luni, 10 septembrie 2018

Animalele au fost cu Adam și Eva în rai; așa că de ce n-ar fi și în Împărăția Cerurilor?




"Cum vom trăi în viața de dincolo?" - Câteva gânduri despre unitatea Creației

Starețul Trifon

În Biserica Ortodoxă nu există o doctrină oficială referitoare la viața de dincolo a animalelor, inclusiv cea a animalelor noastre de companie. Părinții Bisericii care au exprimat păreri referitoare la această problemă au făcut-o doar sub titlul unor opinii teologice care nu au ajuns să fie universal acceptate, rămânând cunoscute sub numele de „theologoumena”, sau opinii personale.

Biserica s-a abținut în mod înțelept de la pronunțarea unor opinii concludente referitoare la viața de după moarte, dat fiind faptul că omului îi rămân necunoscute foarte multe lucruri în această privință. Noi nu vom înțelege cu adevărat ceea ce ne așteaptă după această viață, până nu vom fi intrat în viața de dincolo. Ca creștini ortodocși, acceptăm, pur și simplu, Crezul niceo-constantinopolitan, atunci când spunem: „Aștept ... și viața veacului ce va să fie”.

Prin mila lui Dumnezeu și împreună-lucrarea noastră cu aceasta, așteptăm să moștenim viața cea veșnică. Credem că toate ființele care au făcut parte din viața noastră vor fi și ele acolo. Iar unii dintre noi speră, chiar – bunăoară, ca C.S. Lewis – că ar putea fi posibil ca în rai să ne regăsim și cu animalele noastre de companie dragi și chiar cu animalele care au contribuit într-o mulțime de moduri la bunul nostru trai, pe pământ. Ar fi posibil, oare, ca văcuța care ne-a dat lapte pentru copiii noștri și brânza de pe masă să ne stea alături, într-o zi, într-un rai în care nu este nici moarte, nici durere?...

C.S. Lewis descrie ceva asemănător în cartea lui – „Marea despărțire” –, unde o femeie sfântă este însoțită de nenumărate animale, în timp ce pășește în slavă, prin câmpiile raiului. Acum, după ce m-am bucurat de afecțiunea și loialitatea minunatului motan din mănăstirea noastră – Hammi (o pisică norvegiană de pădure), mi s-ar părea că un rai în care această ființă mică și afectuoasă nu ar exista ar fi un loc din care lipsește ceva. Chiar și pierderea pentru totdeauna a găinilor noastre – care ne-au dat atâtea ouă proaspete și minunate și mi-au oferit atâta încântare, privindu-le cum își duceau viața libere – mi s-ar părea tristă.

Este pur și simplu, părerea mea – și aștept cu nerăbdare posibilitatea întâlnirii atâtor câini și pisici la care am ținut și ale căror vieți le-am împărtășit și eu, în cei șaizeci și opt de ani ai mei. Sfinții priveau animalele ca pe ființe ale Domnului, create ca niște daruri ale iubirii lui Dumnezeu și de aceea nu vroiau să le trateze neglijent sau indiferent atunci când le aveau în grijă.

Se știe despre Sf. Pavel de Obnora că vorbea cu păsările, iar Sf. Serafim de Sarov s-a împrietenit cu un urs. Sf. Antonie cel Mare avea prieten un leu. Sf. Modest privea animalele ca daruri sublime și pline de taină ale lui Dumnezeu și binecuvânta deseori vitele credincioșilor, rugându-se pentru sănătatea și viața lor și slăvindu-L pe Dumnezeu pentru mulțimea și frumusețea zidirilor Lui. Eu însumi, de vreo treisprezece ani îl binecuvântez pe Hammi, atunci când îi deschid ușa și îl las să iasă din bibliotecă, după ce doarme acolo, noaptea.

Pământurile tradiționale ale Angliei, Scoției, Țării Galilor și Irlandei (toate, ale popoarelor celte), care, până în secolul al XI-lea au făcut parte din Biserica Ortodoxă Sobornicească și ai căror sfinți și viață duhovnicească au multe de oferit lumii contemporane priveau întreaga realitate ca un tot unitar. Acești sfinți știau – așa cum au știut toți sfinții Bisericii – că unitatea Creației fusese sfărâmată în urma păcatului lui Adam și fusese restaurată prin actul mântuitor al lui Hristos. Prin viețile lor, sfinții personificau restaurarea unității Creației, fie prin comunicarea cu îngerii și duhurile, fie prin lucrarea rudeniei cu toată natura.

