Cuvântul rugăciunii
Suntem cufundaţi într-un nor de vorbe. Unii până la mijloc, alţii până la umeri, alţii cu totul, cu toată viaţa lor. Cuvinte lipsite de rost şi de greutate, cuvintele lumii acesteia. Le zicem informaţii, dar cele mai multe sunt cel mult nimicuri, dacă nu bârfe sau chiar cuvinte de batjocură; cuvinte de slavă deşartă sau lascive, precum trupurile îmbibate cu plăceri, ori cuvinte mânjite în noroiul patimilor de ocară.Aşa de puternic s-au intoxicat minţile multora cu vorbele ucigătoare de suflet, că nu mai pot trăi fără ele, precum drogatul care trebuie să-şi ia doza pentru a se linişti… Astfel se explică de ce aproape trei milioane de români nu-şi pot începe sau sfârşi ziua dacă nu-şi aruncă ochii peste ziare ca Libertatea, Click sau Cancan, iar viaţa noastră, a tuturora, ajunge să fie din ce în ce mai grea. Căci vorbele spurcate sunt epidemice. Se împrăştie din om în om. Le auzi chiar fără să vrei. La serviciu, în autobuz sau pe scara blocului, ne cotropesc chiar şi pe noi, cei care vrem să ne ţinem departe de ele.
de Virgiliu Gheorghe
„Predica fără trăire nu-i decât o trăncăneală!”
De ce renunţă la muzică Cedry2k
Pe vremuri, poeţii îşi cântau versurile suav la „lumina lunii” – astăzi însă e prea mult zgomot şi orice cântec trebuie strigat în „bătaia furtunii”. Ca să ieşi din sistem, trebuie să mergi împotriva lui. Ca să-I urmezi lui Hristos, trebuie să te lepezi de toate. Cum s-a lepădat de muzică şi din ce motiv ne răspunde unul din artiştii rap cei mai iubiţi astăzi, Cedry2k, pe numele său adevărat Marius Stelian Crăciun, într-un „rap-interviu” pe care l-am aflat mai viu presărându-l cu versuri din cântecele sale…- Cine e Cedry2k?
- Un personaj pe care l-am creat ca să mă adaptez cerinţelor anilor 2000 şi totodată un răspuns la presiunile sociale pe care le-am simţit în cadrul copilăriei şi adolescenţei. Este un rebel, un neînţeles, a fost şi nihilist la un moment dat…
Până m-am trezit ca şi alţii pe baricade
Înrolat aiurea în războaie moderne mascate
Unde oameni dispuşi la orice pentru nimic
M-au transformat rapid din Stelică-n Cedry2k.
- Un nihilist care a ajuns totuşi la Dumnezeu… Ce-au zis cei care te cunoşteau când au văzut întoarcerea ta la credinţă?
- Evident că fiecare a văzut în mod diferit schimbarea mea. Unii se bucură pentru mine şi mă încurajează constant; alţii, dimpotrivă, sunt dezamăgiţi, mă consideră un habotnic, un îndoctrinat. Bineînţeles, tema credinţei este una extrem de sensibilă – mai ales astăzi, când foarte mulţi renunţă la religia lor, din diverse motive. În societatea modernă, tinerii manifestă o teamă constantă faţă de Biserică – normal, cineva a avut grija de asta… Oricum, nu mi-am propus să îi mulţumesc pe oameni, ăsta e rolul politicienilor.
Acum lasă-mă dacă vezi că mi-am găsit drumul,
Când făceam pe nebunul nu mai mârâiaţi niciunul.
- Cum ai ajuns să-L cauţi pe Dumnezeu?
- Din dorinţa de a fi fericit. Am rezonat dintotdeauna cu realităţile creştine… Dar ceea ce m-a împins să-L caut pe Dumnezeu vine, în mare parte, din eşecul ştiinţei (psihologie, filosofie, sociologie) de a-mi explica mersul vieţii, în general – şi rostul nostru, natura umană, în mod special. Căutarea în sine presupun că ţine de natura mea. Niciodată nu m-a interesat nimic mai mult decât Adevărul ascuns în spatele realităţilor materiale. Descoperirea lui Dumnezeu încă se derulează – la sfârşit tragem linia…
consemnează Cezar Machidon
Viitorul cărţii în era Internetului. Cum ne diminuează Internetul dorinţa şi putinţa de a mai citi
Dintre toate mediile informaţionale,
cartea a rezistat probabil cel mai bine influenţei Internetului. Este
adevărat că editorii de carte au suferit pierderi destul de însemnate în
cifrele lor de afaceri odată cu trecerea paginii tipărite pe ecranul
computerului, însă forma propriu-zisă a cărţii nu s-a schimbat prea
mult. „O secvenţă lungă de pagini tipărite, adunate între două coperţi
tari – cartea s-a dovedit o tehnologie remarcabil de robustă, rămânând
folositoare şi populară timp de peste jumătate de mileniu”, observa
într-o carte despre fenomenul Internet şi efectele sale analistul media
Nicholas Carr.
