vineri, 20 noiembrie 2009

Intrarea in Biserica a Maicii Domnului


La slujba Sfântului Maslu este o alcătuire, o rugăciune către Maica Domnului, cu următorul cuprins: "Pe tine, preacuratul palat al Împăratului ceresc, ceea ce esti multlăudată, te rog, curăteste-mi mintea mea cea întunecată cu tot felul de păcate si o fă locas înfrumusetat al dumnezeiestii Treimi, ca să laud si să măresc puterea ta si mila ta cea nemăsurată, fiind mântuit eu, netrebnicul robul tău".

Această rugăciune ne pune în atentie măretia Maicii Domnului. O numim pe Maica Domnului "palat preacurat al Împăratului ceresc"; o numim pe Maica Domnului "multlăudată". Dorim ca prin mijlocirea Maicii Domnului să fie curătită mintea noastră "de tot felul de păcate", dorim să fie făcută mintea noastră "locas înfrumusetat al dumnezeiestii Treimi". Cerem aceasta "ca să laud si să măresc puterea ta si mila ta cea nemăsurată". Avem în vedere măretii ale Maicii Domnului pe care ni le pune în atentie Sfânta noastră Biserică, dar pe care noi nu le putem întelege si nu le putem pretui la măsura lor, pentru că nu avem conditiile ca să stăm cu admiratie în fata Maicii Domnului.

O stim pe Maica Domnului "palat al Împăratului ceresc", o stim "multlăudată", o stim mijlocitoare, înfrumusetătoare de suflet, stim că are putere si milă, stim că are mărire, stim că toate acestea trebuie luate în seamă. Pentru toate acestea trebuie să-i aducem laudă Maicii Domnului, dar nu putem face aceasta, pentru că lucrurile lui Dumnezeu nu pot fi întelese numai din puterea omului.

Maica Domnului este Maica Dumnezeului nostru, este cea aleasă de Dumnezeu ca prin ea să vină în lumea aceasta Fiul Său. Este cea care L-a purtat în pântecele său pe Mântuitorul lumii, este cea care L-a născut pe Cel ce este om adevărat si Dumnezeu adevărat. Maica Domnului este mama Mântuitorului nostru si atunci este multlăudată; nu este nimeni în lumea aceasta ca Maica Domnului, nimeni nu are măsurile Maicii Domnului. Iar măsurile Maicii Domnului sunt mari, pentru că ea este în legătură cu Treimea cea dumnezeiască, cu puterea care a umbrit-o, cu Duhul Sfânt care S-a pogorât peste ea, cu Fiul ei si Dumnezeul nostru pe care L-a născut.

Maica Domnului este locas al Preasfintei Treimi. Este mărirea a toată lumea, care din oameni a răsărit si pe Cuvântul L-a născut. Este "mai înaltă decât cerurile si mai curată decât strălucirile soarelui". Este "mai cinstită decât heruvimii si mai mărită, fără de asemănare, decât serafimii", fiindcă este Maica Dumnezeului nostru. Pe toate acestea noi le spunem cu cuvântul. Am vrea să le întelegem cu gândul si să le trăim cu simtirea, dar din puterea noastră nu putem face aceasta decât la măsurile noastre, si atunci cerem de la Maica Domnului ajutor să întelegem si să lăudăm mărirea ei, puterea ei, mila ei.

Ar trebui să avem mereu astfel de gânduri măcar la sărbătorile Maicii Domnului, cinci fiind acestea: Nasterea Maicii Domnului în 8 septembrie, Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, în 21 noiembrie, Soborul Maicii Domnului, în 26 decembrie, Bunavestire, în 25 martie, si Adormirea Maicii Domnului, în 15 august. Dar noi ne întâlnim cu Maica Domnului si în alte zile la slujbele noastre, când zicem: "Spăi-mântatu-s-au toate de dumnezeiască mărirea ta, că tu, Fecioară neispitită de nuntă, ai avut în pântece pe Dumnezeu Cel peste toate si ai născut Fiu pe Cel fără de ani, pe Cel ce dăruieste pace tuturor celor ce te laudă pe tine".

Ne gândim la Maica Domnului în timpul sfintelor slujbe, când auzim: "Pe preasfânta, curata, preabinecuvântata, mărita, Stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoarea si pururea Fecioara Maria, cu toti sfintii să o pomenim". Ne gândim la Maica Domnului când auzim la sfintele slujbe: "Pe Născătoarea de Dumnezeu si Maica Luminii, întru cântări cinstindu-o, să o mărim".

Ne gândim la Maica Domnului când ni se spune: "Pe tine, preacuratul palat al Împăratului ceresc, ceea ce esti multlăudată". Ne gândim la Maica Domnului când se spun cuvintele: "De tine se bucură, ceea ce esti plină de dar, toată făptura, soborul îngeresc si neamul omenesc; ceea ce esti biserică sfintită si rai cuvântător, lauda fecioriei, din care Dumnezeu S-a întrupat si prunc S-a făcut Cel ce este mai înainte de veci. Că bratul tău - scaun l-a făcut si pântecele tău mai desfătat decât cerurile l-a lucrat. De tine se bucură, ceea ce esti plină de har, toată făptura, mărire tie!". Ne gândim la Maica Domnului ca la ceea ce este mai presus de minte si de cuvânt, căci ni se spune: "Pe tine, Maica lui Dumnezeu, cea mai presus de minte si de cuvânt, care ai născut negrăit sub ani pe Cel fără de ani, credinciosii, te mărim".

Astăzi, la sărbătoarea aceasta, ne gândim la legătura Maicii Domnului cu Templul din Ierusalim. Templul din Ierusalim era un locas sfânt, ceea ce aveau evreii mai de căpetenie, mai înalt, mai deosebit, un fel de cer pe pământ, un fel de loc în care se uneste cerul cu pământul. Dorinta evreilor era ca fiecare să ajungă la Templul din Ierusalim. Acolo, după Traditia Bisericii, preasfânta Fecioară Maria a stat 12 ani si fost educată împreună cu alte fecioare, până la vârsta de 15 ani.

