"Experiența mea mă învață că nimeni nu poate ajuta pe altcineva, oricât de mult și-ar dori ei, cu dragoste, aceasta. Ajutorul vine doar de la Dumnezeu la timpul hotărât de El." Maica Gavrilia Papaiannis

luni, 16 februarie 2015

Aveți dreptate că și nebunia e bună la ceva

Dragă măicuță,

Am suferit și eu de o depresie, de o formă de „nebunie”.
Dumnezeu a vrut să înțeleg că singura mea șansă este credința nebună. Acum însă îmi dau seama că nu am devenit credincioasă ca să mă vindec de nebunie, ci că „nebunia” de fapt a fost calea prin care Dumnezeu m-a chemat la El.
Cu ajutorul Lui, acum mă spovedesc și mă împărtășesc la fiecare Liturghie și număr zilele până la următoarea Împărtășanie.
Acum, pentru mine, sunt foarte importante acele „trăiri” despre care povestiți când ne vizitează „Duhul Sfânt” . Da, ele nu se pot compara cu nimic,
nici cu cele mai intense sentimente de iubire față de un bărbat, care la mine și așa, de fiecare dată nu au ținut mai mult de câteva zile sau luni.
Nu știu nici eu dacă m-am vindecat, dar știu că nu mai pot trăi fără Biserică, fără Sfânta Împărtășanie. Dacă Îl uit pe El pentru câteva minute, este doar ca să simt cum mă cheamă El din nou. Este ca și cu îndrăgostiții care se cheamă pe rând unul pe celălalt și care după ce s-au „gasit” nu se mai pot dezlipi unul de altul.
Aveți dreptate că și nebunia e bună la ceva; poate că face și ea parte din „puterile sufletești” cu care ne înzestrează Dumnezeu, s-ar putea chiar să fie chiar cea mai puternică chemare a Lui.

Cu drag si rugăciune,
Lucia

DRAGA MEA LUCIA,

Da, toate ale noastre sunt „bune la ceva” dacă facem din ele locuri de întâlnire cu Dumnezeu, locuri de primire a Sa, așa cum ni Se oferă în Biserică.

Dar, cum spui, mai ales „nebunia” ca „putere sufletească” de a nu ne acomoda la „acestă lume”. Totul e să ne îndurăm să-L chemăm pe Domnul și să-L primim în acel chin, în acel disconfort și nu cumva să ne obișnuim cu el, sa ne îndulcim ​suferința cu revolta împotriva lui Dumnezeu​, sau sa ne îmbătăm cu „avantajul” de a ne permite să fim „altfel decât cei din jur” ​ profitând de ei​.

Sunt bucuroasă că sufletul tău e îndrăgostit de Dumnezeu​ și că ai sesizat absoluta deosebire dintre iubirea cea mai adevărată și fierbinte față de un bărbat și iubirea pentru Domnul Cel Întrupat pentru noi.
În plus, comparația ta e bine venită și pentru că-i poate ajuta pe îndrăgostiți să nu confunde dorul acela din ei și dintre ei cu ceea ce își pot oferi unul altuia. În iubirea pământească, cele oferite și primite de cei doi îndrăgostiți, sting treptat acel dor care are nevoie de un „orizont” ca să nu moară. Orizontul nu poate fi atins niciodată, dar nici nu încetează să se arate și să se ofere privirii. Acest orizont se naște numai în iubirea dintre Dumnezeu și om, spunea un Sfânt Părinte.
Așa că, într-un fel, iubirile tale omenești care „nu țineau” mult, au slujit în felul lor setea ta de iubire și te-au pregătit pentru o mutare în duh. Așa ai descoperit că e în noi o sete de iubirea care nu poate fi potolită de iubirea pământească. Și tot așa, așezată în acest nou orizont, iubirea pământească își află rostul ei cel bun, vindecându-se de cerințele iraționale ale unei „iubiri perfecte, ca-n povești” și devenind cruce prin care vine bucuria. 

Îl rog pe Domnul să-ți dea cumințenie în nebunia pe care o trăiești cu El!

Cu drag și rugaciune
Maica Siluana

joi, 5 februarie 2015

Vrei să te vadă ceilalţi, ca să te laude?


Oamenii care au mândrie nu au fost ajutaţi acasă de mici.

