"Experiența mea mă învață că nimeni nu poate ajuta pe altcineva, oricât de mult și-ar dori ei, cu dragoste, aceasta. Ajutorul vine doar de la Dumnezeu la timpul hotărât de El." Maica Gavrilia Papaiannis

luni, 13 octombrie 2014

Din viaţa şi minunile contemporane ale mult milostivei şi grabnic ajutătoarei Sfânta Parascheva




Cum îi vom urma pe sfinţi dacă nu îi cunoaştem? Cât de mult putem să iubim pe cineva despre care ştim prea puţine lucruri?
În timp ce cunoaştem o mulţime de amănunte despre viaţa oamenilor politici, a vedetelor, vieţile sfinţilor ne sunt prea puţin cunoscute. Este drept că Dumnezeu a îngăduit ca unele să rămână ascunse. Dar este de datoria noastră, ca ortodocşi de neam român, să ne cunoaştem sfinţii şi marile personalităţi prin care Dumnezeu a povăţuit poporul nostru de-a lungul istoriei. Cine oare a contribuit mai mult la luminarea noastră duhovnicească decât sfinţii care au agonisit Duhul Sfânt întru ei şi, prin Acesta, L-au făcut pe Dumnezeu cunoscut poporului?
În această rubrică vom prezenta atât sfinţii români şi cei de alt neam ale căror moaşte au ajuns în ţara noastră, cât şi marile personalităţi prin care Dumnezeu ne-a condus în istoria duhovnicească a chemării tuturor popoarelor spre Împărăţia Cerurilor.

Fecioara din Epivata
Sfânta Parascheva (numită de slavi „Sveta Petka”) s-a născut în Epivata (astăzi Boiados, în Turcia), în a doua jumătate a secolului al X-lea. Ea a avut un frate care s-a călugărit, primind numele de Eftimie, şi care a ajuns mai apoi episcop.
La vârsta de 10 ani, după ce a auzit într-o biserică închinată Maicii Domnului cuvântul: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Mat. 16:24), şi-a împărţit hainele săracilor. Avea să facă acest lucru de mai multe ori, în ciuda mustrărilor părinţilor ei.
Mai apoi, pătrunsă de dragostea pentru Mirele Hristos, a părăsit grijile lumii şi s-a retras într-o mănăstire de maici din pustia Iordanului. După ce a petrecut aici mai mulţi ani, Sfintei i s-a arătat în vis un înger care i-a poruncit să se întoarcă în lume, în ţinutul în care se născuse, căci acolo se cuvenea să îşi găsească obştescul sfârşit. Sfânta a călătorit până la Constantinopol, unde s-a rugat Maicii Domnului în faţa icoanei din biserica Vlahernei să o ocrotească şi de aici înainte. Încredinţându-se Împărătesei Cerului, ea s-a întors pe meleagurile natale. Aici şi-a continuat viaţa de aspră nevoinţă şi în curând a trecut la Domnul, fără să ştie nimeni cine şi de unde este.

Descoperirea sfintelor moaşte
Moaştele Sfintei Parascheva au fost descoperite în chip minunat. Trupul unui marinar mort a fost scos la ţărm de valuri. Când s-a săpat groapa pentru a-l înmormânta, a fost găsit trupul neputrezit al Sfintei, lângă el fiind aşezat trupul marinarului. În noaptea următoare, unul dintre cei ce săpaseră groapa, pe nume Gheorghe, a văzut în vis o împărăteasă stând pe un scaun luminat şi mulţime de îngeri în jurul ei. Unul dintre ei îl luă de mână, îl ridică şi-i zise: „Gheorghe, pentru ce n-aţi preţuit trupul Sfintei Parascheva? De ce l-aţi lăsat aşa? Nu ştiţi că Dumnezeu a iubit frumuseţea ei şi a vrut să o proslăvească pe pământ?”
Împărăteasa, Sfânta Parascheva i-a spus apoi că este din acele locuri şi îi ceru să aşeze sfintele moaşte la loc de cinste. În aceeaşi noapte, o femeie, Eftimia, a avut acelaşi vis, pe care amândoi l-au povestit locuitorilor din Epivata. Aceştia s-au grăbit să aşeze trupul bine-înmirezmat al Sfintei în biserica Sfinţilor Apostoli.
Vestea despre minunile care se făceau la moaştele sale s-a răspândit repede, mulţi bolnavi însănătoşindu-se aici în urma rugăciunilor.

