„Sufletul viu şi Dumnezeul său, asta înseamnă a fi monah şi monahie”

”Cuvântul „monah” vine din cuvântul grec care înseamnă singurătate. Dar înseamnă nu doar singurătate, ci şi împlinire. Persoana unificată stă înaintea Celui Sfânt, Care este El Însuşi unitate, şi se împărtăşeşte cu El în această unitate, cu desăvârşire, prin Dumnezeul cel Viu, Cel în Trei Persoane, iar puterile omului sunt toate puse în armonie datorită acestei comuniuni cu Dumnezeu. Dar, pe de altă parte, o comuniune cu Dumnezeul iubirii, Dumnezeul Care L-a dat pe Fiul Său cel Unul-născut pentru ca lumea care L-a trădat să fie mântuită, nu-l poate însingura pe om în acea lume pe care Dumnezeu nu doar că a dorit-o, ci a iubit-o dorind existenţa ei şi dându-Şi viaţa pentru ea.

Am întâlnit o ilustrare, care cred că merită menţionată, a acestui raport despre care vorbea Sfântul Teofan Zăvorâtul atunci când îl caracteriza pe monah: „Sufletul viu şi Dumnezeul său, asta înseamnă a fi monah şi monahie”. În cărţile Părintelui Sofronie există o relatare despre Sfântul Siluan Athonitul.

Sfântul Siluan avea sub supraveghere un atelier. Spre surpriza altor supraveghetori, cei aflaţi sub autoritatea sa munceau din greu, cu onestitate, fără să încerce să fugă de muncă, în timp ce în atelierele lor, în ciuda unei supravegheri aspre, oamenii nu munceau cu la fel de multă conştiinciozitate şi responsabilitate. Pe când se aflau la masă, l-au întrebat pe Sfântul Siluan cum de reuşea să facă acest lucru. Iar el a răspuns că se trezea înainte de a se aduna muncitorii – acei tineri veniţi din toate colţurile Rusiei – şi se ruga pentru fiecare dintre muncitori şi pentru toţi la un loc. Iar la timpul potrivit, intra în atelier şi-i privea cu o inimă plină  de compasiune şi de iubire şi de grijă adâncă faţă de ei, fiindcă aceştia erau tineri ţărani care veniseră din toate colţurile Rusiei ţariste, tineri care-şi lăsaseră în urmă familiile, satele, fiind prea săraci pentru a se întreţine şi pentru a-i ajuta pe cei iubiţi ai lor. Ei veniseră acolo pentru a lucra un an, doi, trei poate, ca să strângă ceva bani ca, atunci când aveau să se întoarcă acasă, să-şi ajute familiile mai bine decât o făceau înainte de a pleca la muncă în Sfântul Munte. Şi, prin urmare, el îi privea cu grijă părintească, fiindcă erau singuri, erau străini în pământ străin, le era frică pentru familiile lor şi, fiind şi needucaţi, nu puteau nici măcar să le scrie scrisori.

Aşadar, a spus Sfântul Siluan, el le împărţea şi sarcinile de lucru, încercând să ţină cont de darurile lor, de înzestrările lor, de puterea lor, în funcţie de dispoziţia lor: râvnă sau întristare. Şi apoi, după ce făcea aceasta, se retrăgea în chilia sa şi, în decursul orelor în care oamenii munceau, el se ruga pentru ei.

Iar apoi descrie cum se ruga. Se aşeza înaintea lui Dumnezeu şi grăia: „Doamne, pomeneşte-i pe Nichita, pe Mihai sau pe toţi ceilalţi, pomeneşte familia aceluia, a lăsat în urmă o nevastă, un copil nou-născut. Cât de tristă trebuie să fie inima lui! Cât de îngrijorat este pentru ei! Cât de disperată trebuie să fi fost sărăcia lor, cât de disperat trebuie să fi fost el ca să-i părăsească şi să-i lase în grija oamenilor şi la mila lui Dumnezeu...”. Şi a spus că s-a rugat şi s-a rugat pentru acel om, pentru acea femeie, pentru acel copil, pentru satul lor şi, pe măsură ce se ruga tot mai profund cu compasiune şi iubire crescândă, prezenţa lui Dumnezeu devenea tot mai copleşitoare şi, la un moment dat, simţirea prezenţei Sale a biruit orice şi a uitat de tânărul muncitor, de familia şi de satul acestuia şi a fost purtat ca de un şuvoi învolburat, cum spune el, în adâncurile lui Dumnezeu. Şi acolo, în inima dumnezeieştii iubiri, l-a găsit pe tânărul muncitor, pe copilul lui, satul lui, i-a aflat pe toţi îmbrăţişaţi de Dumnezeu. Sfântul Siluan şi-a venit în sine ca şi cum ar fi fost purtat de un val, s-a întors pe pământ plin de iubirea, compasiunea, purtarea de grijă şi mijlocirea lui Dumnezeu pe care el le-a adus jertfă lui Dumnezeu. 

Acesta, cred, este un lucru foarte important de amintit, anume că celibatul consacrat, monahismul, nu este înstrăinare de lume, ci un alt mod de a o aborda, dinlăuntrul lui Dumnezeu împreună cu El, într-o altă relaţie.”

(Mitropolitul Antonie de Suroj, Asceza și căsătoria, Editura Doxologia, 2014, pg. 132-134)