- Părinte, cum oare mama Sfinţiei Voastre, care a fost atât de sensibilă şi v-a iubit, v-a dat o educaţie aspră încă din primii ani ai copilăriei?

- Omul poate fi ajutat de mic să prindă sensul adânc al vieţii şi să se bucure cum trebuie. Când eram mic îi întreceam pe copii la alergat. Dar aceia nu mă lăsau să alerg, ci mă alungau. Îmi spuneau: „Veneticule” şi eu mă duceam la mama plângând. „Ce ai de plângi?”, mă întreba ea. „Copiii nu mă lasă să alerg”, îi spuneam. „Vrei să alergi? Iată curtea! Aleargă! De ce vrei să alergi acolo? Ca să te vadă ceilalţi şi să-ţi spună bravo? Aceasta este mândrie”. Altă dată am vrut să mă joc cu mingea, dar copiii nu m-au lăsat. M-am dus iarăşi la mama plângând. „Ce s-a întâmplat? De ce plângi iarăşi?” m-a întrebat. „Copiii nu mă lasă să mă joc cu mingea!” i-am răspuns. „Curte mare avem, minge ai, joacă-te aici! Ce, vrei să te vadă ceilalţi, ca să te laude? Aceasta este mândrie”. Atunci m-am gân­dit: „Mama are dreptate”. În felul acesta, încet-încet n-am mai vrut nici să alerg, nici să mă joc cu mingea înaintea lumii, pentru că am înţeles că lucrul acesta are în el mândrie şi spuneam: „într-adevăr, ce lucruri deşarte! Are dreptate”. După aceea, nu mă deranja aşa de mult atunci când îi vedeam pe ceilalţi copii că aleargă, că bat mingea şi se fălesc, ci râdeam şi-mi spuneam: „Ce fac aceştia?” şi eram un copilandru, mergeam în clasa a treia primară. După aceea am tră­it o viaţă firească. De aceea, de m-ar întreba şi acum: „Ce preferi, să urci pe Athon desculţ în luna august prin frunzele (frunzele de acolo sunt mici şi au ţepi) de arbuşti sau să mergi la o cere­monie unde te vor îmbrăca şi cu o mantie etc.?”, voi răspunde că prefer să merg desculţ pe Athon. Nu din smerenie, ci pentru că aceasta mă odihneşte.

Oamenii care au mândrie nu au fost ajutaţi acasă de mici. Cugetul lumesc îl chinuie pe om. Iar dacă nu se ia aminte la aceasta şi părinţii nu-i ajută pe copii atunci când sunt mici, după aceea lucrul acesta de­vine o stare sufletească permanentă. Altceva este să lauzi puţin un copil ca să nu se descurajeze şi altce­va să-i umfli egoismul. De pildă, a spus o poezie, dar n-a spus-o bine şi de aceea se descurajează. Atunci mama lui îi va spune: „Ei, ai spus-o bine!”. Dar dacă copilul va spune bine poezia şi mama va începe în­aintea celorlaţi să spună: „Bravo, tu ai spus-o mai bine decât toţi copiii! Copilul meu este cel mai bun!”, aceasta este rău. Astfel, părinţii de multe ori cultivă mândria în copiii lor. Sau, de pildă, copilul face o ne­orânduială la şcoală şi dascălul îl ceartă. Copilul se duce acasă şi spune părinţilor: „Dascălul m-a certat pe nedrept”. Atunci când tatăl sau mama ţin partea copilului şi spun înaintea lui: „Îi voi arăta eu! Copilul meu este...” copilul consideră bun ceea ce a făcut şi, în cele din urmă, ajunge să se chinuiască pentru lu­cruri neînsemnate. Totul este ca copilul să înţeleagă unele lucruri încă de acasă. Dacă omul de mic prinde sensul cel adânc al vieţii, după aceea, toate merg cum trebuie. Altfel îşi va afla satisfacţie numai în cele pă­mânteşti, în laudele oamenilor - care, în realitate, nu odihnesc - şi astfel omul va rămâne pământesc.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești, vol.2: Trezvie duhovnicească, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Ed. a 2-a, Editura Evanghelismos, București, 2011, pp. 384-386)

sâmbătă, 17 ianuarie 2015

Perechea perfectă a codependentului

O știți pe aia cu “nu ești tu de vină, e doar vina mea”?

Acum vreo câteva luni, după 30 de ani de grație trăiți pe această Planetă, mi-a venit o idee:

“Dar dacă totuși ai fi tu de vină”?

Și așa am deschis un nou capitol din viața mea, intitulat “Descoperă narcisistul.”

“Narcisist” e un cuvânt despre care n-aș fi crezut niciodată că l-aș putea pronunța într-un paragraf despre viața mea, dar înainte să explic despre ce este vorba, vreau să spun două cuvinte despre “vină”.

Am petrecut puține momente din viață gândindu-mă la vina altora. În perioada mea de codependență nici nu îmi puneam problema asta, din cauză că aveam mereu impresia că este vina mea, pentru orice. Am reușit o dată să îmi cer iertare din cauză că am afirmat în mod public că mi-a plăcut un film, într-o zi în care Acel Cineva suferea pentru că i se stricase televizorul. Mi-a turuit vreo câteva ore până ce m-a convins că afirmația fusese insensibilă și făcută special ca să îi fac în ciudă. Am ajuns la concluzia că este vina mea.

După intrarea în Al Anon, am avut alte motive pentru a nu mă gândi la vina altora. După atâta timp cât trăisem pe muzica celorlalți, era în sfârșit timpul să mă concentrez doar pe melodia mea: greșelile mele, neajunsurile mele, responsabilitățile mele. Nu mai aveam de gând să arăt cu degetul decât dacă în fața mea era o oglindă.

Dar câteva certuri recente mi-au dat de gândit. Și, deși nu încurajez la mine această trăsătură de a căuta vina în altă parte, am făcut o excepție. Din răspuns în răspuns, am dat peste descrierea fidelă a mai bine de 80% din relațiile melerelația cu un narcisist.
Cine sunt narcisiștii?

Narcisiștii sunt persoane convinse de propria lor importanță, care au nevoie totodată de admirația neîntreruptă a celorlalți și care obțin acest lucru prin manipulare și minciună.

Cum arată relația cu un narcisist?

Faza 1: Love, love, love

Relația începe ca o poveste aproape supra-realistă de dragoste. Pentru că sunt oameni extrem de carismatici, amuzanți și populari, narcisiștii par pur și simplu perfecți, ba, mai mult, par intersați de tine. FOARTE interesați. Te asaltează cu mesaje, vor să stea mereu pe lângă tine, te fac să te simți ca Soarele în jurul căruia gravitează planeta lor.

Faza 2: Una caldă, una rece

Aproape imediat ce ești bine prins în cârlig, te trezești aruncat la o parte. Uneori criticat, ironizat, comparat cu alții, ignorat din punct de vedere emoțional, alteori din nou o persoană minunată, lângă care râde, se simte bine și căreia îi oferă toată atenția din lume. Pentru că nu știi ce să crezi, ești tentat să tragi concluzia că între timp ai făcut ceva greșit. Dacă îndrăznești să întrebi de ce nu mai primești acea atenție neîntreruptă de la începutul relației, narcisistul te acuză imediat că îl sufoci și că ești prea lipicios. În mod subtil, narcisistul îți spune că este anormal ce îi ceri și astfel își poate justifica toate momentele când te tratează cu răceală.

Deoarece e greu să ții pe cineva lângă tine în același timp în care te porți oribil cu ei, narcisiștii au o serie întreagă de tehnici prin care reușesc acest lucru:

