Am învăţat că făceam confuzie între a iubi şi a accepta... atunci când iubeşti cu adevărat pe cineva, îl iubeşti indiferent unde e, indiferent ce face... îl iubeşti chiar dacă te înşeală sau te minte... îl iubeşti pur şi simplu! Dar a accepta o anumită reacţie sau atitudine din partea cuiva, a accepta o anumită situaţie, se leagă de respectul de sine, depinde cât de mult te respecţi şi cât de mult doreşti să fii respectată... de cât de mult te iubeşti pe tine însuţi, în funcţie de aceasta accepţi sau nu o anumită situaţie...
Uneori, din respect pentru tine, pui capăt. Asta nu înseamnă că nu-l mai iubeşti...
Iubirea nu doare niciodată... ne dor aşteptările noastre neîmplinite. Or, aşteptările noastre sunt date de ceea ce suntem noi la un moment dat, cu experienţele noastre, cu firea noastră, cu cunoştinţele noastre, cu educaţia noastră. Dacă nu primim răspuns pe măsura aşteptărilor nu înseamnă neapărat că e vina lui... înseamnă că, pur şi simplu, nivelul aşteptărilor e diferit. Acceptarea îşi are limitele ei, însă, nicidecum aceasta nu trebuie să ducă la degradarea personalităţii morale, la degradarea sufletului.
Principiile tale despre respectul de sine şi respectul celui de lângă tine îţi determină aşteptările, îţi determină reacţiile.
Şi toate astea le-am învăţat şi ca urmare a faptului că existaţi în viaţa mea.
Sărut mâna, măicuţa mea, sărut mâna!
Florentina
*
Florentina mea dragă
Mulţumesc pentru mesaj! E aşa clar şi corect!
Acum aş vrea doar să precizez o nuanţă care reiese din mesajul tău: Există o acceptare rea: când accepţi ca cineva să facă ce voieşte cu tine, să-ţi facă rău, să te rănească şi tu să accepţi. Acesta e un păcat, e complicitatea a ta la păcatul celuilalt. Şi trebuie văzut de ce facem asta când o facem. De plăcere, de frică, de lene? Există însă şi o acceptare bună, şi anume, acceptarea celuilalt ca persoană. Accept că el este aşa cum este şi că se poartă aşa cum se portă din motive de el ştiute. Are "dreptul" să se poarte şi să fie cum vrea şi eu accept asta, dar nu accept să facă asta cu mine!
Apoi, accept că m-a făcut să sufăr şi că acum trăiesc nişte urmări ale acestei suferinţe. Accept realitatea şi faptul că nu mai pot schimba nimic din ce a fost. Eu doar mă pot elibera de această durere acceptând-o şi trăind-o până la capăt, fără a căuta să mă răzbun sau să-l schimb pe el. Fără aşteptări de la el, care ar fi nişte pretenţii. Mă voi elibera iertând. Dar, în acelaşi timp, voi face tot ce pot şi ce nu pot cu ajutorul lui Dumnezeu, ca el să nu-mi mai provoace acea suferinţă, mergând până la ruperea relaţiei.
Oare are sens ce spun?
Cu drag mult,
M. Siluana
Acum aş vrea doar să precizez o nuanţă care reiese din mesajul tău: Există o acceptare rea: când accepţi ca cineva să facă ce voieşte cu tine, să-ţi facă rău, să te rănească şi tu să accepţi. Acesta e un păcat, e complicitatea a ta la păcatul celuilalt. Şi trebuie văzut de ce facem asta când o facem. De plăcere, de frică, de lene? Există însă şi o acceptare bună, şi anume, acceptarea celuilalt ca persoană. Accept că el este aşa cum este şi că se poartă aşa cum se portă din motive de el ştiute. Are "dreptul" să se poarte şi să fie cum vrea şi eu accept asta, dar nu accept să facă asta cu mine!
Apoi, accept că m-a făcut să sufăr şi că acum trăiesc nişte urmări ale acestei suferinţe. Accept realitatea şi faptul că nu mai pot schimba nimic din ce a fost. Eu doar mă pot elibera de această durere acceptând-o şi trăind-o până la capăt, fără a căuta să mă răzbun sau să-l schimb pe el. Fără aşteptări de la el, care ar fi nişte pretenţii. Mă voi elibera iertând. Dar, în acelaşi timp, voi face tot ce pot şi ce nu pot cu ajutorul lui Dumnezeu, ca el să nu-mi mai provoace acea suferinţă, mergând până la ruperea relaţiei.
Oare are sens ce spun?
Cu drag mult,
M. Siluana