Sf. Atanasie spunea: „[Dumnezeu] a oferit lucrarea Creației și ca un posibil mijloc de cunoaștere a Ziditorului... Astfel, oamenii au la îndemână trei căi prin care pot dobândi cunoașterea lui Dumnezeu. [Prima:] pot privi la imensitatea cerului și cugetând la armonia Zidirii, pot ajunge astfel să Îi cunoască Stăpânul: Cuvântul Tatălui.” Astfel, lumea naturală văzută în lumina lui Hristos rămâne o cale de a-L cunoaște pe Dumnezeu – adică o cale spre mântuire.

Unitatea relației noastre cu Creația este ilustrată „pe viu” de relatarea referitoare la Sf. Kevin de Glendalough. În timp ce stătea la rugăciune într-o poziție monahală tradițională la celți, cu brațele întinse în formă de cruce, o mierlă și-a făcut cuib pe unul din brațe și și-a depus ouăle. Nevrând să îi strice cuibul, Sf. Kevin a rămas în acea poziție până când puii au ieșit din ouă. Se spune că sfântul ar fi spus: „Nu este o nevoință prea mare pentru mine să îndur durerea ținerii acestui braț sub mierlă, de dragul Împăratului Cerurilor”.
La începutul lucrării de restaurare a unității întregului cosmos căzut, Hristos a mers în pustie, unde „era împreună cu fiarele și îngerii Îi slujeau” (Marcu 1:13). Aceste ființe cerești și pământești, menite să devină noua Creație întru Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos erau adunate în jurul Lui. Avem o trimitere clară la această restaurare, în viața Sfântului Isaac Sirul, atunci când acesta scrie:

„Omul smerit se apropie de animalele sălbatice, iar în clipa în care îl văd, ferocitatea lor e îmblânzită. Ele vin la el și se lipesc de el ca de Stăpânul lor, dând din coadă și lingându-i mâinile și picioarele. Ele simt un miros pe care-l are el – aceeași mireasmă pe care o avea și Adam înainte de cădere, pe vremea când erau toate adunate în fața lui, în rai, iar el le dădea nume. Această mireasmă ne-a fost luată ulterior, însă Hristos a înnoit-o și ne-a dat-o înapoi, la venirea Lui. Ea este cea care îndulcește mirosul oamenilor”.

Cu alte cuvinte, starea de asemănare cu Dumnezeu, în Hristos, la care se ridicase, i-a permis să fie, în relația cu animalele sălbatice, întocmai ca Adam pe vremea când acesta le-a numit pe fiecare. Și mă gândesc că motivul pentru care animalele de companie sunt atât de importante pentru noi, oamenii este că ne ajută pe calea pe care o parcurgem către refacerea legăturii de rudenie dintre două părți diferite ale Creației. Animalele noastre de companie ajung așa cum erau toate animalele la început, când lui Adam i se încredințase sarcina numirii lor.

Atunci când omul se poate așeza alături de pisică, sau de câine, sau de găină (ca să-l parafrazăm pe Isaia), mai apropiem un pic Împărăția lui Dumnezeu de noi, lucrăm un pic la recrearea raiului și dăm astfel un nou înțeles sarcinilor mai puțin poetice cum ar fi curățarea cotețului de găini sau litierei cu nisip.

În fine, cum spunea un părinte-episcop preferat, de-al meu (Mitropolitul Kallistos Ware): „Animalele au fost cu Adam și Eva în rai; așa că de ce n-ar fi și în Împărăția Cerurilor?”.

