"Experiența mea mă învață că nimeni nu poate ajuta pe altcineva, oricât de mult și-ar dori ei, cu dragoste, aceasta. Ajutorul vine doar de la Dumnezeu la timpul hotărât de El." Maica Gavrilia Papaiannis

joi, 20 noiembrie 2014

Care e drumul meu?

Anonim... sau orice nume... nu o să spun cum mă cheamă, de unde sunt, câţi ani am, asta nu ar ajuta la nimic.
Mi-e indiferent numele meu, eu aş răspunde la oricare alt nume ...
Nu ştiu de ce-am început cu asta... scrisoarea mea e NIMIC, eu sunt nimic. Nu ştiu de ce scriu, simt nevoia să vă scriu, nu ştiu ce să vă spun... NU! Ştiu, dar nu pot. Asta e!! Simt că sunt lucruri ce îşi au locul doar în mine, simt că nu pot să le spun nimănui, nici măcar să le scriu... nu sunt lucruri rele sau grave, sunt un fel de concepţii... sau poate nici atât... Vreau să îmi cer scuze, mii de scuze, vă rog să mă iertaţi, ştiu că aveţi mult de lucru, să răspundeţi la multe scrisori cu adevărat importante, şi eu vcă deranjez cu nimicul meu, ştiu şi îmi pare rău. Iertaţi-mă !

Vă scriu pentru că am citit scrisoarea Marei, o fetiţă de doar 12 ani... aş vrea să fiu ca ea... am plâns şi încă plâng... eu de ce nu pot să fiu aşa? Eu am părinţi care nu se ceartă, care se iubesc şi mă iubesc... şi cu toate acestea nu mă ascultă nimeni... am ajuns să cred că nu mă aude nimeni, că ce spun eu, ce cred eu e nimic... nici măcar nu reţin ce spun, dar să mai priceapă cineva..
.
Cred că, cu cât simţim mai multe, cu atât nu ştim nimic... cu cât încercăm să descoperim mai mult, cu atât ne complicăm mai mult... Nu sunt supărată pe nimeni deşi nimeni nu mă înţelege.

La şcoală învăţ, nu prea mult, dar cum nimeni nu învaţă, sunt considerată o tocilara. Încă ceva nu înţeleg: de ce oameni buni nu sunt apreciaţi, iar cei răi sunt ridicaţi în slăvi, de ce ?

Nu ştiu ce să fac în viitor, când o să termin liceul, nu ştiu pentru ce sunt bună... M-am gandit să mă duc la o mânăstire, să mă călugăresc şi să nu spun nimănui. Mă simt foarte aproape de Dumnezeu, dar simt că Îl sufoc, şi atunci iau o pauza... ştiu că El mă vede.

Eu nu cred în destin, şi cu toate acestea, cred că sunt lucruri care se întâmplă oricum, cu sau fără voia noastră. Cum e cu coincidentele? Există întâmplare sau nu; fiecare are un rol?

Mi-e frică, mi-e frică de tot, mi-e frică să merg pe stradă, mi-e frică de întuneric, mi-e frică de tot...
Ştiu că sună ca o întrebare de grădinţă, dar... există fantome? Cum e cu taina acea? Fiecare om are un drum pe care trebuie să meargă? Şi dacă nu-l gaseşte? De ce oamenii îşi bat joc? De ce nu mai cred în Dumnezeu? Ce trebuie să le spui oamenilor care te cred ciudată? Ce să fac? Care e drumul meu? De ce m-am născut aici... ce trebuie să fac? Nu ştiu nimic...

Vă rog să nu îmi ignoraţi scrisoarea.
Vă iubesc, nu ştiu de ce, dar asta simt!

Cu drag, un nimeni oarecare !

*
COPILE DRAG, DRAG ŞI SPERIAT,

Te îmbrățișez cu recunoștință pentru mesaj, încredere și dragoste. Și-I mulțumesc lui Dumnezeu că am apărut în Calea ta, chiar dacă întâlnirea noastră ar putea fi scurtă, cât acest schimb de mesaje. Eu ştiu că e o întâlnire prevăzută de Domnul în iubirea Lui pentru tine şi, important e ca ea să te ducă mai lângă El şi, prin asta, mai lângă tine.

O să treacă o vreme şi o să vezi, suflet drag, că această durere te-a salvat de la moartea prematură în frivolitatea existenţei fără asumarea acestei dimensiuni. E firesc să te doară ce e în jur, e firesc să suferi că nu poţi schimba lumea, e firesc să te doară singurătatea. Dar e minunat şi dumnezeiesc faptul că nu apelezi la surogate de viaţă sau fericire pentru a scăpa de această durere. Aici e lucrarea harului şi meritul tău. Aici e punctul în care inima adolescentului alunecă spre dependenţe, spre droguri, în cele mai diferite înfăţişări. Adică spre a înghiţi ceva, sau a face ceva care să-l scape de durere. Or, viaţa e o permanentă naştere, prin durere, la o viaţă mai adevărată. Curând vei afla prieteni pe Cale cu care să poţi comunica şi îţi va fi mai usor. Curând vei învăţa să afli bucuria în fiecare firicel de durere şi sensul, dincolo de frivolitatea şi răutatea care se văd la tot pasul. Va veni vremea când vei vedea că tot ce fac oamenii rău sau frivol nu e decât o mască pusă peste durerea de a nu fi ce sunt chemaţi să fie: fii ai lui Dumnezeu după har!

Sunt bucuroasă să te cunosc şi te aştept să-mi mai scrii. Pentru mine, numele tău e important, ce trăieşti tu e important şi poate că acesta e motivul pentru care mă iubești.
Dacă ai putea să faci seminarul iertării, ne-ar fi mai uşor să înaintăm împreună pe Cale.