Sfânta Parascheva, ocrotitoarea bulgarilor
Imperiul Româno-Bulgar a fost întemeiat în 1186, de către fraţii Petru şi Asan. În 1185, aceştia au organizat o răscoală împotriva dominaţiei bizantine şi au declarat oraşul Târnovo drept capitală a celui de-al doilea Imperiu Bulgar. În 1238, Împăratul Ioan Asan al II-lea a strămutat moaştele Sfintei Parascheva din biserica Sfinţilor Apostoli în Târnovo, care devenise şi reşedinţa noului patriarh al bulgarilor. Cercetătorii afirmă că această strămutare s-a făcut în ziua de 14 octombrie, care va deveni ziua de pomenire a Sfintei Parascheva. Binecredinciosul împărat a ieşit în întâmpinarea moaştelor la patru kilometri distanţă de Târnovo, împreună cu mama sa Elena, soţia sa Ana şi cu Patriarhul Vasilie al Târnovei, cu demnitari şi credincioşi. În scurt timp, Sfânta Parascheva a ajuns foarte iubită de bulgari, fiind cinstită ca apărătoarea capitalei şi a ţării.
La 17 iulie 1393, Sultanul Baiazid atacă Târnovo, în timpul Ţarului Ioan Şişman şi al Patriarhului Eftimie. În acelaşi an, moaştele sunt mutate la Vidin, unde vor poposi pentru 5 ani, şi apoi la Brusa.

Sfânta Parascheva, ocrotitoarea sârbilor
După lupta de la Nicopole din 1396, Bulgaria devine parte din Imperiul Otoman, iar moaştele Sfintei Parascheva îşi continuă peregrinările. Din Vidin ajung la Belgrad, în Serbia, la anul 1398, datorită Ţarinei Miliţa, care le-a cerut de la Sultanul Baiazid. Acesta a întrebat-o pe soacra sa ce dar ar vrea de la el. Miliţa l-a rugat să-i dea moaştele Sfintei Parascheva. Sultanul a zâmbit şi a zis: „De ce nu ceri ceva mai de preţ, în locul unor oase uscate şi nemişcătoare?”
El i-a dăruit sfintele moaşte fără să bănuiască importanţa şi valoarea lor pentru evlavioasa Ţarină şi pentru poporul său. Astfel, Ţarina Miliţa a luat sfintele moaşte şi le-a aşezat în palatul din Kruşevăţ, în biserica ridicată de ea în cinstea Sfintei Parascheva.
Fiul ei, Ştefan Lazarevici, după lupta de la Ankara (1402), a primit de la Împăratul maghiar Sigismund oraşul Belgrad, unde a mutat moaştele Sfintei Parascheva. Aşa s-a unit drumul Sfintei Parascheva cu cel al sfintei familii a Cneazului Mucenic Lazăr (el, Ţarina Miliţa şi fiul lor Ştefan au fost canonizaţi).

La Constantinopol
În 1521 Sultanul Suleiman cel Mare cucereşte Belgradul. Mulţi dintre locuitori sunt duşi la Constantinopol. Biserica principală este transformată în geamie, iar obiectele preţioase, jefuite. Moaştele Sfintei Parascheva sunt duse la Constantinopol, împreună cu moaştele Ţarinei Theofana, fiica Domnului român Basarab I, şi sunt aşezate în palatul sultanului. Faptul că se săvârşeau multe minuni a provocat teama turcilor.
Patriarhul Ecumenic a răscumpărat sfintele moaşte cu 12.000 de ducaţi şi le-a aşezat în biserica mănăstirii Panmakaristos – sediul de atunci al Patriarhiei Ecumenice.
După transformarea acesteia în moschee, moaştele au fost duse în biserica Vlah-Serai (1586), apoi în biserica Sfântul Dimitrie de la Xiloporta (1597) şi în biserica Sfântului Gheorghe din Fanar – reşedinţa Patriarhiei Ecumenice (1601).