Îți ridiculizează emoțiile și își justifică orice izbucnire cu “m-ai provocat”, “ești prea sensibil”, “prea le iei personal”. Cu cât îi crezi mai mult pe ei, cu atât crezi mai puțin în tine, iar asta te face să te crezi lipsit de valoare și aproape recunoscător pentru faptul că cineva – bun, rău, cum o fi – te acceptă totuși ca partener.
Te bârfește în gașca luidacă vreodată îl vezi transformându-se total pe lângă o persoană sau alta, e din cauză că așa face și folosește această modalitate pentru a-și aduna în jur o întreagă gașcă de “cutii de rezonanță” – oameni care îl cred, pentru că le spune ceea ce vor să audă. În gașca lui, te va face cumva de râs sau îți va aduce niște acuze absurde, tu vei încerca să te aperi – părând, astfel, mult mai absurd – și astfel demonstrând că avea dreptate.
Te face să te lupți cu alții pentru atenția lui: într-un anumit moment, pe scenă apare o altă persoană, căreia Narcisistul începe să-i acorde foarte multă atenție. Când nu îi îndeplinești dorințele întocmai, are grijă să menționeze cealaltă persoană și să te compare cu ea, aruncându-te în competiție înainte să îți dai bine seama ce faci.
Joc duplicitar: uneori pare cea mai drăguță persoană din lume, alteori i se citesc în reacții intenții atât de meschine încât e greu să împaci cele două imagini. Pentru că relația a început cu fațada sa cea mai prietenoasă, e greu să îți închipui că poate fi o persoană ATÂT de manipulatoare și de rău intenționată. Rămâi la ideea că este în fond o persoană bună și că tu o provoci să se comporte urât.
Faza 3: La gunoi

Narcisiștii au o nevoie bolnavă de-ai face pe ceilalți să se simtă lipsiți de valoare, umiliți și călcați în picioare. Când relația se încheie, ei vor avea ultimul cuvânt și nu va fi un cuvânt de zahăr. Pentru că vor nu doar să arate că ei sunt cei care părăsesc, ci și să demonstreze că nu îi meriți și că ești lipsit de importanță. Există și posibilitatea să plece fără vreun cuvânt și nu, nu îi doare și da, pot lăsa totul în urmă fără să clipească.

După ce am citit toate aceste lucruri, sufletul mi-a strigat: EVRIKA! După care am aflat următorul lucru:

Narcisiștii și codependenții se atrag reciproc.
Sunt perechea perfectă, pentru că doar un codependent este în stare să se pună atât de mult sub semnul întrebării încât să suporte toate aceste comportamente și, la rândul lor, doar narcisiștii ne pot da nouă, codependenților, un nivel atât de mare de durere și umilință pe care îl putem duce în spinare.

Este vina lor, dar cel mai tare mă doare că este și vina mea.
semnatura_sara_mic

marți, 13 ianuarie 2015

Învaţă-mă, Doamne, să iubesc!

„Învaţă-mă, Doamne, să iubesc! Această stare de ură îmi face rău. Învaţă-mă să iubesc!”. Şi atunci Dumnezeu o să te înveţe în fiecare dimineaţă şi tu să zici: „Ce aş face eu, dacă i-aş iubi pe oameni?”. Şi vezi ce gând îţi vine.

- De fiecare dată când mi se întâmplă ceva rău, o nereuşită, cad într-o depresie şi am impresia că urăsc pe toată lumea. Ce să fac să nu mai am sentimentul acesta?

- Cineva spune: „Mă urăsc pe mine”, altcineva zice: „Urăsc pe toată lumea”... Ura este un sentiment nevino­vat în sine, dar este simptomul unei boli grave a sufletu­lui. Nu sunt fericit, nu pot să fiu fericit, când urăsc. Atunci strig la Dumnezeu: „Doamne, învaţă-mă să iubesc!”. Nu putem iubi „din instinct”, avem nevoie să învăţăm asta. Iubirea se învaţă.

Spunea Părintele Sofronie de la Essex o povestioară: „Un om s-a dus la Muntele Athos să în­trebe ce să facă să se mântuiască. Şi acolo i-au zis: «Să iubeşti pe Dumnezeu din tot sufletul tău şi din tot cu­getul tău şi din toată inima ta şi pe aproapele ca pe tine însuţi». Şi bietul om şi-a zis: «Asta nu pot! Pe Dumnezeu nu-L iubesc, mi-e frică de El, dar nu-L iubesc... iar pe aproapele nu-l pot suferi de cele mai multe ori. Trebuie să mai fie şi altemetode de mântuire, post, mătănii, ceva ce pot să fac...» Se duce la alt Părinte şi la altul şi stră­bate tot Muntele Sfânt fără să aibă vreo altă metodă... Atunci s-a aşezat pe o piatră şi şi-a zis cu toată deznă­dejdea celui ce caută o soluţie: «Ce voi face? Am nevoie de mântuire. Nu vreau să mă chinui aşa o veşnicie!» şi, i-a venit gândul: «Am să fac ce pot. Pot să fac ce aş face dacă aş iubi!». Şi mereu se întreba: «Ce aş face eu acum dacă L-aş iubi pe Dumnezeu?». Şi făcea. «Ce-aş face dacă l-aş iubi pe aproapele?». Şi făcea”.