Cu rugăciune şi binecuvântare şi încredere,
Maica Siluana

luni, 10 noiembrie 2014

Când dependența vine la Bal Mascat

“Și deci cum știi ce acțiuni vin din dragoste și care acțiuni sunt determinate de dependență?”, m-a întrebat cineva tocmai după ce livrasem o întreagă filosofie înțeleaptă despre viață.

M-am blocat.

Îmi aminteam că obișnuiam și eu să pun întrebarea asta destul de des, la terapie și în grup.
Dacă dependența se maschează atât de bine într-o dragoste romantică de cinema, cum știi să filtrezi cele două sentimente?

Problema începuse să apară în capul meu pe măsură ce intram mai adânc în terapie: psiholog, grupuri de terapie și Al-Anon. Totul părea foarte clar cât eram acolo, iar psihologul sau moderatorul grupului explica într-o voce foarte armonioasă despre lucrurile pe care nu le putem controla, despre izvorul inimii sau despre comportamente adictive și distructive. Toată lumea dădea din cap, se gândea cum să își îmbunătățească dragostea de sine, cum să se accepte mai bine pe ei și pe restul lumii, iar grupurile se terminau într-o armonie totală între cine eram și cine îmi doream să fiu.

Doar că imediat după grup trebuia să mă întorc în realitate, acolo unde lumea nu vorbea în voce joasă și plăcută despre suflet și despre dragoste. Aveam colegii, care îmi însoțeau orice acțiune de comentarii răutăcioase, dar băteau în retragere imediat ce încercam să aflu adevăratele lor gânduri. Aveam prieteni care se plângeau că nu ne mai vedem deloc, deși ne vedeam de două-trei ori pe săptămână. Și mai aveam șefi care mă băteau pe umăr și îmi spuneau “Sara, ești extraordinară, numai tu poți face ceea ce faci”, pentru ca două minute mai târziu să îmi dubleze sarcinile de lucru.

Cum să reacționez la toate astea? Dacă nu îmi confruntam colegii – oare asta însemna că accept că nu îi pot schimba sau mi-era frică să nu ajung călcată în picioare? Dacă le spuneam “nu” prietenilor, să fi fost un semn al sănătății emoționale sau oare am luat-o razna și mă izolez de lume? Dacă explicam faptul că sarcinile suplimentare îmi depășesc disponbilitatea, oare însemna că îmi știam adevărata valoare sau că eram o angajată nesimțită?

Și mai ales, când mă îndrăgosteam (se întâmpla săptămânal), simțeam dragoste sau simțeam dependență?

Nu primeam niciodată un răspuns clar de la ceilalți: cum faci diferența?

Dar la un moment dat nici nu mi-am mai pus întrebarea. Pentru că făceam diferența pur și simplu. Când făceam lucrurile din iubire, nu simțeam decât mai multă iubire; iar când simțeam dezamăgire îmi dădeam seama că gesturile mele nu fusesere necondiționate, ci erau încărcate de așteptări de reciprocitate.

Și poate că nu acesta este răspunsul cel mai corect. De fapt, tot timpul ăsta știusem care e diferența dintre dragoste și dependență. O voce plălpândă în mine îmi tot șoptea că nu e bine, că nu e așa, că nu trebuie să fie așa. Când am început să o ascult, mi-a dispărut și întrebarea.


sâmbătă, 1 noiembrie 2014

Sfințenia părinților contribuie la mântuirea copiilor

The Midwife: Loren Entz (1949, American)
“Sfințenia părinților contribuie la mântuirea copiilor. Într-un singur fel putem face să nu avem probleme cu copiii nostri, si anume prin sfintenie! Deveniti toti sfinti și nu veti mai avea nici o problema cu copiii vostri... Acest lucru îl veti izbandi lesne în momentul în care va veni Harul cel dumnezeiesc. Dar cum vine Harul cel dumnezeiesc? Vine când ne smerim și ne rugam. Iar rugăciunea trebuie sa fie simplă și curată, căci dacă ne rugam cu credință și răbdare, nu se poate să nu primim răspuns”. Pr. Porfirie

Trebuie să ne reținem de la încercarea de a-i crea pe ceilalți după chipul și asemănarea pe care am hotărât-o pentru ei

Educația copiilor
Maica Magdalena

Trebuie să ne reținem de la încercarea de a-i crea pe ceilalți după chipul și asemănarea pe care am hotărât-o pentru ei. Trebuie să întâlnim fiecare copil acolo unde este el, conștienți întotdeauna că nu vom câștiga nimic încercând să silim pe cineva să apuce pe calea voii Lui Dumnezeu. "Taina mântuirii e a celor ce o vor în mod liber, nu a celor supuși tiraniei" (Sf. Maxim Mărturisitorul). Cuviosul Porfirie obișnuia să spună: "Nu trebuie să facem presiuni asupra cuiva să vină la biserică. Hristos spunea: Dacă vrea cineva, să vină după Mine..."

În rugăciunea noastră, îi încredințăm pe ceilalți Lui Dumnezeu; cerem Proniei divine să atingă inima copilului înainte ca noi să intervenim si să stricăm lucrurile prin nerăbdarea noastră.

**
În educația duhovnicească a copiilor, prima noastră grijă nu este aceea de a antrena voința lor, ci de a atrage har - prin viața și rugăciunea noastră - asupra mediului lor, și a lăsa astfel inima fiecărui copil să se lipească singură de har. Discuțiile teologice cu copiii sunt o foarte mică parte a educației creștine. Rugăciunea ca Dumnezeu să îi atingă cu harul Său e o dimensiune fundamentală a tuturor preocupărilor noastre orientate spre copii, chiar și atunci când ei nu sunt cu noi.