Cu dragoste întru Hristos,

Starețul Trifon

Sursa http://sfintiisianimalele.blogspot.com/search/label/Abbot%20Tryphon

marți, 4 septembrie 2018

Inteligenţa emoţională la locul de muncă

 
Am scris, mai demult şi cu foarte mare drag – despre inteligenţa emoţională. Este un subiect care mă pasionează şi care m-a făcut să pot spune şi despre mine că… sunt inteligentă! 🙂 

Lăsând gluma la o parte, inteligenţa emoţională este o componentă extrem de importantă a vieţii noastre.
De aceea, atunci când am intrat în posesia cărţii Inteligenţa emoţională la locul de muncă am lecturat-o din scoarţă în scoarţă. Sincer, mie mi s-a părut destul de firesc tot ceea ce se scrie Paz Torrabadella acolo. În acelaşi timp, am conştientizat faptul că prea puţini se folosesc, cu adevărat, de inteligenţa lor.
Deşi e, în principiu, adaptată situaţiilor de la locul de muncă, cartea expune exemple pentru mare parte din viaţa noastră. Şi pune accent pe faptul că, oriunde ne-am afla, în orice moment, în compania oricui, trebuie să ne simţim bine în pielea noastră. Să fim caracterizaţi de simplitate, curaj, libertate. Aceste trei cuvinte cheie sunt şi cele care structurează, plăcut, cartea.
În prima parte, se vorbeşte despre simplitate. Despre bogăţia noastră interioară, care e mai valoroasă decât banii ce îi avem… sau nu. Trebuie să muncim nu doar ca să supravieţim, ci şi ca să ne simţim unici şi vii!
Pentru a ne ridica din pat, în fiecare dimineaţă, avem nevoie de motive. Salariul nu e unicul scop care ar trebui să ne impulsioneze să mergem la muncă. Trebuie să găsim un sens pentru ceea ce facem, să înţelegem că munca noastră foloseşte la ceva. Trebuie să ne acceptăm noi pe noi, pentru a scăpa de frustrări, de inerţie, de nesiguranţă.
Există cazuri în care nu suntem în stare să acceptăm eşecul dar, culmea, sunt şi momente în care nu acceptăm că avem o contribuţie deosebită la o reuşită. Laudele ne incomodează. Şi, totuşi, recunoaşterea propriilor calităţi este un prim pas spre a le folosi şi a avea satisfacţii de pe urma lor.
De multe ori, pentru a câştiga o bătălie, ori pentru a face o lucrare de top, trebuie să ne bazăm pe intuiţie. Să fim cu inima deschisă, să presimţim care e drumul pe care trebuie să-l urmăm. Să punem suflet.
Curajul. Deşi nu conştientizăm prea des, suntem responsabili pentru ceea ce gândim, pentru felul în care ne simţim. De multe ori, nu suntem bine, dar continuăm, din inerţie, să ne afundăm în rău. Ne e teamă de schimbare. Nu avem curajul de a înfrunta noul. Necunoscutul. Poate că, schimbând traseul, nu mai suntem aşa cum ne ştiu alţii. Nu mai purtăm măşti. Dar, suntem noi înşine, iar ăsta e mare lucru!
În viaţă, trebuie să avem obiective. Trebuie să ne antrenăm pentru a fi mai buni – pe termen lung. Trebuie să ne trăim timpul, nu doar să îl consumăm. Pentru asta, e indicat să ne preocupăm şi de lucrurile simple. Pentru că, de multe ori, mărunţişurile dau culoare vieţii noastre. Apoi, trebuie să fim receptivi la emoţiile celorlalţi. Să ştim, să afăm, să intuim cine sunt şi ce vor cei din jur.
Libertatea este dreptul şi responsabilitatea de a fi noi înşine. De a ne personaliza munca. Şi de a încerca, mereu, ceva diferit. De a accepta nenorocirile trecute şi de a reuşi o conviţuire cu ele.
Nimic nu-i uşor. Dar, ne putem crea ţinte. Pe care să ni le dorim să le atingem. Un obiectiv de bază este acela de a fi noi, căci prin muncă ne dăruim nouă înşine. Dacă vrem să ne iubim îndatoririle, trebuie să le realizăm cu plăcere. Să ne bucurăm de munca pe care o facem. Atunci când avem satisfacţii, putem da randament şi suntem dedicaţi.
Trebuie ca, în tot ceea ce construim, să creştem constant. Să ne maturizăm. Să învăţăm din experienţă, să ne modoficăm obiceiurile, atunci când ele ne fac rău.
Cam astea sunt, foarte pe scurt!, părţile importante din carte. O carte structurată în aşa fel încât, după fiecare idee de bază, sa apară un citat, un rezumat, un test, un exerciţiu, o exemplificare, un mesaj motivaţional. E o carte interactivă, dinamică. Merită citită şi luată în considerare – dacă vrem să ne fie bine. La serviciu, dar şi în viaţa de toate zilele.


vineri, 24 august 2018

Părintele Sofronie Saharov de la Essex și pisicile

În frumosul cadru natural al mănăstirii puteai vedea din când în când nişte pisici mari venind dintr-o pădure cu copaci uriaşi, aflată în vecină­tate, îndată ce ne vedeau pe noi, străinii, fugeau ca fulgerul. Păreau foarte sălbatice, deşi nu provo­cau teamă, fiind plăcute la vedere.