Fă şi tu la fel! Strigă: „Învaţă-mă, Doamne, să iubesc! Această stare de ură îmi face rău. Învaţă-mă să iubesc!”. Şi atunci Dumnezeu o să te înveţe în fiecare dimineaţă şi tu să zici: „Ce aş face eu, dacă i-aş iubi pe oameni?”. Şi vezi ce gând îţi vine. Te-ai ruga pentru ei. Ce aş face dacă aş iubi-o pe mama? Aş ierta-o că mă trimite cu gunoiul exact când este filmul meu preferat. Şi tot aşa. Şi o să vedeţi minuni mari! Nu e greu, dacă cereţi, veți şi primi de la Dumnezeu puterea de care aveţi nevoie. Doar să nu uitaţi că Puterea lui Dumne­zeu vine în noi prin Sfintele Taine. Să nu uitaţi de Spove­danie şi Împărtăşanie. Spovedania curată şi Împărtăşania frecventă şi responsabilă ajută un suflet bolnav să înveţe iubirea şi bucuria. Singuri nu putem.

(Monahia Siluana Vlad, Deschide Cerul cu lucrul mărunt, Editura Doxologia, Iași, 2013, pp. 195-196)

Preluat de aici 
http://www.doxologia.ro/terapie-pentru-suflet/de-fiecare-data-cand-mi-se-intampla-o-nereusita-cad-intr-o-depresie

vineri, 2 ianuarie 2015

Sf. Vasile cel Mare: ''Ia aminte la tine însuţi''


“Ia aminte de tine însuţi”, ca să cunoşti când ţi-e sănătos şi când ti-e bolnav sufletul. Că mulţi oameni, din pricina marii lor neluări aminte, suferă de boli grele, boli de nevindecat; şi nici ei nu ştiu că sunt bolnavi.
“Ia aminte de tine însuţi, ca nu cumva un cuvânt ascuns în inima ta să se prefacă în păcat“.
Cercetează-te pe tine cine esti, cunoaşte-ţi firea ta! Cunoaşte că trupul tău e muritor, iar sufletul nemuritor! Cunoaşte că viaţa noastră este dublă: una, proprie trupului, iute trecatoare; alta, înrudită cu sufletul, fără de sfârşit. “Ia aminte, deci, de tine însuţi“!

Sfântul Vasile cel Mare

La început de an

”Dar oamenii fără bun simț gândesc că: păcătoșii o duc bine și prosperă, prin urmare nu există Dumnezeu. Dumnezeu îi compătimește pe unii ca aceștia. El încearcă să-i aducă la adevăr prin bunătate și necazuri și boli, așteptând întoarcerea și îndreptarea lor. Iar dacă aceștia nu se pocăiesc, îi lasă în nevoia lor pe acest pământ pentru a le da ceea ce li se cuvine după moarte. ”

Ne vorbește starețul Nikon, scrisoarea 25
(Editura Egumenița)

Nu prea mai ai mult timp de trăit. Pocăiește-te și înfrânează-te de la băutură

Hristos a înviat!

Dragă (N),

Am auzit că ai căzut cu totul în capcanele demonilor. Nu-ți dai seama de acest lucru? Nu vezi că vrăjmașii vor să te distrugă? Nu prea mai ai mult timp de trăit. Dacă nu-ți vii în fire, după moarte vei cădea drept în mâinile demonilor. Știi cât de cruzi sunt aceștia. Pentru ei nu există decât o singură plăcere – să-i distrugă și să-i tulbure pe oameni. Nimeni nu-și poate nici măcar imagina ce groază, ce torturi sunt îndurate de cei ce cad în mâinile demonilor. Uneori oamenii necugetați și întunecați la minte spun: ceea ce li se întâmplă altora ni se va întâmpla și nouă. Este aceasta cumva vreun anume fel de consolare? Sunt destui demoni pentru fiecare. Să se mângâie unii ca aceștia cu așa ceva.

(N), Domnul ți-a arătat foarte multe lucruri. Tu însuți ai făgăduit că te vei îndrepta. Ai cerut să ți se dea vreme de pocăință. Domnul ți-a dat vreme, ți-a prelungit viața, te-a eliberat de muncă, ți-a asigurat tot ceea ce aveai nevoie. El ți-a oferit ajutor în pocăință prin persoana părintelui Pavel și a propriei tale soții. Și ce faci tu acum? Tu te mărturisești și te împărtășești cu Sfintele Taine fiind pe jumătate beat. Ce este aceasta? Ce crezi tu? Să știi că Dumnezeu nu se lasă batjocorit (Gal. 6,7). Domnul așteaptă pocăință de la cei păcătoși și din această pricină este îndelung răbdător. Dar oamenii fără bun simț gândesc că: păcătoșii o duc bine și prosperă, prin urmare nu există Dumnezeu. Dumnezeu îi compătimește pe unii ca aceștia. El încearcă să-i aducă la adevăr prin bunătate și necazuri și boli, așteptând întoarcerea și îndreptarea lor. Iar dacă aceștia nu se pocăiesc, îi lasă în nevoia lor pe acest pământ pentru a le da ceea ce li se cuvine după moarte. Moartea este adesea grea pentru cei drepți, dar se spune că moartea păcătoșilor este cumplită (PS. 33,21), iar viața lor de după moarte este și mai rea.

(N), tu nu ești prost și nici un om fără de inimă. Gândește-te încotro vei merge. Pocăiește-te sincer, din toată inima ta, nu doar formal sau doar din obișnuință, fără frângerea inimii, așa cum procedează atâția care se împărtășesc cu nevrednicie, aducându-și osândă asupra lor. Acasă, vino singur înaintea Domnului și plângi, cerând din toată inima iertare pentru rușinoasa ta viață de odinioară. Cere ajutor pentru schimbarea ta în bine. Dar mai presus de toate, cere-i iertare lui (N), împacă-te cu ea, astfel încât ea să te poată ierta din toată inima. Când o persoană se află în vrăjmășie cu alta, Dumnezeu nu-i ascultă rugăciunile acesteia. Știi acest lucru. Așadar împacă-te cu (N), și cu toți cei pe care i-ai jignit, iar mai apoi să cazi cu îndrăzneală în genunchi înaintea Domnului, să te pocăiești și să-L rogi pe Domnul să nu-ți îngăduie să-ți pierzi sufletul. Te afli pe marginea prăpastiei. Demonii te pot ușor împinge în abis. Dacă nu poți renunța la băutură, atunci bea acasă; să nu o vatămi pe (N). Înainte de a începe să bei, roagă-te cel puțin un minut sau două. Să spui așa: Doamne, mie nu-mi stă în putere să rezist a bea votcă; am de gând să beau acum; pot să mă îmbăt, pot blestema și pot să țip la soția mea. Doamne, dacă este cu putință, oprește-mă sau iartă-mă dacă mă îmbăt iarăși. Când te rogi în felul acesta, încearcă să bei mai puțin și când te trezești, întreabă de îndată dacă ai vătămat-o pe (N), dacă ai jignit-o prin cuvinte urâte etc. Împacă-te cu ea și roagă-te, cerând iertare de la Domnul.

Dragă (N), să știi că se face bucurie în cer pentru un păcătos care se pocăiește (Luca 15,7). Dacă nu te poți înfrâna, atunci plângi înaintea Domnului, rugându-L să te ierte și să-ți dea tărie să te poți abține de la băutură. Numai că trebuie sincer să vrei să nu-L jignești pe Dumnezeu sau pe aproapele tău. Nu te îndreptăți cu nici un chip, nu da vina pe nimeni altcineva, decât pe tine. Îndreptățirea de sine aduce cu sine pierzarea... aceasta este vocea demonilor. Smerește-te înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor. Să nu te complaci în slava deșartă, nu judeca pe nimeni ca să nu fii judecat de Dumnezeu (Matei 7,1). Scoate bârna din propriul tău ochi și atunci vei vedea cum să scoți paiul din ochiul altcuiva. Fie-ți milă de tine; nu te distruge pentru totdeauna. Fie ca Domnul să te înțelepțească și să te ajute; fie ca El să te păzească de veșnica pierzare.

Sursa