Protoprezbiterul Gheorghios Metallinos, evocându-l pe sfântul stareț Porfirie: "Mi-a spus că trebuie să mă ocup de copiii mei rugându-mă mai mult. Cu privire la unul din ei, mi-a spus aceasta: Orice vei spune acelui copil, spune-o Lui Dumnezeu. Îngenunchează înaintea Lui Dumnezeu și prin harul Lui, cuvintele tale vor ajunge la copilul tău.

Despre celălalt copil al meu mi-a spus: Ascultă, dar uită ușor. De aceea, iarași trebuie să îngenunchezi și să ceri harul Lui Dumnezeu ca vorbele tale pământești să cadă pe un pământ bun și să poată aduce roadă."

**
Putem avea în cap o magazie plină de informații, dar folosirea lor cere un discernământ însoțit de rugăciune. Ne urmăm intuiția inimii, după ce ne-am îndreptat spre Dumnezeu sau spre un sfânt pentru ajutor. Dacă dorim și avem timp pentru cuvinte, să cerem: "Doamne, luminează-mă", "Sfinte Nicolae, dă-mi cuvintele potrivite", "Sfântă Maica Domnului, nu mă lăsa să stric asta".

**
Dumnezeu ascultă rugăciunile noastre pentru călăuzire, chiar dacă nu am câștigat discernământul unui părinte duhovnicesc experimentat și purtător de Dumnezeu. Într-adevăr, rugăciunea pentru călăuzire ne va învăța discernământul, ne va învăța bizuirea pe Dumnezeu, ne va învăța cum anume să ne raportăm față de inima noastră și nu doar față de mintea noastră. Încercarea de a-i ajuta pe copii contribuie la propria noastră maturizare duhovnicească.

**
"Tot omul să fie grabnic la ascultare, zăbavnic la vorbire" (Iacob 1, 19). O con-vorbire înseamnă chiar aceasta: fiecare persoană trebuie să își aducă contribuția ei. Dacă ascultăm în stare de rugăciune și cu atenție față de copilul cu care vorbim ("cu" el, nu "către" el), Dumnezeu are mai multe șanse să ne inspire. Copilul câștigă încredere simțind faptul că adultul este sincer interesat în ceea ce alege el să exprime și în modul în care gândește și simte în mod real. Oricât de "inacceptabile" pot fi ideile și atitudinea sa, ele contează: nimic nu va fi respins printr-un răspuns prematur sau printr-o reacție de tip șoc. Nici o mărturisire nu va fi solicitată numai pentru a lăsa o rană deschisă, mai dureroasă pentru copil decât povara sa ascunsă.

"Ascultarea" include atenția față de gesturi, expresia feței, limbajul corpului, starea sa emoțională ș.a.m.d. Chiar și la toane și la întorsul spatelui trebuie să reacționăm cu iubire răbdătoare. Propriile noastre gesturi, sentimente și comportament contribuie la fel de mult la "răspuns" ca și cuvintele și tăcerile noastre.

**
Niște antropologi au vorbit cu niște copii eschimoși și apoi s-au plâns de faptul că acești copii vorbeau atât de puțin. Un prieten adult i-a întrebat pe copii cum de s-a întâmplat aceasta , iar un copil i-a explicat: "Ei nu ascultau ca să ne audă pe noi, ci ca să se audă pe ei."

**
Spre deosebire de cărțile apologetice, convorbirile au nevoie de o empatie între interlocutori.

**
Toate relațiile unui copil contribuie la dezvoltarea lui. Adulții care se ocupă de un copil trebuie să lucreze în armonie, nu într-un mod posesiv...

Sursa: Maica Magdalena, în "Cum să comunicăm copiilor credința ortodoxă"


luni, 13 octombrie 2014

Din viaţa şi minunile contemporane ale mult milostivei şi grabnic ajutătoarei Sfânta Parascheva




Cum îi vom urma pe sfinţi dacă nu îi cunoaştem? Cât de mult putem să iubim pe cineva despre care ştim prea puţine lucruri?
În timp ce cunoaştem o mulţime de amănunte despre viaţa oamenilor politici, a vedetelor, vieţile sfinţilor ne sunt prea puţin cunoscute. Este drept că Dumnezeu a îngăduit ca unele să rămână ascunse. Dar este de datoria noastră, ca ortodocşi de neam român, să ne cunoaştem sfinţii şi marile personalităţi prin care Dumnezeu a povăţuit poporul nostru de-a lungul istoriei. Cine oare a contribuit mai mult la luminarea noastră duhovnicească decât sfinţii care au agonisit Duhul Sfânt întru ei şi, prin Acesta, L-au făcut pe Dumnezeu cunoscut poporului?
În această rubrică vom prezenta atât sfinţii români şi cei de alt neam ale căror moaşte au ajuns în ţara noastră, cât şi marile personalităţi prin care Dumnezeu ne-a condus în istoria duhovnicească a chemării tuturor popoarelor spre Împărăţia Cerurilor.

Fecioara din Epivata
Sfânta Parascheva (numită de slavi „Sveta Petka”) s-a născut în Epivata (astăzi Boiados, în Turcia), în a doua jumătate a secolului al X-lea. Ea a avut un frate care s-a călugărit, primind numele de Eftimie, şi care a ajuns mai apoi episcop.
La vârsta de 10 ani, după ce a auzit într-o biserică închinată Maicii Domnului cuvântul: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Mat. 16:24), şi-a împărţit hainele săracilor. Avea să facă acest lucru de mai multe ori, în ciuda mustrărilor părinţilor ei.
Mai apoi, pătrunsă de dragostea pentru Mirele Hristos, a părăsit grijile lumii şi s-a retras într-o mănăstire de maici din pustia Iordanului. După ce a petrecut aici mai mulţi ani, Sfintei i s-a arătat în vis un înger care i-a poruncit să se întoarcă în lume, în ţinutul în care se născuse, căci acolo se cuvenea să îşi găsească obştescul sfârşit. Sfânta a călătorit până la Constantinopol, unde s-a rugat Maicii Domnului în faţa icoanei din biserica Vlahernei să o ocrotească şi de aici înainte. Încredinţându-se Împărătesei Cerului, ea s-a întors pe meleagurile natale. Aici şi-a continuat viaţa de aspră nevoinţă şi în curând a trecut la Domnul, fără să ştie nimeni cine şi de unde este.