Templul din Ierusalim era ceva deosebit, dar în el era o încăpere mai presus decât orice în această lume. Acolo era Chivotul Legii, în care erau cele două Table ale Legii, pe care erau scrise cele 10 Porunci, era Toiagul lui Aaron, care odrăslise, era un vas cu mană din cea care căzuse spre hrana evreilor în pustie, după ce trecuseră Marea Rosie, când au fost eliberati din robia Egiptului, erau doi heruvimi care aveau aripile întinse peste Chivotul Legii... Acolo nu intra decât o dată pe an, singur, arhiereul.

În credinta Bisericii noastre este si adevărul că Maica Domnului a stat în această încăpere, vreme îndelungată, desi sunt unii care spun că lucrul acesta era cu neputintă. Si totusi, Biserica noastră zice, în alcătuirile ei de slujbă: "Ceea ce s-a hrănit în Sfânta Sfintelor, celei îmbrăcate cu credinta si cu întelepciune si cu neîntinata feciorie, maimarele Gavriil i-a adus din ceruri închinăciune".

Nu trebuie să fim încurcati în gândurile noastre de astfel de nepotriviri, ci trebuie să stim că dacă lucrul acesta n-a fost cu putintă în chip obisnuit, a fost cu putintă în chip mai presus de fire. În Epistola către Evrei a Sfântului Apostol Pavel este scris că Domnul nostru Iisus Hristos, Arhiereul cel vesnic, n-a intrat niciodată într-o Sfântă a Sfintelor făcută de mână omenească. Si totusi a intrat în Sfânta Sfintelor, în Sfânta Sfintelor pe care o închipuia Sfânta Sfintelor de aici, de pe pământ. Sigur, asa a fost si cu Maica Domnului.

Maica Domnului, cea pregătită ca să-L nască pe Mântuitorul lumii, cea pregătită ca în pântecele ei să se unească firea omenească cu firea dumnezeiască în Mântuitorul nostru Iisus Hristos, a intrat si ea în Sfânta Sfintelor - prin viata ei, prin gândurile ei, prin măretiile ei, prin darurile ei. A intrat în Sfânta Sfintelor care este smerenia, pentru că la Bunavestire a zis către îngerul binevestitor "Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău!" (Luca 1, 38), iar Sfânta Elisabeta i-a zis: "Binecuvântat este rodul pântecelui tău!" (Luca 1, 42).

Toate acestea s-au întâmplat având-o în vedere pe Maica Domnului, care este "mai înaltă decât cerurile" si, dacă este mai înaltă decât cerurile Bisericii noastre, dacă este mai curată decât strălucirile soarelui, sigur că prin aceasta a intrat în Sfânta Sfintelor nefăcută de mână omenească - prin viata ei, prin ceea ce purta în suflet, prin ceea ce a avut în gândurile ei când se pregătea să nască pe Mântuitorul, prin ceea ce a gândit, prin ceea ce a simtit când L-a purtat în pântecele ei pe Mântuitorul lumii.

Maica Domnului, ea însăsi este Sfântă a sfintilor, Sfântă mai înaltă decât toti sfintii. La măsurile Maicii Domnului nu există nici un sfânt. Noi asa o cinstim pe Maica Domnului, ca pe cea mai înaltă dintre toti sfintii, ca pe cea mai aleasă, ca pe ceea ce este unică în lumea aceasta. Dacă ea a fost închipuită de Sfânta Sfintelor, de încăperea aceea din Templul din Ierusalim în care nu putea să intre decât o dată pe an singur arhiereul, dacă a fost închipuită de Sfânta Sfintelor, atunci este ea însăsi Sfântă a Sfintelor. Biserica noastră ne-o prezintă ca fiind un "sicriu însufletit", un chivot: "Ca de un sicriu însufletit, ca de un chivot însufletit al lui Dumnezeu, nicicum să nu se atingă mâna necredinciosilor, iar buzele credinciosilor, fără tăcere glasul îngerului strigând, cu bucurie să zică: «Bucură-te, cea plină de dar, Domnul este cu tine!»".

Asa a zis îngerul, asa zicem si noi, de aceea avem bucuria de a fi cinstitori ai Maicii Domnului. O primim pe Maica Domnului asa cum ne-o prezintă Biserica, o tinem în sufletul nostru cu evlavia câtă o avem si ne silim să urmăm exemplul Maicii Domnului în supunerea fată de Mântuitorul, în grija fată de oameni, în tăcerea care se desprinde din faptul că avem atât de putine cuvinte ale Maicii Domnului în Sfânta Evanghelie. O avem pe Maica Domnului ca exemplu de milostivire pentru cei ce au trebuintă de ajutorul ei si, stiind că Maica Domnului nu este numai mama Mântuitorului, ci si mama noastră, ne gândim si la însusirile de mamă pe care le are preasfânta Fecioară Maria fată de credinciosii care fac ceea ce a zis ea să facă, adică ascultă de Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Să-I multumim lui Dumnezeu pentru aceste daruri ale Bisericii noastre, să multumim lui Dumnezeu pentru faptul că Maica Domnului este si mama noastră. Să multumim lui Dumnezeu pentru faptul că avem pe Maica Domnului mijlocitoare pentru binele nostru, să multumim lui Dumnezeu că avem pe Maica Domnului ajutătoarea noastră. Să nu uităm că "ceea ce poate Dumnezeu cu puterea, poate Maica Domnului cu rugăciunea", si să avem încredere în ajutorul ei. Să-i urmăm cât putem exemplul, ca să avem si noi parte de binecuvântarea Domnul nostru Iisus Hristos acum si pururea, amin!

