrei să fii cu copii de vârsta ta. Dar mie mi-e frică să nu ți se întâmple ceva rău și de frică, nu te las.”. Atunci se va simți înțeles și te va înțelege și pe tine… Sunt exemple copilărești cumva, dar e foarte important să nu argumentăm și să ne înțelegem unul pe altul. Respectul pentru punctul celuilalt de vedere aduce armonie și înțelegere.”
(Maica Siluana- Cât de important este să argumentezi când te cerți cu cineva?)
*
Cum răspundem când suntem vorbiţi de rău?
*
Dacă îmi vor vorbi de alţii, mă voi ridica să plec
2 comentarii:
Frumoase rânduri la început de post. Pişcă un pic, dar pişcă sănătos.
Ca o injecție cu calciu :)
Trimiteți un comentariu