Descoperirea sfintelor moaşte
Moaştele Sfintei Parascheva au fost descoperite în chip minunat. Trupul unui marinar mort a fost scos la ţărm de valuri. Când s-a săpat groapa pentru a-l înmormânta, a fost găsit trupul neputrezit al Sfintei, lângă el fiind aşezat trupul marinarului. În noaptea următoare, unul dintre cei ce săpaseră groapa, pe nume Gheorghe, a văzut în vis o împărăteasă stând pe un scaun luminat şi mulţime de îngeri în jurul ei. Unul dintre ei îl luă de mână, îl ridică şi-i zise: „Gheorghe, pentru ce n-aţi preţuit trupul Sfintei Parascheva? De ce l-aţi lăsat aşa? Nu ştiţi că Dumnezeu a iubit frumuseţea ei şi a vrut să o proslăvească pe pământ?”
Împărăteasa, Sfânta Parascheva i-a spus apoi că este din acele locuri şi îi ceru să aşeze sfintele moaşte la loc de cinste. În aceeaşi noapte, o femeie, Eftimia, a avut acelaşi vis, pe care amândoi l-au povestit locuitorilor din Epivata. Aceştia s-au grăbit să aşeze trupul bine-înmirezmat al Sfintei în biserica Sfinţilor Apostoli.
Vestea despre minunile care se făceau la moaştele sale s-a răspândit repede, mulţi bolnavi însănătoşindu-se aici în urma rugăciunilor.

Sfânta Parascheva, ocrotitoarea bulgarilor
Imperiul Româno-Bulgar a fost întemeiat în 1186, de către fraţii Petru şi Asan. În 1185, aceştia au organizat o răscoală împotriva dominaţiei bizantine şi au declarat oraşul Târnovo drept capitală a celui de-al doilea Imperiu Bulgar. În 1238, Împăratul Ioan Asan al II-lea a strămutat moaştele Sfintei Parascheva din biserica Sfinţilor Apostoli în Târnovo, care devenise şi reşedinţa noului patriarh al bulgarilor. Cercetătorii afirmă că această strămutare s-a făcut în ziua de 14 octombrie, care va deveni ziua de pomenire a Sfintei Parascheva. Binecredinciosul împărat a ieşit în întâmpinarea moaştelor la patru kilometri distanţă de Târnovo, împreună cu mama sa Elena, soţia sa Ana şi cu Patriarhul Vasilie al Târnovei, cu demnitari şi credincioşi. În scurt timp, Sfânta Parascheva a ajuns foarte iubită de bulgari, fiind cinstită ca apărătoarea capitalei şi a ţării.
La 17 iulie 1393, Sultanul Baiazid atacă Târnovo, în timpul Ţarului Ioan Şişman şi al Patriarhului Eftimie. În acelaşi an, moaştele sunt mutate la Vidin, unde vor poposi pentru 5 ani, şi apoi la Brusa.

Sfânta Parascheva, ocrotitoarea sârbilor
După lupta de la Nicopole din 1396, Bulgaria devine parte din Imperiul Otoman, iar moaştele Sfintei Parascheva îşi continuă peregrinările. Din Vidin ajung la Belgrad, în Serbia, la anul 1398, datorită Ţarinei Miliţa, care le-a cerut de la Sultanul Baiazid. Acesta a întrebat-o pe soacra sa ce dar ar vrea de la el. Miliţa l-a rugat să-i dea moaştele Sfintei Parascheva. Sultanul a zâmbit şi a zis: „De ce nu ceri ceva mai de preţ, în locul unor oase uscate şi nemişcătoare?”
El i-a dăruit sfintele moaşte fără să bănuiască importanţa şi valoarea lor pentru evlavioasa Ţarină şi pentru poporul său. Astfel, Ţarina Miliţa a luat sfintele moaşte şi le-a aşezat în palatul din Kruşevăţ, în biserica ridicată de ea în cinstea Sfintei Parascheva.
Fiul ei, Ştefan Lazarevici, după lupta de la Ankara (1402), a primit de la Împăratul maghiar Sigismund oraşul Belgrad, unde a mutat moaştele Sfintei Parascheva. Aşa s-a unit drumul Sfintei Parascheva cu cel al sfintei familii a Cneazului Mucenic Lazăr (el, Ţarina Miliţa şi fiul lor Ştefan au fost canonizaţi).

La Constantinopol
În 1521 Sultanul Suleiman cel Mare cucereşte Belgradul. Mulţi dintre locuitori sunt duşi la Constantinopol. Biserica principală este transformată în geamie, iar obiectele preţioase, jefuite. Moaştele Sfintei Parascheva sunt duse la Constantinopol, împreună cu moaştele Ţarinei Theofana, fiica Domnului român Basarab I, şi sunt aşezate în palatul sultanului. Faptul că se săvârşeau multe minuni a provocat teama turcilor.
Patriarhul Ecumenic a răscumpărat sfintele moaşte cu 12.000 de ducaţi şi le-a aşezat în biserica mănăstirii Panmakaristos – sediul de atunci al Patriarhiei Ecumenice.
După transformarea acesteia în moschee, moaştele au fost duse în biserica Vlah-Serai (1586), apoi în biserica Sfântul Dimitrie de la Xiloporta (1597) şi în biserica Sfântului Gheorghe din Fanar – reşedinţa Patriarhiei Ecumenice (1601).