Arhimandrit Teofil Părăian


Mănăstirea Brâncoveanu

21 noiembrie 1997

Sâmbăta de Sus


Cele mai frumoase cuvinte ale pr. Arsenie Boca explicate de pr. Teofil Paraian

Părintele Arsenie a fost un om cu o capacitate sufletească deosebită şi cred că Părintele, orice ar fi fost, ar fi fost un om deosebit. Adică dacă era inginer, nu era un inginer comun; dacă era profesor, era un profesor excepţional; dacă era un doctor, era un doctor deosebit. El a avut o înzestrare nativă deosebită şi cînd l-am cunoscut eu, în ’42, avea 32 de ani şi deja avea un nume mare. Cum a ajuns la aceasta Părintele nu a spus niciodată, însă eu, personal, cred că a avut o înzestrare de la Dumnezeu pe care dacă nu o ai nu poţi fi niciodată ceea ce a fost Părintele Arsenie. Apoi el a studiat mult, nu numai Teologie, ci a studiat şi artă, a făcut Şcoala de Belle Arte, secţia pictură, a făcut şi ceva Medicină, cunoştea şi chestiuni de medicină, şi toate acestea la un loc i-au dat capacitatea de a lucra ca un om bine înzestrat şi cu o cultură bine pusă la punct.

Cândva stăteam în faţa unei icoane făcute de Părintele Arsenie la Bucureşti pentru mănăstirea noastră, o icoană cu Adormirea Maicii Domnului, care se găseşte acum în Muzeul mănăstirii noastre. Stăteam în faţa acestei icoane şi o prezentam unui cadru universitar de la Sibiu, şi zic: „Eu cred că Părintele Arsenie este un geniu”. Şi respectivul spune: „Asta înseamnă că are o cultură perfectă şi încă ceva”. Şi zic eu: „Nu ştiu dacă are o cultură perfectă, dar sunt sigur că are încă ceva”. Ăsta a fost Părintele Arsenie.

Avea o putere de sinteză deosebită, o putere de intuiţie şi o putere de a cunoaşte totdeauna esenţialul într-o chestiune. Când îi puneai o problemă, el imediat avea răspunsul. Şi de la el au rămas şi cuvinte scrise, în manuscrisele lui. De pildă, când l-am întâlnit eu pentru prima dată, mi a şi spus un cuvânt, o formulă. Zice: „Mă, nu toţi din lume se prăpădesc, nici toţi din mănăstire se mântuiesc”. Deci avea o posibilitate de a formula ceva. Sau cândva spunea el aşa: „În mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă”. Asta le place la mulţi, am băgat de seamă că le place. Când le spun că Părintele a zis că: „În mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă”, oamenii râd, în general. De ce râd? Pentru că îşi dau seama că aşa e. Numai că e greu să ştii când ţi-e mintea strâmbă. Sau zicea Părintele că: „Cea mai lungă cale e calea care duce de la urechi la inimă”, adică de la informaţie la convingere. Şi zicea Părintele că: „Mustrarea învinge, dar nu convinge”, sau că: „Bobul lui de grâu se preschimbă în tăciune, iar el se crede grâu nedreptăţit”.

Din câţi oameni am cunoscut eu lucrători în Biserică, Părintele Arsenie a fost unic. Unic prin gândirea lui, prin stilul lui de lucru.

Dragostea lui Dumnezeu pentru cel mai mare păcătos este mai mare decât dragostea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu.

Părintele Arsenie a zis o vorbă cât lumea asta de mare – ba mai mare decât lumea asta! Şi anume a zis aşa: „Iubirea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos îi mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu”. Nu poate iubi un sfânt pe Dumnezeu, cât ar fi sfântul de mare, cât iubeşte Dumnezeu pe cel mai mare păcătos; şi-l aşteaptă; şi vrea să-l primească; şi aleargă înaintea lui, după cum citim în pilda cu fiul risipitor, unde se spune că tatăl nu l-a aşteptat pe fiul care se întorcea; l a aşteptat într-un fel, dar când l-a văzut că vine, nu l-a mai ţinut locul: a alergat înaintea lui, ca să-l primească, să-l îmbrăţişeze, să-l sărute, să-l ajute, să-l aşeze iarăşi în starea din care a plecat. Pentru că din inima lui, fiul n-a plecat niciodată! El a rămas în inima tatălui, aşa cum rămânem noi în inima lui Dumnezeu, în inima Mântuitorului nostru Iisus Hristos, în inima Maicii Domnului, oricât de depărtaţi am fi, oricâte rele am face. Până trăim în această viaţă Dumnezeu nu ne părăseşte. Noi putem să părăsim pe Dumnezeu, dar Dumnezeu nu poate să ne părăsească pe noi. Cu o astfel de afirmaţie, Părintele ne dă încredere în bunătatea lui Dumnezeu, în iubirea lui Dumnezeu faţă de noi, păcătoşii, căci se afirmă şi în rugăciunile de dezlegare ale sfintei noastre Biserici, că mila lui Dumnezeu este tot atît de mare, tot atît de infinită, cum este de infinită şi mărirea Lui, de vreme ce se spune: „Că precum este mărirea Ta, aşa este şi mila Ta”. Cuvântul spus de Părintele Arsenie, în formularea de mai sus, ne aduce aminte şi de ceea ce spune Psalmistul, prin cuvintele acestea: „Cât e de sus cerul deasupra pământului atât de mare e bunătatea Lui (a lui Dumnezeu) spre cei ce se tem de Dânsul. Cât de departe e Răsăritul de Apus, atâta a depărtat El de noi fărădelegile noastre. Cum miluieşte un tată pe copiii săi, aşa miluieşte Domnul pe cei ce se tem de Dânsul” (Psalmul 102, 10-13).

Să-ţi fereşti capul de frig şi de prostie!

E un cuvânt care merită să fie ştiut şi urmat, el putând fi de folos tuturor celor ce nu iau aminte la ei înşişi, tuturor celor care vor să braveze şi nu se gândesc la urmările pe care le pot avea, spre răul lor, nişte atitudini care nu sunt destul de bine gândite şi controlate. Să luăm, deci, aminte la cuvântul de mai sus şi să-l împlinim în cele două laturi ale lui.

În mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă.