de Lect. univ. dr. Andrei Drăgulinescu
„Naşterea nu este o boală!” (I)
Povestea venirii pe lume a celui de-al optulea copil din familia Capsali
Venirea pe lume a unui copil este pregătită cu cea mai mare grijă de viitorii părinţi: vor să beneficieze de aparatura cea mai performantă, de spitalul cel mai renumit şi, desigur, de medicul cel mai bun. De aceea, pentru mulţi poate părea curată nebunie să hotărăşti ca naşterea să aibă loc acasă, sub asistenţa unei moaşe – şi asta în zilele noastre, în plin centru al Capitalei, în casa unui cunoscut jurnalist: Iulian Capsali. Însă cele întâmplate au fost mai insolite de-atât: Cleopatra a născut acasă moşită de soţul ei! Dumnezeu le-a purtat de grijă şi astfel au mai dobândit un prunc, frumos şi sănătos, al optulea în familia lor: Miriam.- Cum aţi ajuns să luaţi decizia aceasta, ca naşterea să aibă loc la voi acasă, asistaţi doar de-o moaşă?
Iulian Capsali: N-a fost o decizie pe care s-o fi luat de la bun început. Trebuia să naştem la Polizu, dar maternitatea a fost închisă pentru o perioadă… Şi, din pas în pas, am ajuns aici. Întâi am vorbit cu o moaşă, de altfel foarte cunoscută, care a fost însă reticentă – ne-a spus că ea nu asistă o naştere acasă. Dumnezeu a vrut să aflu apoi de o moaşă, despre care mi-a vorbit o prietenă. Am sunat-o şi ea a fost foarte deschisă. O cheamă Irina Popescu, e o tânără extraordinară, care a făcut o facultate de moaşe (există aşa ceva, nu ştiam iniţial!). Imediat cum am sunat-o a venit să ne cunoască, să stăm de vorbă, să vadă condiţiile din casă…
Cleopatra Capsali: A fost foarte drăguţă, ne-a vorbit despre ce înseamnă să naşti acasă cu moaşă. Iniţial, eu nu eram chiar atât de liniştită, pentru că aveam impresia că „moaşa” este acea asistentă din spital care stă pe lângă medicul ginecolog atunci când naşti. Or, nu prea aveam încredere în aşa ceva; dar, după ce-am vorbit cu Irina, mi-am dat seama că moaşa este mult mai mult decât o simplă asistentă. Din faptul că făcuse această facultate de trei ani, din felul în care aborda problema, mi-am dat seama că este foarte competentă, că ştie ce are de făcut. În plus, urma ideile unui ginecolog francez, Michel Odent, care vedea naşterea ca pe ceva normal. De fapt, chiar deviza ei este: „Naşte cum simţi!”.
consemnează Raluca Tănăseanu
„Neîncetat vă rugaţi!” I Tes. 5:17
Părintele Ioan Larion de la Sihăstria Rarăului despre Ieroschimonahul Daniil Tudor
Părintele Ioan este stareţul Mănăstirii Sihăstria Rarăului. A intrat în anii 1950 ca frate în Schitul Rarău, unde era stareţ Ieroschimonahul Daniil Tudor, al cărui duh îl va călăuzi toată viaţa. După izgonirea din mănăstire prin Decretul din 1958, slujeşte ca preot celibatar. Este întemniţat doi ani la Jilava şi Aiud. După 1990 se întoarce în mănăstire, reclădind din temelie, material şi duhovniceşte, Sihăstria Rarăului.- Părinte Ioan, aţi fost ucenicul Stareţului Daniil de la Rarău. Povestiţi-ne care e prima amintire pe care-o aveţi cu Părintele Daniil?