Sfânta Parascheva la Iaşi
După căderea Constantinopolului sub turci (1453), pentru Patriarhia Ecumenică începe o perioadă foarte dificilă. Popoarele ortodoxe din Balcani sunt sub stăpânirea turcilor, plătind tributuri mari. Datoriile Patriarhiei cresc necontenit.
În această perioadă, în Moldova domneşte Vasile Lupu (1634-1653). Aşa cum făcuseră şi înaintaşii săi, el a ajutat Sfintele Locuri, achitând datoriile Patriarhiei Ierusalimului şi pe cele ale Patriarhiei Ecumenice, făcute timp de 20 de ani. În urma acestui ajutor, Vasile Lupu cere pentru Iaşi moaştele Sfintei Parascheva. Nu era o sfântă necunoscută moldovenilor, ci dimpotrivă. Una din cele mai vechi biserici din ţară, ctitorită de Roman I, îi era închinată – catedrala de la Roman. Sfântul Ştefan cel Mare ctitorise două biserici cu acest hram, una la Râmnic, aproape de Ţara Românească, iar alta în Transilvania, la Feleac. Vasile Lupu însuşi ridică o biserică la Lvov (astăzi în Ucraina), pentru ortodocşii de acolo, cu hramul Sfintei Parascheva.
Pentru sfintele moaşte, Domnitorul Vasile Lupu construieşte anume Mănăstirea Trei Ierarhi. Iată cum este descrisă de preotul Sandino din Macedonia sosirea la Iaşi a Sfintei:
„Domnul Vasile, cu norodul lui, merse pe jos mult loc şi întâmpină sfintele moaşte şi le sărută cu capul descoperit, cu toţi oamenii săi. Iar în acea zi, la mănăstire se făcu mare praznic şi îi puse pe toţi câţi erau – preoţi, arhierei, ieromonahi, ierodiaconi – de slujiră, şi multe daruri el împărţi la săraci şi ei arătară multă evlavie faţă de Sfântă, iar mulţi bolnavi de orice boală se însănătoşiră, şi cu măreţie s-a preamărit Dumnezeu prin mijlocirea Sfintei”.
În epocă, venirea la Iaşi a Sfintei care, prin rânduiala lui Dumnezeu, poposise în atâtea locuri sfinte şi importante pentru istoria popoarelor din Balcani, a însemnat un eveniment major pentru Moldova. Capitala sa o adăpostea acum pe Sfânta ocrotitoare a Balcanilor, ca o încununare a eforturilor Ţării Moldovei de a ocroti credinţa ortodoxă în faţa Imperiului Otoman. Prin Sfânta Parascheva, Iaşiul a devenit principalul loc de pelerinaj al Moldovei, izvor de credinţă şi minuni rânduit de Dumnezeu spre întărirea vieţii duhovniceşti în poporul nostru, dar, aşa cum se vede astăzi, şi în rândul altor neamuri.

O mare încercare şi o mare minune
În 1884 încep lucrările de restaurare a bisericii Trei Ierarhi, conduse de Lecomte du Nouy. În 1888, moaştele sunt mutate în Sala Gotică, într-o raclă de lemn, îmbrăcată cu argint şi cu un capac care se încuia. Era acoperită cu un acoperământ din stofă. În noaptea dintre 26 şi 27 decembrie 1888, clădirea paraclisului a luat foc de la lumânarea din sfeşnicul de lângă raclă. Incendiul a fost observat a doua zi dimineaţă de către elevii de la Şcoala Normală de la Mănăstire. După ce au intrat în paraclis, cu toţii au observat că din cauza temperaturii ridicate s-a topit sticla de la tablourile ctitorilor care erau atârnate pe un perete, iar policandrul era înfierbântat până aproape de topire, chiar dacă era situat la o mare distanţă de centrul incendiului, şi anume locul unde se aflau sfintele moaşte. Cu toate acestea, sfintele moaşte au fost neatinse de incendiu.
Dintr-o scrisoare din 7 ianuarie 1889, adresată de un prieten episcopului Melchisedec Ştefănescu al Romanului, aflăm că a ars toată lemnăria sicriului, de la pereţi până la hainele Sfintei. Capacul s-a lăsat pe trupul Sfintei şi a fost cuprins de flăcări, rămânând foarte ars, dar netopit. Focul a mistuit şi partea de dedesubt a raclei şi a ajuns la o salteluţă umplută cu bumbac, pe care sta corpul Sfintei. Această salteluţă se vede arsă în partea de dedesubt până la bumbac, care este pârlit puţin. Chiar dacă jăratecul stătea pe hainele Cuvioasei Parascheva, acestea nici măcar nu miroseau a fum. Peceţile de ceară de la veşmintele ei (care proveneau din vremea lui Vasile Lupu) nu se topiseră.
Ridicate din jar, sfintele moaşte au fost puse în racla din lemn în care au fost aduse iniţial din Constantinopol şi aşezate în altarul aceleiaşi capele, care nu fusese cuprins de incendiu. După puţin timp, au fost mutate în Catedrala mitropolitană.

Sfântul Duh îi va chema şi pe ei
Venit în România pentru a face misionarism protestant, Michael Chunk a ajuns să fie botezat ortodox. Intrarea în Biserica Ortodoxă a avut loc în seara sărbătorii Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil din 2005, la biserica Sf. Gheorghe din Iaşi. În august 2008, a fost hirotesit citeţ de către ÎPS Nathanael, iar în august 2009 ipodiacon. De România îl mai leagă ceva: vindecarea sa de o boală gravă, în chip minunat, cu ajutorul Sfintei Parascheva. Iar boala şi vindecarea, nădăjduieşte el, vor fi un prilej şi pentru alţii de a se întoarce acasă. Iată mărturia lui:
„În timp ce eram la Iaşi, în România, mi-am pus mâna pe mâna Sfintei Cuvioase Parascheva şi m-am rugat ca, dacă este vreo suferinţă în trupul meu, Sfânta să mijlocească să fiu vindecat de ea.
Câteva zile mai târziu am ajuns la Mănăstirea Sihăstria şi am fost la chilia Părintelui Cleopa. Ne-am întâlnit cu un călugăr care ne-a invitat la masă. Ne-au servit cu ciorbă de fasole. Am luat câteva înghiţituri şi, dintr-o dată, întreg trupul mi-a intrat în convulsii. Am fost dus la spital în mare grabă. Însă în acest timp aveam o pace deosebită. N-au găsit nimic în neregulă, dar mi s-a indicat să fac o tomografie la cap. Aceasta a arătat că aveam o tumoare benignă care trebuia operată şi extrasă.
La Bucureşti, în timp ce aşteptam avionul cu care urma să plec în America, am mers la Capela Ortodoxă din aeroport, m-am închinat la icoane şi am spus câteva rugăciuni. Ne-am urcat în avion. De obicei nu dorm pe avion, dar atunci am simţit înăuntrul meu pace şi că totul este în mâna lui Dumnezeu, aşa încât am adormit.
Am ajuns înapoi în Phoenix, Arizona, via Londra. Unul dintre membrii parohiei noastre, părintele Richard, mi-a văzut tomografiile. Părintele fusese neurolog înainte de a se preoţi. Mi-a recomandat ce doctori să sun. M-am sculat dimineaţă şi i-am sunat pe acei doctori. Am primit răspuns că o să mă consulte în două săptămâni. Atunci am căutat pe cineva care să mă ducă la secţia de urgenţă a spitalului Sfântul Iosif. Ştiam că îndată ce-mi vor vedea tomografiile mă vor interna.
Aici mi-au făcut o nouă tomografie şi un RMN. Înainte de operaţie, părintele Alin a venit la spital şi m-a împărtăşit cu Sfintele Taine. El mi-a spus să o am în minte pe Maica Domnului. În seara aceea am visat cum o femeie îmi ţinea capul în braţele ei şi se ruga. A doua zi am fost operat; operaţia a durat 9 ore. Toată partea dreaptă a trupului mi-a fost paralizată şi a trebuit să stau câteva zile la terapie pentru a putea merge din nou.
Minunile n-au încetat nici în perioada de recuperare. În mai puţin de o lună mergeam fără baston şi în fiecare zi mulţumeam lui Dumnezeu. Le-am mulţumit şi Sfintei Parascheva şi Maicii Domnului pentru că s-au rugat pentru mine. Câteodată mai şchiopătez puţin, dar mă înzdrăvenesc pe zi ce trece.
Terapeuţii sunt uimiţi de recuperarea mea şi perioada petrecută la spital mi-a dat posibilitatea să deschid inimile multor asistente şi persoane din spital care au văzut icoanele din rezerva mea. Pentru că mă întrebau de ce port o brăţară cu 33 de noduri, le-am explicat câtorva despre Rugăciunea lui Iisus… Atât am făcut. Ştiu că au fost semănate câteva seminţe şi, poate, câţiva vor ajunge odată acasă, în Biserica Ortodoxă. E doar o chestiune de timp. Au trebuit zece ani de zile pentru ca sămânţa plantată în inima mea de către o femeie deosebită, pe nume Olga, din Krasnodarsk, Rusia, care mi-a vorbit despre icoane, să rodească. Sfântul Duh îi va chema şi pe ei la plinirea vremii.
În dragostea lui Hristos,
Fratele vostru Mihail (Chuck)”


Articol aparut in nr. 9 al revistei “Familia Ortodoxa”

duminică, 12 octombrie 2014

Nu mustra pe cineva şi nu osândi nici chiar pe cei foarte răi în vieţuirea lor...

sursa-net
"Fii prieten cu toţi oamenii, dar fii singur în cugetul tău. Fii părtaş la pătimirea tuturor, dar cu trupul tău fii departe de toate. Nu mustra pe cineva şi nu osândi nici chiar pe cei foarte răi în vieţuirea lor. Întinde haina ta peste cel ce a greşit şi acoperă-l. Şi dacă nu poţi lua asupra ta greşelile lui şi nu poţi primi şi certarea şi ruşinea în locul lui, rabdă-l măcar şi nu-l ruşina." 

Sf. Isaac Sirul

duminică, 28 septembrie 2014

Cum e Raiul?

-Fragment din textul „Basmul din Carpaţi”, publicat în cartea „Despre Omul Frumos”-

(...) Se spune că odată, într-un sat, un copil, într-o noapte, a visat Raiul.
„Mamă! Mamă! Unde e Raiul?”, a întrebat copilul nerăbdător, a doua zi de dimineaţă, de cum se trezi. Dar mama, biata mamă, n-avea timp. Avea atâta treabă în gospodărie! Şi-atunci, s-a dus la tata, să-l întrebe. „Nu ştiu..., caută-l singur”, îi spuse acesta obosit şi se apucă mai departe de muncă... „Unde? Unde e Raiul?” , îi întreba copilul, aproape plângând, pe oamenii din sat. Dar oamenii nu aveau timp de el, erau grăbiţi.
„Ce lume urâtă...”, îşi spuse pentru sine puştiul. „Ca să-l găseşti, trebuie să părăseşti satul acesta...”, se-auzi glasul unui bătrân, ce-l privea demult. „Şi acolo, în pustie, după ce ai să mergi cale de o zi, ai să găseşti un om singur, ce stă într-o colibă. El o să-ţi spună unde este Raiul.” Zis şi făcut. Şi a doua zi de dimineaţă, când părinţii lui nu se sculaseră încă, îşi luă o trăistuţă cu câteva merinde şi plecă furişându-se printre casele adormite, către pustie. În curând, soarele răsărise, iar în urma paşilor lui, satul fusese acoperit de nisip. Merse ce merse şi, într-adevăr, către seară, ca prin minune, din pustia întinsă ţâşni o colibă. Mare îi fu mirarea bătrânelului ce locuia acolo de mulţi ani. „Ce te aduce pe-aici, copilule?”, îl iscodi acesta pe micul călător. „Vreau să găsesc Raiul”, răspunse copilul, „şi cineva mi-a spus că tu ştii cum trebuie să ajung”. Bătrânul tăcu, îl privi adânc, apoi îi spuse: „Acum hai să mănânci ceva şi să te culci, că oi fi obosit. Mâine în zori o să plecăm împreună către Rai”.
Noaptea trecu repede. De data asta, el, copilul, n-avu niciun vis. De fapt, nici n-a dormit. A stat aşa, cu ochii deschişi, aşteptând ziua. Bătrânul ştia. Iar către zori, pustia primea în pântecul ei două siluete, ce se porniseră la drum. Merseră ce merseră şi, către seară, dintre nisipuri, puştiul văzu cum se ridică nişte ziduri de piatră şi o clădire mare, cu o cruce în vârf. „Ce este aceasta?”, întrebă copilul. „Aceasta este o mănăstire”, spuse bătrânul. „De-aici începe poteca către Rai.” Şi-apoi, bătrânul mănăstirii îl primi pe micuţul care nu ştia nimic de rosturile de acolo. „Şi ce-am să fac aici?”, întrebă copilul. „Deocamdată, să faci curat, ai să mături şi mai încolo om vedea”. Şi timpul trecea, trecea, copilul le făcea cu răbdare şi sârg pe toate.
Dar iată că vine o zi, după mult timp, când bătrânul mănăstirii îl întrebă pe neaşteptate: „Cum merge, cum îţi e?” „Mi-e foarte bine”, răspunse puştiul. „Am de toate.” Şi-apoi tăcu, închizându-se în sine. Bătrânul îi simţi liniştea şi îl iscodi în continuare. „Parcă ai ascunde ceva în suflet, aşa ai tăcut. Spune-mi cinstit, totul, până la capăt. Îţi lipseşte ceva?” „Mie..., nimic”, se hotărî într-un târziu puştiul să răspundă, „Dar este acolo, în clădirea aia mare, un frate de-al nostru, tot aşa, cu barbă şi plete, ce stă legat, întins pe o cruce, şi nu poate să se mişte, şi nimeni nu-i duce de mâncare. De ce nu vine şi el la masă?”, ridică puştiul ochii din pământ, privindu-l pentru prima dată pătrunzător pe bătrân. Părintele simţi că trebuie să tacă. Aşa că lăsă liniştea să vorbească. „Da, aşa i-am dat noi canon, acolo l-am lăsat noi să stea, pentru că nu a măturat cum trebuie şi n-a făcut curat ca lumea”, se-auzi vocea unui monah, care stătea în apropiere şi care auzise discuţia. Îngerul tăcerii, care tocmai se aşezase pe umerii puştiului, dispăru. „Acolo vei ajunge şi tu, dacă nu faci treaba cum trebuie”, se-auzi vocea monahului.
Dintr-o dată, spune povestea, păcatul ăl bun s-a strecurat în inima copilului. Era primul pas către Rai, ce se numea iubire. Mai târziu, către seară, copilaşul se strecură nevăzut la bucătăria mănăstirii, fură ceva de mâncare şi, fără să fie observat de nimeni, intră în biserică şi o puse jos, la picioarele Fratelui atârnat de cruce. „Hai, vino să mănânci!”, îi zice puştiul, uitându-se îngrijorat în stânga şi în dreapta. „Hai, că nu ştie nimeni!” Şi Fratele coboară. Un zâmbet avea pe buze şi, mângâindu-l pe puşti pe frunte, acesta nu-şi dădu seama că biserica toată se umplu de o lumină nemaivăzută şi că uşile ei se ferecaseră pe dinăuntru.
Apoi, ca şi când s-ar fi cunoscut demult, au început să râdă şi să glumească, cum nu mai făcuse puştiul niciodată în viaţa lui. Era atât de fericit că-şi găsise un prieten! Dar el nu ştia că urcase a doua treaptă a Raiului: prietenia. Azi aşa, mâine aşa, însă fraţii ceilalţi din mănăstire au început să se întrebe: „Unde-i copilul? Ce face? De ce lipseşte seara mereu dintre noi?”. Apoi, curioşi, au început să-l caute prin toată mănăstirea. Numai biserica nu fusese controlată; şi-atunci s-au repezit spre ea, dar, spre mirarea lor, pentru prima oară nu i-au putut deschide uşile. Atunci au încercat să se uite pe gaura cheii şi, în clipa aceea, o lumină puternică i-a orbit. Nemaiştiind ce să facă, au stat aşa, înfricoşaţi, după zidurile groase ale bisericii, aşteptând până noaptea târziu, când copilul a ieşit. „Ce-ai făcut înăuntru?”, se repeziră ei ca un stol de păsări negre asupra lui. „N-am făcut nimic”, răspunse puştiul tremurând. „Minţi! Spune ce-ai făcut?”, l-au întrebat din nou călugării furioşi. „Am furat mâncare şi am dus-o Fratelui ce stătea pe cruce”, răspunse copilul înspăimântat. „Care Frate?”, au întrebat, nedumeriţi, pentru prima dată, monahii. „Cel ce stă legat de cruce şi nimeni nu-i dă de mâncare”, răspunse puştiul. „Şi ce-a făcut Fratele?”, au întrebat tulburaţi călugării. „A coborât şi-a mâncat”, răspunse dintr-o suflare puştiul.
Şi, în clipa aceea, toţi cei din jurul copilului au căzut în genunchi. Mare fu apoi spaima pe bătrânul mănăstirii, aflând toate acestea. Egumenul începu şi el, la rândul lui, să tremure şi, cu lacrimi în ochi, îi spuse copilului: „Spune-i Fratelui cel Mare că îl rog să mă primească şi pe mine la masă...” „Am să-i spun!”, răspunse copilul bucuros, „Dar acum pot să iau mâncare de la bucătărie?” „Da, poţi să iei cât vrei”, răspunse tremurând egumenul.
Şi seara din nou coborî peste mănăstire, iar puştiul, de data aceasta cu mâncarea luată de la bucătărie, se îndrepta vesel spre biserică. „Hai să mănânci!”, îi strigă el, mai vesel ca oricând. Şi, din nou, Fratele cel Mare coborî de pe cruce, îl mângâie şi biserica se umplu de lumină. Ca de obicei, uşile se ferecaseră ca de la sine. Apoi, câte glume şi câtă veselie în jurul celor doi! Dar, printre lacrimile de râs, puştiul şi-a adus aminte de rugămintea egumenului. „Frate”, îi spuse el, „bunicul cel mare, de-aici, din mănăstire, ar dori şi el să-l primeşti la masă”.
Şi, pentru prima oară, faţa Prietenului său mai mare se întristă. Privea undeva, jos. „Vezi firimiturile astea, de pe masă?”, îi spuse, într-un târziu, Fratele cel Mare. „Sunt cu mult mai puţine decât păcatele lui... Nu poate să vină”. „Nu poate să vină?”, rămase uimit copilul. „Nu!”, fu răspunsul scurt al Fratelui.
Şi apoi, din nou, fruntea lor s-a descreţit şi-au început să râdă şi să glumească. Într-un târziu, copilul şi-a luat la revedere de la Fratele cel Mare şi s-a dus spre chilia egumenului, unde acesta îl aştepta tremurând. „Ce-a zis Fratele?”, întrebă acesta, gâtuit de emoţie. „A zis că nu te poate primi!”, răspunse copilul. „De ce?”, întrebă înspăimântat egumenul. „Mi-a spus că ai mai multe păcate decât toate firimiturile de pâine căzute pe masă”. Şi atunci el, egumenul, se prăbuşi în genunchi, într-un hohot de plâns. „Spune-i să mă ierte, spune-i că-l rog din tot sufletul meu să mă ierte” Şi, cu un gest disperat, se agăţă de copilaş. Acesta îl privi surprins şi-i spuse: „Bine, am să-l rog din nou şi mâine!”.
Grea noapte pentru egumen! Cu zvârcoliri şi gemete de pocăinţă. Copilul însă dormi liniştit. Şi, din nou, treaba obişnuită prin mănăstire. Dar toţi se făceau că lucrează. Aşteptau seara, căci ea putea să aducă iertarea. „Pot să iau mâncare?”, întrebă, cu nevinovăţie, copilul la bucătărie. „Poţi”, îi spuse monahul, şi-i umplu cu mâna tremurândă vasul. Apoi, cu paşi mici, ca să nu răstoarne prea-plinul de mâncare, copilul intră din nou în biserică. „Hai să mâncăm!”, spuse el Fratelui cel Mare. „Hai!”, răspunse acesta, îndreptându-se spre el. Şi câte jocuri, câte glume au urmat! Apoi, în mijlocul veseliei, copilul îşi aduse brusc aminte: „Te roagă egumenul să-l ierţi... şi să-l primeşti şi pe el la masă!...”
Tristeţea se aşeză între ei. De data aceasta, copilul privi singur firimiturile de pâine de pe masă: erau parcă mai multe... „Am înţeles...”, spuse copilul, „Nu se poate...” „Da, nu se poate”, răspunse Fratele cel Mare. Şi atunci, păcatul cel bun coborî din nou în inima copilului şi acesta îndrăzni. „Dar Tu nu te gândeşti că acum mănânci din mila lui?”, îi spuse, cu curaj, copilul, pentru prima oară. Şi sufletul Prietenului său mai mare fu mişcat din nou. Acesta îi văzu din nou inima lui bună. „Bine”, spuse, după o lungă tăcere, Fratele cel Mare, „Spune-i că peste opt zile am să-l primesc la masă...”.
Ce bucurie pe egumenul mănăstirii, când, târziu în noapte, copilul îi spuse! Şi cele opt zile trecură. Pentru el, pentru bătrân, în post şi rugăciune şi, mai ales, în multă pocăinţă. A opta zi, dis-de-dimineaţă, clopotele băteau. „De ce?”, întrebă nedumerit copilul. „Bătrânul a plecat la Domnul”, i-au spus călugării, care deja se pregăteau pentru înmormântare. Şi atunci copilul văzu!
Vedea cum, la masa Prietenului său cel Mare, stătea fericit, cu lacrimi în ochi, egumenul, chiar el. Mâncaseră dimpreună. Pe masă nu mai era nicio firimitură, Mântuitorul îl iertase. „Am văzut Raiul!” striga fericit copilul, prin mănăstire. „Am văzut Raiul!”, repeta el, pentru fiecare monah în parte. „Nu se poate!”, strigau aceştia. „Cum arată?” „E plin de iertare”, murmură copilul. (...)

Dan Puric

(Aparut in Revista OrthoGraffiti, nr. 11, februarie 2010)