Aşa obişnuia să spună Părintele Arsenie, care urmărea pentru oameni o minte dreaptă şi lucruri drepte şi îndreptare spre mintea cea bună. Valoarea acestui cuvânt o intuiesc toţi cei ce îl aud, şi asta se întâmplă des, căci noi îl aducem înaintea vizitatorilor şi închinătorilor noştri, mai ales atunci când au prilejul să vadă o pictură a Părintelui Arsenie reprezentând Adormirea Maicii Domnului, pictură în faţa căreia se opresc cu admiraţie mulţi dintre cei ce vizitează Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta. Mintea se strâmbă în urma patimilor şi se îndreaptă pe măsura curăţirii de patimi. Când mintea se îndreaptă, vede lucrurile drept, deci aşa cum sunt ele. „În mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă”. Asta le place la mulţi, am băgat de seamă că le place. Când le spun că Părintele a zis că „în mintea strâmbă si lucrul drept se strâmbă”, oamenii râd în general. De ce râd? Pentru că îşi dau seama că aşa e. Numai că e greu să ştii când ţi-e mintea strâmbă.

Cea mai lungă cale este calea care duce de la urechi la inimă.

Cea mai lungă cale este calea care duce de la urechi la inimă, adică de la informaţie la convingere. Oameni de informaţie religioasă sunt mai mulţi decât cei ce au convingeri religioase. E necesară şi informaţia, care adeseori se face prin auzire. Dar a rămâne la informaţie înseamnă doar a fi la începutul drumului, „la urechi”. Până la inimă mai e o cale lungă, „cea mai lungă cale”.

Un suflet trist este un suflet cu luminile stinse.

Cuvântul acesta ne aduce aminte de un cuvînt asemănător, cu circulaţie mai ales în lumea din Apus: „Un sfânt trist este un trist sfânt”. Părintele a fost întotdeauna pentru optimism, pentru bucurie, credinţa noastră fiind „izvor de bucurie”, creştinismul fiind „religia bucuriei”. Domnul Hristos le-a spus ucenicilor Săi: „Acestea vi le spun, ca bucuria Mea să fie întru voi şi ca bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 15, 11).

Bobul lui de grâu se preschimbă în tăciune, iar el se crede grâu nedreptăţit.

Aşa caracteriza Părintele Arsenie pe omul care se abate de la cele bune şi care nu caută şi nu primeşte îndreptarea, ci îşi explică el mai bine cele pentru sine condamnând pe cei ce vreau să-l îndrepte. Începutul oricărei îndreptări este să-ţi recunoşti greşeala. „Cînd greşeala s-a făcut în tine aşezare şi adevăr”, când o ai ca deprindere şi o mai şi justifici, atunci „nu mai e greşeală, ci e păcat de moarte”. Într-o astfel de situaţie, cel ce se crede a fi drept, fără să şi fie de fapt, nu mai e bob de grâu, ci doar tăciune.

Mustrarea învinge, dar nu convinge.

Este şi aceasta o cugetare la care e bine să luăm aminte. Are şi mustrarea rostul şi puterea ei, dar ea, ca şi constrângere, doar învinge, însă de convins nu convinge. De la învingere până la convingere e o cale lungă, poate tot atât de lungă, cât cea de la informaţie la convingere, cât cea de la urechi la inimă.

Ajutaţi-mă să vă pot ajuta.

Asta înseamnă că nu cel care vrea să te ajute te ajută cel mai mult, ci tu eşti cel care poţi să fii ajutat. Dacă eşti deschis spre ajutor te poate ajuta omul de lângă tine şi omul superior ţie; dar dacă nu-l recunoşti superior, ba, dimpotrivă, îl judeci şi-l calci în picioare, atunci nu te poate ajuta, pentru că omul este fiinţa care poate zice nu, şi zice nu!

Dacă tot trebuie să suferim, măcar să nu suferim zadarnic.

Pentru a putea folosi suferinţa spre binele său, omul trebuie să creadă că suferinţa are un sens pentru el, chiar dacă pe moment nu înţelege. De fapt, cel care înţelege şi ştie cum să suporte suferinţa, nu mai suferă.

Să ai înţelegere faţă de neputinţa omenească.

Părintele Arsenie, Dumnezeu să-l odihnească, mi-a spus cândva un cuvânt; de fapt, nu mie, ci unui părinte, pe atunci student la teologie, un cuvânt pe care eu îl socotesc cel mai important cuvânt pe care l-am auzit de la el din câte ştiu că le-a spus şi le-a scris, anume: „Să ai înţelegere faţă de neputinţa omenească”.

Mă, nu toţi din lume se prăpădesc, nici toţi din mănăstire se mântuiesc.

Avea o putere de sinteză deosebită, o putere de intuiţie şi o putere de a cunoaşte totdeauna esenţialul într-o chestiune. Când îi puneai o problemă, el imediat avea răspunsul. Şi de la el au rămas şi cuvinte scrise, în manuscrisele lui. De pildă, când l-am întâlnit eu pentru prima dată, mi a si spus un cuvânt, o formulă. Zice: „Mă, nu toţi din lume se prăpădesc, nici toţi din mănăstire se mântuiesc”. Deci, avea o posibilitate de a formula ceva.

Nici abuzul, nici refuzul.

În legătură cu sexualitatea în familie, Părintele Arsenie zicea: „Nici abuzul, nici refuzul”.

Fiecare dintre noi ducem un necredincios în spate.

Zicea Părintele Arsenie referindu-se la trup: „Fiecare dintre noi ducem un necredincios în spate”.

Nasteţi-vă sfinţi!

Părintele Arsenie îi îndemna pe oameni să nască sfinţi. Bineînţeles că pentru a naşte sfinţi trebuie să fii sfânt sau trebuie să tragi de tine spre idealul sfinţeniei. Şi când începem să ne ocupăm de noi înşine, putem să ne cunoaştem, să aflăm negativele noastre, să cunoaştem încărcătura dată de alţii şi pusă în noi, s-o rezolvăm; dar aceasta cere timp şi osteneală.