- Prima amintire… când am mers prima dată în mănăstire la Rarău, când ne-am întâlnit prima dată. Nu ştiu dacă pot să folosesc cuvântul „superb”… a fost ceva deosebit, care m-a impresionat foarte mult. Am văzut aşa un bătrân, cu barbă albă – cum sunt şi eu acuma – într-o reverendă de doc, cu o pânzăcioară în spate şi foarte multă dragoste sufletească, multă mărinimie… M-a primit cu toată dragostea şi mi-a dat primele instrucţiuni de convieţuire în mănăstire. Eu venisem de la Alba-Iulia, de la Mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul; am stat acolo vreo şase luni, apoi m-am întors, am venit la Rarău. Mi-am adus aminte de munţii ăştia frumoşi, de aerul ăsta curat şi de viaţa duhovnicească din părţile astea. Părintele Daniil Tudor era foarte vestit cam peste tot, şi asta m-a atras şi-am venit.
Când am ajuns, am văzut tineri, toţi cu metaniile în mână, toţi ziceau: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Foarte serioşi, smeriţi şi plini de dragoste! Şi am intrat şi eu în ceata lor. Căutam să mă adaptez la condiţiile duhovniceşti ce se puneau în Schitul Rarău. Ieroschimonahul Daniil era prezent la slujbe, la cuvânt… La sala de mese se citea dintr-o carte şi el făcea comentarii, vorbea despre vieţile Sfinţilor, de răbdare, de virtuţi duhovniceşti. Tot timpul era cuvânt duhovnicesc. Şi m-a impresionat foarte mult când am auzit, şi-am şi văzut, şi-am şi împlinit ascultarea – care era de o jumătate de oră muncă, jumătate de oră rugăciune. Fiecare avea câte-o trăistuţă pusă pe umeri de-a curmezişul şi câte-o carte: ori Pateric, ori Prolog, ori Ceaslov, ori Psaltire… Şi fiecare citea o jumătate de oră, apoi iar lucra jumătate de oră. Împleteau munca cu rugăciunea, cum spun Părinţii: „Munciţi şi vă rugaţi” şi cum zice Sfântul Apostol Pavel, mai deosebit: „Rugaţi-vă neîncetat” 1 Tes. 5:17. Ieroschimonahul Daniil asta urmărea permanent, să se facă rugăciune neîntreruptă, ceea ce l-a tulburat pe satana din iad şi a început prigoana asupra lui, până când a ajuns în închisoare şi l-au schingiuit comuniştii. Şi a ajuns Sfânt, mare mucenic Daniil…
consemnează Cezar Machidon
Cum să-l motivăm pe copilul nostru să înveţe mai bine?
De atâtea ori întâlnim cazuri de copii inteligenţi, cu potenţial ridicat, care nu reuşesc să se descurce la şcoală pe măsura capacităţii lor. Cu toate că ar putea fi printre primii, ei aduc acasă rezultate mediocre şi nu fac efortul să dea tot ce pot mai bun. La rândul lor, părinţii încep să se îngrijoreze în faţa carnetului de note, închipuindu-şi tot ce poate fi mai rău în viitor pentru copilul lor, aşa că încep să-l certe pentru lenea, iresponsabilitatea şi lipsa lui de motivaţie. Desigur, nu putem rămâne nepăsători văzând dezinteresul copilului şi modul în care îşi risipeşte potenţialul…Încă de la vârste mici, motivaţia este una din cheile reuşitei. Copiii motivaţi au rezultate mai bune la şcoală – şi asta nu neapărat pentru că ar fi mai inteligenţi decât alţii, ci pentru că muncesc mai mult, cu mai multă pasiune, încercând să ofere tot ce au mai bun.
Un copil motivat are o atitudine pozitivă faţă de învăţătură, nu se dă în lături în faţa greutăţilor, chiar dimpotrivă – şi duce întotdeauna la bun-sfârşit ceea ce a început. Copilul lipsit de motivaţie însă alege permanent sarcinile mai uşoare, care nu cer un efort prea mare, renunţă când dă de greu şi, în general, lasă lucrurile neterminate. Este apatic şi dezinteresat faţă de activitatea intelectuală, şi numai împins de la spate se apucă de învăţat.
Psiholog Irina Constantinescu
http://www.familiaortodoxa.ro/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu