Mi-e indiferent numele meu, eu aş răspunde la oricare alt nume ...
Nu ştiu de ce-am început cu asta... scrisoarea mea e NIMIC, eu sunt nimic. Nu ştiu de ce scriu, simt nevoia să vă scriu, nu ştiu ce să vă spun... NU! Ştiu, dar nu pot. Asta e!! Simt că sunt lucruri ce îşi au locul doar în mine, simt că nu pot să le spun nimănui, nici măcar să le scriu... nu sunt lucruri rele sau grave, sunt un fel de concepţii... sau poate nici atât... Vreau să îmi cer scuze, mii de scuze, vă rog să mă iertaţi, ştiu că aveţi mult de lucru, să răspundeţi la multe scrisori cu adevărat importante, şi eu vcă deranjez cu nimicul meu, ştiu şi îmi pare rău. Iertaţi-mă !
Vă scriu pentru că am citit scrisoarea Marei, o fetiţă de doar 12 ani... aş vrea să fiu ca ea... am plâns şi încă plâng... eu de ce nu pot să fiu aşa? Eu am părinţi care nu se ceartă, care se iubesc şi mă iubesc... şi cu toate acestea nu mă ascultă nimeni... am ajuns să cred că nu mă aude nimeni, că ce spun eu, ce cred eu e nimic... nici măcar nu reţin ce spun, dar să mai priceapă cineva..
.
Cred că, cu cât simţim mai multe, cu atât nu ştim nimic... cu cât încercăm să descoperim mai mult, cu atât ne complicăm mai mult... Nu sunt supărată pe nimeni deşi nimeni nu mă înţelege.
Cred că, cu cât simţim mai multe, cu atât nu ştim nimic... cu cât încercăm să descoperim mai mult, cu atât ne complicăm mai mult... Nu sunt supărată pe nimeni deşi nimeni nu mă înţelege.
La şcoală învăţ, nu prea mult, dar cum nimeni nu învaţă, sunt considerată o tocilara. Încă ceva nu înţeleg: de ce oameni buni nu sunt apreciaţi, iar cei răi sunt ridicaţi în slăvi, de ce ?
Nu ştiu ce să fac în viitor, când o să termin liceul, nu ştiu pentru ce sunt bună... M-am gandit să mă duc la o mânăstire, să mă călugăresc şi să nu spun nimănui. Mă simt foarte aproape de Dumnezeu, dar simt că Îl sufoc, şi atunci iau o pauza... ştiu că El mă vede.
Eu nu cred în destin, şi cu toate acestea, cred că sunt lucruri care se întâmplă oricum, cu sau fără voia noastră. Cum e cu coincidentele? Există întâmplare sau nu; fiecare are un rol?
Mi-e frică, mi-e frică de tot, mi-e frică să merg pe stradă, mi-e frică de întuneric, mi-e frică de tot...
Ştiu că sună ca o întrebare de grădinţă, dar... există fantome? Cum e cu taina acea? Fiecare om are un drum pe care trebuie să meargă? Şi dacă nu-l gaseşte? De ce oamenii îşi bat joc? De ce nu mai cred în Dumnezeu? Ce trebuie să le spui oamenilor care te cred ciudată? Ce să fac? Care e drumul meu? De ce m-am născut aici... ce trebuie să fac? Nu ştiu nimic...
Vă rog să nu îmi ignoraţi scrisoarea.
Vă iubesc, nu ştiu de ce, dar asta simt!
Cu drag, un nimeni oarecare !
*
COPILE DRAG, DRAG ŞI SPERIAT,
Te îmbrățișez cu recunoștință pentru mesaj, încredere și dragoste. Și-I mulțumesc lui Dumnezeu că am apărut în Calea ta, chiar dacă întâlnirea noastră ar putea fi scurtă, cât acest schimb de mesaje. Eu ştiu că e o întâlnire prevăzută de Domnul în iubirea Lui pentru tine şi, important e ca ea să te ducă mai lângă El şi, prin asta, mai lângă tine.
O să treacă o vreme şi o să vezi, suflet drag, că această durere te-a salvat de la moartea prematură în frivolitatea existenţei fără asumarea acestei dimensiuni. E firesc să te doară ce e în jur, e firesc să suferi că nu poţi schimba lumea, e firesc să te doară singurătatea. Dar e minunat şi dumnezeiesc faptul că nu apelezi la surogate de viaţă sau fericire pentru a scăpa de această durere. Aici e lucrarea harului şi meritul tău. Aici e punctul în care inima adolescentului alunecă spre dependenţe, spre droguri, în cele mai diferite înfăţişări. Adică spre a înghiţi ceva, sau a face ceva care să-l scape de durere. Or, viaţa e o permanentă naştere, prin durere, la o viaţă mai adevărată. Curând vei afla prieteni pe Cale cu care să poţi comunica şi îţi va fi mai usor. Curând vei învăţa să afli bucuria în fiecare firicel de durere şi sensul, dincolo de frivolitatea şi răutatea care se văd la tot pasul. Va veni vremea când vei vedea că tot ce fac oamenii rău sau frivol nu e decât o mască pusă peste durerea de a nu fi ce sunt chemaţi să fie: fii ai lui Dumnezeu după har!
Sunt bucuroasă să te cunosc şi te aştept să-mi mai scrii. Pentru mine, numele tău e important, ce trăieşti tu e important şi poate că acesta e motivul pentru care mă iubești.
Dacă ai putea să faci seminarul iertării, ne-ar fi mai uşor să înaintăm împreună pe Cale.
Cu rugăciune şi binecuvântare şi încredere,
Maica Siluana
Un comentariu:
https://gliganmihaela.wordpress.com/
Trimiteți un comentariu