Cu mine de două ori trebuie să se întâlnească omul…

Părintele zicea că de două ori trebuia să se întâlnească omul cu el: o dată când îi spune şi a doua oară la moarte, să-i spună dacă a făcut ce i-a spus. Foarte corect! Ce rost are să meargă, cum merg unii, că să-i spună unul, că să-i spună altul, că un cuvânt de folos, că nu ştiu ce… şi apoi adună la cuvinte de folos şi nu împlineşte nimic!

Oxigen, glicogen, somn, să-ţi păstrezi hormonii şi să ai concepţie de viaţă creştină.

A trecut pe la mine un tânăr care a fost la Părintele Arsenie. Şi ştiind eu că a fost la Părintele Arsenie, zic: „Măi, ce ţi-a spus Părintele Arsenie?”. Şi tânărul acela spune: „Ştiţi ce mi-a spus? Oxigen, glicogen, somn, să-ţi păstrezi hormonii şi să ai concepţie de viaţă creştină”.

Se cunoaşte că Părintele a învăţat medicină şi că de fapt el îşi dădea seama că omul este şi trup, nu e numai suflet. Eu am dat un îndrumar pentru suflet. Părintele vine şi dă ceva pentru trup şi zice: Oxigen. Ce înseamnă asta? Aer cât mai bun, să trăieşti în aer cât mai bun. Glicogen: să ai o hrană raţională, căci numai aşa poţi să ai un echilibru organic. Să ai glicogen, adică zahăr din ficat. Cum? Printr-o hrană raţională, nici mai mult nici prea puţin. După aceea somn. Sunt unii care spun că e destul călugărului să doarmă un ceas. Dacă m-aş întâlni cu acela care a spus aşa, i-aş spune că nu are dreptate. Ştiţi de ce? Pentru că somnul e o binecuvântare de la Dumnezeu şi Părintele şi-a dat seama de lucrul acesta. De curând, am găsit în volumul XI din Filocalie că trebuie să dormi cel puţin şase ore, e mai raţional Sfântul Varsanufie decât cel care a scris în Pateric că e destul să dormi numai un ceas. Şi Părintele Arsenie zicea că cel puţin şase ceasuri de somn continuu. Cel puţin, adică înseamnă şi mai mult. Bineînţeles, nu vreo zece ceasuri, cum dorm unii acuma, vara, se culcă pe la zece şi se scoală a doua zi tot pe la zece. E cam prea mult.

Al patrulea punct: să-ţi păstrezi hormonii, adică să nu faci risipă de energie sexuală. Şi Părintele şi noi care spovedim, întâlnim oameni dărâmaţi prin abuzuri şi, de aceea îndrăznim să spunem: fiţi atenţi, nu faceţi abuz, nu faceţi risipă de energie sexuală.

Şi al cincilea punct: să ai concepţie de viaţă creştină, adică să nu umbli după alte concepţii de viaţă, ştiu eu, yoga, zen şi altele.

Concepţia de viaţă creştină, câtă o avem, ne statorniceşte în gândul şi dorinţa de a ne ridica mai presus de fire, de a îndumnezei firea, prin harul şi îndurările şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Tocmai de aceea folosim şi resursele fireşti, câte le avem la îndemână: aerul (aerul bun), hrana raţională, somnul şi energia vitală, pe care nu vrem să o risipim pe plăceri, ci vrem s o canalizăm spre binele nostru material şi spiritual. Aşa dorea Părintele Arsenie, care a formulat îndreptarul de viaţă, pe care l-a predat tinerilor şi oricui care vrea să ia aminte la el.

Domnul Hristos a fost răstignit cu spatele pe crucea materială şi cu faţa pe crucea spirituală.

Unii dintre călugări nu sunt călugări, ci cuiere de haine călugăreşti.

Cine face curte nu face carte.

Pe o pictura făcută de Părintele Arsenie cu Judecata de Apoi e scris: „Tu eşti noi”. „Tu eşti noi”, ca şi când ar spune faptele oamenilor: Fii atent că tu cum eşti acum, să ştii că eşti noi, tu eşti ceea ce ai făcut, tu eşti ceea ce ai gândit, tu eşti ceea ce ai vorbit, tu eşti ceea ce ai simţit, tu eşti ceea ce ai citit. Tu eşti noi. Noi ne-am alcătuit în tine. Cartea vieţii tale eşti tu însuţi.

Sursa

joi, 19 noiembrie 2009

Amazing woman with no arms



Barbara a ramas fara brate in copilarie, ca urmare a unui accident.
Aici vorbeste si despre modul minunat in care au educat-o parintii ei, inconjurand-o cu dragoste. Urmariti ce spune despre mama ei; mai tarziu chiar o veti vedea.
Mi-a amintit de parintii inteligenti despre care ne-a vorbit Natalia si despre care gasiti informatii si aici:
Parinti inteligenti (4) (sau aici)

miercuri, 18 noiembrie 2009

Rugaciunea pentru lume (Cuviosul Paisie Aghioritul)

Dumnezeul meu, să nu-i părăseşti pe robii Tăi care trăiesc departe de Biserică; dragostea Ta să-i aducă pe toţi lângă Tine.
Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care suferă de cancer.
Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care suferă de boli uşoare sau grave.
Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care suferă de infirmităţi trupeşti.
Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care suferă de infirmităţi sufleteşti.
Pomeneşte, Doamne, pe conducătorii ţărilor şi ajută-i să conducă creştineşte.
Pomeneşte, Doamne, pe copiii care provin din familii cu probleme.
Pomeneşte, Doamne, pe familiile care au probleme şi pe cei divorţaţi.
Pomeneşte, Doamne, pe orfanii din toată lumea, pe toţi cei îndurerati şi nedreptăţiţi în această viaţă, pe văduvi şi pe văduve.
Pomeneşte, Doamne, pe toţi cei întemnitati, pe anarhişti, pe narcomani, pe ucigaşi, pe făcătorii de rele, pe hoţi, luminează-i şi ajută-i să se îndrepteze.
Pomeneşte, Doamne, pe toţi cei înstrainati.
Pomeneşte, Doamne, pe toţi cei ce călătoresc pe mare, pe uscat şi prin aer, şi-i păzeşte.
Pomeneşte, Doamne, Biserica noastră, pe slujitorii sfinţiţi ai Bisericii şi pe credincioşi.
Pomeneşte, Doamne, toate frăţiile monahale, pe stareţi şi pe stareţe, pe monahi şi pe monahii.
Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care sunt în vreme de război.
Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care sunt prigoniţi.
Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care sunt precum păsările vânate.
Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care şi-au lăsat casele şi serviciile lor şi se chinuiesc.
Pomeneşte, Doamne, pe săraci, pe cei fără casă şi pe refugiaţi.
Pomeneşte, Doamne, toate popoarele, să le ţii în braţele Tale, să le acoperi cu Sfântul Tău Acoperământ, să le păzeşti de orice rău şi de război. Şi iubita noastră ţară, zi şi noapte să o ţii la sânul Tău, să o acoperi cu Sfântul Tău Acoperământ, să o păzeşti de orice rău şi de război.
Pomeneşte, Doamne, familiile chinuite, părăsite, nedreptăţite, încercate şi dăruieşte-le lor milele Tale cele bogate.
Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care suferă de tot felul de boli sufleteşti şi trupeşti.
Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care ne-au cerut nouă să ne rugăm pentru ei.

Rugaciunea Cuv. Paisie Aghioritul pentru lume

marți, 17 noiembrie 2009

In sfarsit, nefumator!

Allen Carr carte antifumat

De ce băieţii devin nesimţiţi, iar fetele pierd încet, încet orice urmă de feminitate?

Sărut-mâna, Maică! Aş vrea să vă scriu despre un fenomen îngrijorător: libertinajul adolescenţilor. Am o groază de colegi care vorbesc extrem de urât în prezenţa fetelor, iar ele acceptă, ba chiar le place să vadă toată lumea cât de „şmecheri" sunt iubiţii lor. De ce? De ce băieţii devin nesimţiţi, iar fetele pierd încet, încet orice urmă de feminitate? Am auzit de zeci de ori fete între ele discutând (chiar dacă sunt băiat) și chiar râzând de acel obicei de a fi fecioară până-n noaptea nunţii. Exemplu (citez întocmai... scuzaţi expresiile): „Dar ce, fă, tu vrei să rămâi virgină până te măriţi? Ha, ha, ha!" De ce, Maică? De ce? De multe ori, eu, ca băiat, am roşit la expresiile fetelor... expresii triviale...

:(

Marius


***

Dragul meu Marius,

Plânge şi inima mea dimpreună cu a ta, dar şi tresare de nădejde şi ascunsă bucurie. De ce nădejde? De ce bucurie? Pentru că, iată, şi tu eşti adolescent şi eşti încă sănătos!

Revenind la „de ce? -ul” pus de tine, răspunsul meu simplu şi direct este: pentru că sunt copii abuzaţi de părinţii lor, de mediul în care au crescut, de şcoala care vă formează, de media care vă consumă. Aceşti copii sunt „formataţi” cu totul şi cu totul viciat. În ei a fost distrusă dimensiunea delicateţei şi gingăşiei, a frumuseţii şi adevărului. Au fost minţiţi, umiliţi, neglijaţi, violaţi, loviţi, înşelaţi! Ei sunt răniţi, înspăimântaţi, derutaţi, neliniştiţi, anxioşi şi singuri! Cumplit de singuri. Şi se apără cum pot. Nesimţirea colegilor tăi e un mecanism de apărare! Râsul isteric şi vulgar la colegelor tale, la fel! Dincolo de ele se află suflete delicate de copii care tânjesc după dragoste adevărată, după bucurii adevărate, după comunicare adevărată! Dar cine să-i înveţe toate acestea? Dacă până acum tot ce a fost mai „frumos” în viaţa lor a fost ficţiune de film de duzină sau telenovelă?

Roagă-te pentru ei, copile drag, şi încearcă să te împrieteneşti cu ei, să le vorbeşti şi chiar să-i înveţi ce ştii tu pe cei care tresar la încercările tale. Sunt mulţi care, sub acele măşti, aşteaptă cu înfrigurare imposibilul!

Roagă-te pentru ei în taină și Domnul te va învăţa şi-ţi va oferi ocazii să le fii de folos. Şi un suflet dacă vei ajuta va fi mare bucurie în cer.

Cu dragoste, preţuire şi recunoştinţă,

Maica Siluana

Captivi in libertate


Captivi in libertate - Drogurile, Alcoolul, Tutunul - Documentar Educational

luni, 16 noiembrie 2009

A iubi, a dărui, a jertfi- pr. Constantin Necula

Atat iubim, cat daruim

Foarte uşor ne este sa spunem
Te iubesc! Si foarte greu este sa accept iubirea celui care mă iubeşte. Foarte uşor îmi este sa dăruiesc, uitând ca si mai mare dar este sa admiţi darul celui care te iubeşte. (…)

Exista o poveste- e drept ca franceza, la noi nu se poate întâmpla chiar aşa, la noi e mai moderata atitudinea, ortodocşii sunt mult mai temperaţi în acţiunile lor. Dar într-o parohie, într-un oraş oarecare franţuzesc, la vremea prânzului, apărea din când în când în piaţa oraşului, a micului oraş, un tip care intra în catedrală, se închina un pic, făcea o „genuflexiune" şi ieşea. Azi aşa, mâine aşa, poimâine aşa, tot timpul la 12 fix punct! Ardeleneşte, aş zice... Ei bine, domnul care era paracliser în zonă, ca totdeauna secretarul parohului, s-a dus şi a zis: „Şefu', ăsta vrea neapărat să dea cu... Că l-am văzut eu cum se uită spre cutia milei şi desigur că are o problemă cu finanţele bisericii noastre" (totdeauna paracliserii noştri sunt foarte grijulii la finanţele bisericii). Ei bine, omul a intrat înăuntru şi a fost întrebat de către preot: „Dumneata ce faci aici?" „Eu mă rog." „Păi cum să te rogi, că ceea ce faci dumneata aici, genuflexiunea aia, e o chestie de fracţiuni de secundă, nici nu apuci să zici nimic, eşti în afara oricărei rugăciuni, n-ai structură, n-ai... Cum să te rogi în halul ăsta? Ce spui dumneata în fracţiunea de secundă în care zici că te rogi?" ,Bon jour, Jesus! C`est moi, Simon! (Buna ziua, Iisus! Sunt eu, Simon!)" „Hai, dom'ne, fii serios, asta nu e rugăciune! Dispari de aici! Unde ţi-e orologhionul dumitale?Fii serios, asta nu reprezintă nimic! De azi începând, numai ai ce căuta în biserică." Şi l-a scos pe om afară.
Omul, în ciuda acestei interdicţii, a continuat să vină în faţa bisericii, se aşeza, central de fiecare dată, în faţa porţii bisericii, la ora 12 punct, în fiecare zi, se apleca în faţa porţilor, se închina şi pleca. Un an, zece, cincisprezece, douăzeci..., până când omul, îmbătrânit şi el - ajuns la vârstă a treia -, intră într-un azil, într-un aşezământ pentru oamenii de vârsta a treia. Şi acolo, îngrijit din toate părţile de toată lumea, toţi au constatat că la ora 12 fix, omul, cât ar fi fost de bolnav, se ridica în capul oaselor şi zicea: „Bon jour, Jesus! Cest moi, Simon!" O zi, două, trei, un an, doi... Vine Pastele acelui an, prânzul, Liturghie, Simon moare. Şi toţi se uită la ceas şi spun: „Este 12. De data aceasta, Simon n-o să mai poate spune: Bon jour, Jesus! C 'est moi, Simon!" Şi când toţi erau îngrijoraţi că Simon nu mai poate vorbi cu Dumnezeu, toată chilia lui de bolnav se umple de lumină şi se aude: „Bon jour, Simon! C`est moi, Jesus! (Buna ziua, Simon! Sunt eu, Iisus!)"

Atât de tare-şi bate joc dracul de noi, încât toate le vedem că noi le facem. Când, în realitate, a iubi şi a dărui sunt verbe care nu se leagă de noi, ci de Hristos. Nu putem iubi si nu putem dărui decât ceea ce Dumnezeu stematizează şi construieşte în noi ca iubire şi ca dăruire. Şi, într-un fel sau altul, cine pierde din vedere că Dumnezeu este Dăruitorul iubirii şi Dumnezeu este Ziditorul iubirii în dar, pierde din vedere esenţa vieţii sale, nu doar între oameni, ci şi în Hristos. Până la urmă, definiţia aceasta atât de dragă nouă, ortodocşilor - ştiţi că noi ne definim întotdeauna Ortodoxia ca fiind un mod de viaţă în Hristos -, nu-i filozofie, nu-i ideologie, nu este fanatism, nu este fixaţie. Asta n-avem curaj s-o spunem, că Ortodoxia nu este fixaţie! N-are voie să aibă încrâncenări. Cum să fii ortodox încrâncenat împotriva cuiva? Nici măcar împotriva păcătosului, căci Dumnezeu urăşte păcatul, dar iubeşte pe păcătos.

Dar încrâncenările noastre, în încercarea de a dovedi în permanenţă structura noastră foarte fermă, ne îndepărtează de ceea ce vă spuneam: modul de viaţă care se cheamă viaţa în Hristos. Teologia ortodoxă este străbătută ca un fir roşu de spusa Sfântului Apostol Pavel, apoi a Sfântului Nicolae Cabassila, care scrie despre Viaţa în Hristos şi apoi de frumuseţea aceasta personalizată a vieţii în Hristos, pe care o pune la îndemână Sfântul Ioan de Kronstadt, care scrie chiar o carte, Viaţa mea în Hristos, transformând predicatul "Iisus Hristos" în subiect permanent şi pe sine transferându-se şi punându-se în poziţia de predicat al mântuirii, cu un curaj aproape nebănuit, aproape nebunesc, ca tot curajul creştin. N-am văzut curaj creştin cuminte; n-am auzit de aşa ceva. Cum n-am auzit de un Iisus Hristos, Mesia, cumincior în colţişorul Său, bătând metanii şi purtând batic pururea. Ci întotdeauna provocând în fată la această activare a verticalităţii absolute, a lui a iubi şi a dărui, care se împlinesc împreună în cea de-a treia coloană de foc a Ortodoxiei: a jertfi de dragul lui a iubi şi de dragul lui a dărui. Ce înseamnă a jertfi? O să-mi spuneţi că este o nimica toată, că putem jertfi bănuţul nostru din buzunar, putem jertfi un zâmbet, putem jertfi chiar un bilet de metrou sau de autobuz... Sigur că aceste mici jertfe dovedesc disponibilitatea noastră de a sta în stare de jertfă. Dai până la urmă, jertfa supremă, care nu ni se cere niciodată -căci noi spunem: „Şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm!" -, dar care ne este amintită în permanenţă, trebuie să ne facă să înţelegem că a iubi, a dărui, a jertfi se leagă un pic mai mult şi un pic mai sus decât linia orizontului vederii noastre şi privirii noastre. Sigur că toată această linie a orizontului trebuie urmărită, trebuie construită, trebuie analizată. Dar lucruri care par de neimportanţă în viaţa aceasta de comunitate pe care o avem devin extraordinar de importante în momentul când se dezvoltă ca acţiuni ale lui a iubi şi a dărui.

Îmi place mie o poveste, şi-am să v-o spun, cu riscul de a mă repeta. Căci, până la urmă, „repetitio este mater... ectenia". La un moment dat, pe o baltă din asta plină de mătasea-broaştei, se iveşte o broască gata să înghită o musculiţă. Ceva mai încolo, o ţânţărică patina pe luciul apei, în încercarea de a seduce un ţânţar, care oricum era mort de dragul ei, dar care n-avea curaj să-şi mărturisească iubirea către ea. Pe malul lacului, o floare se uscase, pentru că nici o boare de apă nu-i atinsese rădăcina, de câteva zile bune. Când broasca era mai pornită să-şi ia cina, o mică floare dintr-un ciorchine de liliac se desprinde şi atinge apa. Unda de şoc îndată a mutat musculiţa un pic mai în dreapta, pe ţânţărică a dezechilibrat-o, căzând în braţele ţânţarului, care pe veci - timp de douăzeci şi patru de ore, că atâta-i veşnicia la ei - i-a declarat iubire insaţiabilă şi necurmată micii ţânţărele, iar un val din apă, o undă din apă a depăşit malul către rădăcina florii, şi aceasta, atinsă de apă, s-a deschis, eliberând un bondar din calice -sigur, hapsân, care ar fi vrut să ia toată dulceaţa florii, dar eliberat de atingerea apei la rădăcina ei. Lucru care la prima vedere pare aproape imposibil de calculat. Atingerea unei flori de unda apei a devenit pentru o mulţime de vieţuitoare lucru foarte important, pentru că le-a modificat foarte mult din viaţă.

În esenţă, atingerea harului darului Duhului Sfânt nu este un ciocan venit pe moalele capului: Zbang! - şi gata! Ne-am teleghidat. De-acuma, Domnul Iisus, Maica Domnului devin aşa... Nu. Lucrarea harului este această atingere plină de boare. Şi să ştiţi că este diferenţă fundamentală între un creştin care îşi transformă viaţa sa în Hristos, plin de transparenţă, de suavitate, de bucurie, de destindere şi între acest tip de creştinism învârtoşat, pe care uneori îl afişăm pe bannerele noastre, încercând să dovedim că nu există alte soluţii decât moartea la Ortodoxia noastră (şi nu-i rău că gândim aşa); însă este bine ca această gândire s-o transformăm în:„Iţi dăruiesc viaţa mea, pentru a înţelege ce înseamnă a iubi de dragul Celui Care este Dăruitorul". Adică, dacă nu transferăm către cei împreună cu care ne împărţim contemporaneitatea mesajul acesta al construcţiei din interior a creştinismului, toate manifestările noastre sunt de grădină zoologică şi de cele mai multe ori nu duc la nici un fel de împlinire mesajului lui Hristos către oameni.

(Pr. Constantin Necula, Tinerii si ispitele modernismului)

Pustnicul batran si ucenicul

duminică, 15 noiembrie 2009

Postul Nasterii Domnului, postul bucuriei

Duminică începe Postul Naşterii Domnului. Într-o lume tot mai nebună, cred că e vital să strângem rândurile, să ne sprijinim, să ne mângâiem, să ne rugăm împreună şi unii pentru alţii. Adică să postim împreună, pentru că Postul le cuprinde pe toate acestea, şi încă ceva: o auto-disciplinare care ne dăruieşte libertate. Libertatea de a putea face şi altfel decât „cum îţi vine”, o libertate de care avem mare nevoie.

Am preluat fragmentul din invitația pe care ne-o face Natalia, si anul acesta, de a calatori impreuna spre Betleem, spre sărbătoarea Nasterii Domnului.
Multumesc mult, Natalia, pentru gandul tau. Mi-a placut mult si anul trecut, impreuna-calatoria pe care am facut-o.
Asadar, pornim la drum:)
Cateva principii de urmat:
- să ţinem postul alimentar, care ne uşurează şi ne disciplinează trupul.
Pentru cei care au binecuvântare de la duhovnic să nu ţină partea alimentară, puteţi renunţa de exemplu în această perioadă la ceva care vă place foarte mult. Există multe alte feluri de a posti, vorbiţi cu duhovnicul şi stabiliţi împreună un canon.
- să ne întâlnim cu toţii în rugăciune în fiecare seară, la ora 22 (in varianta de printat o găsiţi aici), iar la pomelnicul personal să adăugăm pe cei care ne-am hotărât să postim împreună. Numele vor fi afişate pe coloana din stânga.
- să reducem navigatul pe internet.
Să nu cădem în „ispita lucrului folositor” risipindu-ne pe site-uri care ni se par (şi sunt) folositoare, dar care oferind atât de multă informaţie într-un timp scurt nu prea ne lasă nimic consistent în suflet. Măcar pe perioada postului, să citim mai mult din cărţi, se aşează mai bine în suflet…
- să zâmbim mult, să dăruim bucurie, să iertăm
.
- să ne rugăm pentru „tot sufletul necăjit şi întristat” şi să ieşim în întâmpinarea lui cu ce putem. Un lucru, ceva de mâncare, sau măcar un zâmbet, o rugăciune şi o vorbă bună – asta putem face indiferent cât de săraci am fi.
- să nu răspundem la rău cu rău, ci cu tăcere şi binecuvântare a persoanei respective.
- să îi binecuvântăm mai des pe cei pe care îi întâlnim în fiecare zi, să mulţumim Domnului pentru toate lucrurile bune din viaţa noastră.

- să ne curăţăm sufletul prin Spovedanie şi să îl împodobim cu gânduri bune, pentru a oferi căldură Celui Care va bate la uşa lui, pentru a Se naşte.

Asa cum aminteste si Natalia, rugăciunea făcută împreună, în acelaşi timp, este mai puternică. E important să nu ne rugăm doar unii pentru alţii şi pentru binele personal, ci şi pentru Biserică. Iată o scurtă rugăciune:
Adu-Ţi aminte, Doamne, de soborniceasca şi apostolica Ta Biserică, pe care ai agonisit-o cu scump sângele Tău. Înnoieşte-o, întăreşte-o, răspândeşte-o, înmulţeşte-o, împac-o şi o păzeşte nebiruită de porţile iadului în veci, iar dezbinările ei le potoleşte.
Pomeneşte Doamne, pe toţi ierarhii Bisericii Ortodoxe Române şi de pretutindeni, în pace, întregi, cinstiţi, sănătoşi, îndelungaţi în zile, drept învăţând cuvântul adevărului Tău.


Un post usor, cu folos si bucurie.

Pomelnicul impreuna-calatorilor