Îndată ce-l vedeau pe Părintele, scânceau ca nişte copii mici şi se duceau lângă el. Le mângâia cu bastonul, iar ele făceau tumbe.
Aşezase în diferite părţi ale curţii mici cutii, le umplea cu lapte, iar pisicile ştiau şi se duceau să-l bea.
Eu, neştiind cum să privesc viaţa şi comporta­mentul unui Părinte sfânt, mă întrebam prosteşte: de ce oare un Sfânt trebuie să îngrijească pisicile? Părintele, ca şi cum ar fi auzit gândurile mele, s-a întors în mod firesc spre mine şi deodată, conti­nuând parcă un dialog viu, mi-a răspuns gândului meu într-un mod foarte frumos:
- Le este foame!... şi îşi urmă drumul.
Mi-a fost ruşine pentru inima mea cea împietrită.
De multe ori Părintele răspundea cu un cuvânt care te zguduia, şi atunci refăceai multe lucruri din lăuntrul tău, aşezându-le la locul potrivit lor.


(“Amintiri despre staretul Sofronie de la Essex” de Dumitra Daviti ) 
( fotografie pisica athonita: Bogdan Munteanu)

Sursa: Sfinții și animalele

joi, 23 august 2018

Recomandare blog

Un blog frumos, chiar foarte frumos! :)

“Bea apă din izvorul de unde beau caii. Calul dintr-o apă rea nu va bea niciodată. Așterne-ți acolo unde își face culcuș pisica. Mănâncă fructul care a fost atins de un vierme. Culege cu îndrazneală ciuperca pe care stau gâzele. Sădește pomul acolo unde sapă cârtița. Casa clădește-o pe locul unde se încalzește șarpele. Fântâna sap-o acolo unde se adăpostesc păsările pe arșiță. Culcă-te și trezește-te odată cu păsările – vei culege toate grăunțele de aur ale zilei. Mănâncă mult verde – vei avea picioare puternice și inimă rezistentă, precum viețuitoarele codrului. Inoată des – și te vei simți pe pământ precum peștele în apă. Privește cât mai des cerul – și vor deveni gândurile tale ușoare și limpezi. Taci mult, vorbește puțin- și în sufletul tău va poposi tăcerea, iar duhul îți va fi liniștit și plin de pace”. Sf. Serafim de Sarov


„Consideratia sfântului se extinde până si asupra animalelor si lucrurilor, pentru că în fiecare creatie el vede un dar al iubirii lui Dumnezeu si nu vrea să-I rănească această iubire tratându-I darurile cu neglijentă sau cu indiferentă.” – Pr. Dumitru Stăniloae („Rugăciune si sfintenie”)
IPS Bartolomeu Anania și o pisică   



 

duminică, 5 august 2018

Într-o galaxie îndepărtată

Într-o galaxie îndepărtată, un grup de doisprezece tineri au plecat de la Untold, chiar atunci când petrecerea își atingea climaxul, și au pornit spre biserică, fiind vrăjiți de cântecul pe care toaca și clopotele, în sărutarea lor zglobie, îl produceau, chemând omul la liturghie. Au pășit cu sfială în interiorul locașului, uimiți de trupurile subțiri și privirile blânde ale sfinților pictați pe pereți.
Tinerii nu erau îmbrăcați adecvat. Unii aveau cercel în nas, alții părul vopsit strident. Șireturile descheiate, parfumul intens, blugii rupți în genunchi, eșarfele spânzurate de grumaji, sprâncene retezate, tricouri cu însemne subtile - toate acestea formau o policromie năucitoare. Cum i-au zărit intrând, Evdochia și Agapia, femei credincioase, membre în consiliul parohial, au deschis larg brațele și, zâmbind, i-au cuprins pe fiecare în parte, urându-le bun venit. S-au oferit să le cumpere câte o lumânare, dar tinerii, rușinându-se, au refuzat, și și-au luat fiecare câte una de la pangar, unde bătrânul Clement, surâzând, i-a servit cu drag, dându-le și câte o prescură, from the house. Apoi au mers să se închine. deși niciunul nu prea știa cum să facă cruce corect. Doi dintre ei au trecut prin spatele evangheliei, scoasă la închinare, dar nimeni nu a sărit pentru a-i trage violent de mânecă. Altul, mai înalt, a dat cu capul de candelă când s-a închinat la iconostas, vârsând câteva picături de ulei pe icoană.
Paraclisierul Eufrosin a observat și, cu multă delicatețe, a echilibrat căndeluța, ștergând cu un prosopel icoana. L-a asigurat pe tânărul „vinovat” că nu e nicio problemă, și a plecat înapoi în altar. Atunci când au dat fiecare liturghie, părintele i-a privit numai în ochi, binecuvântându-i și miruindu-i. S-au așezat toți în partea dreaptă a bisericii, și așa au rămas până la sfârșit, ascultând cu mare interes cuvintele liturghiei, simțind o stare de încântare și libertate pe care niciun concert în aer liber n-o poate egala. La urmă, când să primească anafora, unul dintre ei, rămas cu ochii blocați pe icoana lui Hristos Pantokrator, s-a împedicat de șireturi, lovind pe cei din fața lui. Nimeni nu s-a scandalizat. Dimpotrivă, au dat respectuos mâna cu tânărul aiurit, și au continuat drumul. Înainte de plecare, părintele le-a dat câte o iconiță cu învierea lui Lazăr, precum și numărul de telefon, oferindu-se să îi ajute oricând cu orice îi stă în putință.
Pe drumul de întoarcere, nimeni nu a scos niciun cuvânt. Dar în inima lor, un foc a început să ardă. Au găsit în Biserică o casă. O mamă adevărată. O magie de mult uitată.
Treptat, blugii s-au cusut la loc, biletul la Untold s-a transformat în pomelnic, iar duminicile, în zi de plimbare cu Hristos pe tărâmurile nebănuite ale inimii.

Pr. Ioan Bădiliță

marți, 10 iulie 2018

Crezul tău să-ți fie viu: viață, nu teorie

M-am întâlnit cu părintele Stăniloae după ce ieșise din închisoare și, rugându-l să-mi dea un sfat duhovnicesc, mi-a spus următoarele: „Fii optimist. Roagă-te necontenit, lasă-te în voia lui Dumnezeu, mulțumește-I pentru toate. Nu te lega de nimic din cele vremelnice. Slujește pe aproapele tău cu toată dragostea și dăruirea; nu numai cât are nevoie, ci mai mult. Viața să-ți fie hotărâtă, fără compromisuri și confuzii, limpede. Crezul tău să-ți fie viu: viață, nu teorie. Nu pierde din vedere ținta spre care alergi; să nu ne înecăm în marea vieții”.

Părintele Petroniu Tănase

duminică, 8 iulie 2018

Împlinirea dorințelor

 ”Nu te întrista dacă ceva din ceea ce se săvârşeşe în lume nu se face după dorinţa ta. E cu neputinţă ca toate să se săvârşească după gândul tău şi după cum tu voieşti, căci nu toate dorinţele tale sunt bune şi nu toată împlinirea lor este cu folos. S-a împlinit ceva dupa dorirea şi voia ta – bine; nu s-a împlinit – lasă-l voii lui Dumnezeu. De s-a împlinit vreun lucru aşa după cum tu însuţi l-ai dorit, fii mulţumitor; dacă nu s-a făcut aşa, nu te mâhni, căci nimic nu este veşnic aici, si orice lucru este pentru scurtă vreme în această lume. Tu însă o singură grija să ai, să nu fii străin de Dumnezeu şi de harul Său preasfânt.

Nu râvni foarte ca toate dorințele tale întotdeauna să se împlinească și pururea să fie după voia ta – acest lucru nu este în puterea omului, ci întru aceea a lui Dumnezeu. Una este voia lui Dumnezeu și alta este voia ta, iar gândurile Sale sunt altele decat ale tale, nefiindu-ți în putere să cunoști și să înțelegi dumnezeieștile gânduri. Iată de ce nu se cade să te mâhnești pentru dorințele neîmplinite și se cuvine ca toate să le lași în seama Domnului. „Aruncă spre Domnul grija ta și El te va hrăni; nu va da în veac clătinare dreptului” (Psalm 54, 25).

Nu fii împuținat cu sufletul și nerăbdător, dorind ca toate să se împlinească îndată după voia ta. Cu mult mai bine este ca întru liniște și răbdare să te rogi lui Dumnezeu, lăsându-le pe toate în voia Lui. Nu cere împlinirea grabnică a dorințelor tale – nu oricare dorință este bună și nici toată împlinirea lor nu este folositoare. Poți afla care din dorințele tale sunt după voința Domnului prin așteptare îndelungată și prin rugăciune sârguincioasă. Dacă este dupa voia Domnului, El îți va da degrabă, însă de nu va fi voirea ta după sfânta Sa voie, Dumnezeu va împiedica și va ține dorința ta neîmplinită tocmai pentru folosul tău, făcând aceasta cu iconomia întru care El binevoiește. Iar tu, fie că Domnul îți dă, fie că nu îți dă, pe toate primește-le cu mulțumire întru smerenia inimii.

Nu tânji către ceva cu nesimțire și fără răbdare, ci toate le săvârșește bine cumpănit. Toate sunt mai folositoare și mai cu temei când se dobândesc întru înțelepciune și răbdare. Dacă toate s-ar împlini de îndată după dorința ta, niciodată nu ai putea ajunge la cunoștința neputinței tale, niciodată nu ai câștiga nimic pentru folosul sufletului tău, ci pe toate le-ai săvârși împotriva acestui folos.

Iată de ce, Atotvăzătorul Dumnezeu, miluind și cruțând făptura Sa și îngrijindu-se de folosul fiecăruia, nu îți dă totdeauna după voia ta, ci foarte adesea împotrivă, spre călăuzirea ta, ca tu, înnoindu-ți cunoștința slăbiciunii tale, să nu fii împuținat cu sufletul, ci smerit, plin de răbdare și umilință.

Domnul, ca un adevărat Tămăduitor, spre a vindeca sufletul nostru, adeseori rânduiește și plinește împotriva dorințelor noastre, cufundându-ne astfel în mâhnire pentru ca noi să căutăm mângâierea cea nemuritoare și veșnică întru El – Dumnezeu Domnul. Această întristare și mâhnire este pentru scurtă vreme, iar acea mângâiere este întru vecii cei nesfârșiți. Dar ce câștig ai avea de ți s-ar înfăptui toate dorințele, iar tu ai mânia pe Dumnezeu în toată vremea? Ce dobândești de ți s-ar împlini toate dorințele tale, iar tu însuți ai rămâne cu totul înstrăinat de harul lui Dumnezeu? Cu adevărat nimic!

Cu câtă mulțumire vei răbda amărăciunile trimise asupra ta de Domnul prin neîmplinirea dorințelor tale, cu atât mai multă mângâiere vei primi de la El mai apoi, căci este scris: „Doamne, când s-au înmulțit durerile mele în inima mea, mângâierile Tale au veselit sufletul meu” (Psalm 93, 19).
Așadar, nu te umple de amărăciune pentru vreo durere de felul acesta îngăduită de Dumnezeu, ci primește cu mulțumire acest leac rânduit sufletului tău. Mai bine înduri aici o durere mică decât mai apoi să te mâhnești veșnic, căci mai bine este să pătimești aici decât dincolo. Cu totul de plâns și de jelit este cel care întru multe greșind, pururea tânjește ca toate să fie după a lui dorire. Cunoaște că împotriva voii lui va suferi în viața viitoare.

Dumnezeu miluind si cruțând făptura Sa și dorindu-ne nouă tot ce-i mai bun, adeseori ne trimite aici durere și strâmtorare. „În lume necazuri veți avea” (Ioan 16, 33) spune Domnul. El voiește ca noi să nu ne înecăm în desfătările pământești, ci să răbdăm necazuri, pentru ca, cu mai multă osârdie și izbândă, să ne înălțăm către El și la El acolo să ne învrednicim de bucuria și veselia veșnică.”

Sf. Dimitrie al Rostovului 

Sursa http://www.schituldarvari.ro/index.php?page=invatatura&id=55