Uimirea și recunoștința ne vindecă de bolile dobândite și întreținute prin ceea ce numim stres

Sufletul omului învață, încet, încet să semene cu Domnul pe măsură ce se dezvață, prin suferință, de lume. Iar lumea este totalitatea tiparelor de atitudine automată în fața realității din jur. Lumea e totalitatea patimilor, spun sfinții Părinți. Iar suferința e o școală, o suită de lecții de trezire din somnambulismul pe care îl numim noi viață. Și, cu cât suntem mai silitori în a păstra și cultiva starea de trezie, cu atât mai degrabă ajungem la bucuria de a fi pur și simplu care ne umple de uimire. Iar uimirea e o cale de cunoaștere inepuizabilă care ne scoate din viața psiho-somatico-socială și ne deschide celei divino-umane.
Mai mult, uimirea și recunoștința ne vindecă de bolile dobândite și întreținute prin ceea ce numim stres. Iată de ce prezența unei bunicuțe „conectată la Dumnezeu” după rânduiala sfântă a Bisericii e darul lui Dumnezeu pentru o mămică tânără. Și, când ai acceptat să fii „paratrăznetul” tensiunilor fiicei tale devenită mamă, ai fost mai asemenea cu Domnul decât îți poți da seama pentru că El asta a făcut și face: a preluat și preia mereu și mereu tensiunile ucigătoare ale fiilor Săi aflați în lume...

Maica Siluana