Sfânta Parascheva la Iaşi
După căderea Constantinopolului sub turci (1453), pentru Patriarhia Ecumenică începe o perioadă foarte dificilă. Popoarele ortodoxe din Balcani sunt sub stăpânirea turcilor, plătind tributuri mari. Datoriile Patriarhiei cresc necontenit.
În această perioadă, în Moldova domneşte Vasile Lupu (1634-1653). Aşa cum făcuseră şi înaintaşii săi, el a ajutat Sfintele Locuri, achitând datoriile Patriarhiei Ierusalimului şi pe cele ale Patriarhiei Ecumenice, făcute timp de 20 de ani. În urma acestui ajutor, Vasile Lupu cere pentru Iaşi moaştele Sfintei Parascheva. Nu era o sfântă necunoscută moldovenilor, ci dimpotrivă. Una din cele mai vechi biserici din ţară, ctitorită de Roman I, îi era închinată – catedrala de la Roman. Sfântul Ştefan cel Mare ctitorise două biserici cu acest hram, una la Râmnic, aproape de Ţara Românească, iar alta în Transilvania, la Feleac. Vasile Lupu însuşi ridică o biserică la Lvov (astăzi în Ucraina), pentru ortodocşii de acolo, cu hramul Sfintei Parascheva.
Pentru sfintele moaşte, Domnitorul Vasile Lupu construieşte anume Mănăstirea Trei Ierarhi. Iată cum este descrisă de preotul Sandino din Macedonia sosirea la Iaşi a Sfintei:
„Domnul Vasile, cu norodul lui, merse pe jos mult loc şi întâmpină sfintele moaşte şi le sărută cu capul descoperit, cu toţi oamenii săi. Iar în acea zi, la mănăstire se făcu mare praznic şi îi puse pe toţi câţi erau – preoţi, arhierei, ieromonahi, ierodiaconi – de slujiră, şi multe daruri el împărţi la săraci şi ei arătară multă evlavie faţă de Sfântă, iar mulţi bolnavi de orice boală se însănătoşiră, şi cu măreţie s-a preamărit Dumnezeu prin mijlocirea Sfintei”.
În epocă, venirea la Iaşi a Sfintei care, prin rânduiala lui Dumnezeu, poposise în atâtea locuri sfinte şi importante pentru istoria popoarelor din Balcani, a însemnat un eveniment major pentru Moldova. Capitala sa o adăpostea acum pe Sfânta ocrotitoare a Balcanilor, ca o încununare a eforturilor Ţării Moldovei de a ocroti credinţa ortodoxă în faţa Imperiului Otoman. Prin Sfânta Parascheva, Iaşiul a devenit principalul loc de pelerinaj al Moldovei, izvor de credinţă şi minuni rânduit de Dumnezeu spre întărirea vieţii duhovniceşti în poporul nostru, dar, aşa cum se vede astăzi, şi în rândul altor neamuri.

O mare încercare şi o mare minune
În 1884 încep lucrările de restaurare a bisericii Trei Ierarhi, conduse de Lecomte du Nouy. În 1888, moaştele sunt mutate în Sala Gotică, într-o raclă de lemn, îmbrăcată cu argint şi cu un capac care se încuia. Era acoperită cu un acoperământ din stofă. În noaptea dintre 26 şi 27 decembrie 1888, clădirea paraclisului a luat foc de la lumânarea din sfeşnicul de lângă raclă. Incendiul a fost observat a doua zi dimineaţă de către elevii de la Şcoala Normală de la Mănăstire. După ce au intrat în paraclis, cu toţii au observat că din cauza temperaturii ridicate s-a topit sticla de la tablourile ctitorilor care erau atârnate pe un perete, iar policandrul era înfierbântat până aproape de topire, chiar dacă era situat la o mare distanţă de centrul incendiului, şi anume locul unde se aflau sfintele moaşte. Cu toate acestea, sfintele moaşte au fost neatinse de incendiu.
Dintr-o scrisoare din 7 ianuarie 1889, adresată de un prieten episcopului Melchisedec Ştefănescu al Romanului, aflăm că a ars toată lemnăria sicriului, de la pereţi până la hainele Sfintei. Capacul s-a lăsat pe trupul Sfintei şi a fost cuprins de flăcări, rămânând foarte ars, dar netopit. Focul a mistuit şi partea de dedesubt a raclei şi a ajuns la o salteluţă umplută cu bumbac, pe care sta corpul Sfintei. Această salteluţă se vede arsă în partea de dedesubt până la bumbac, care este pârlit puţin. Chiar dacă jăratecul stătea pe hainele Cuvioasei Parascheva, acestea nici măcar nu miroseau a fum. Peceţile de ceară de la veşmintele ei (care proveneau din vremea lui Vasile Lupu) nu se topiseră.
Ridicate din jar, sfintele moaşte au fost puse în racla din lemn în care au fost aduse iniţial din Constantinopol şi aşezate în altarul aceleiaşi capele, care nu fusese cuprins de incendiu. După puţin timp, au fost mutate în Catedrala mitropolitană.

Sfântul Duh îi va chema şi pe ei
Venit în România pentru a face misionarism protestant, Michael Chunk a ajuns să fie botezat ortodox. Intrarea în Biserica Ortodoxă a avut loc în seara sărbătorii Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil din 2005, la biserica Sf. Gheorghe din Iaşi. În august 2008, a fost hirotesit citeţ de către ÎPS Nathanael, iar în august 2009 ipodiacon. De România îl mai leagă ceva: vindecarea sa de o boală gravă, în chip minunat, cu ajutorul Sfintei Parascheva. Iar boala şi vindecarea, nădăjduieşte el, vor fi un prilej şi pentru alţii de a se întoarce acasă. Iată mărturia lui:
„În timp ce eram la Iaşi, în România, mi-am pus mâna pe mâna Sfintei Cuvioase Parascheva şi m-am rugat ca, dacă este vreo suferinţă în trupul meu, Sfânta să mijlocească să fiu vindecat de ea.
Câteva zile mai târziu am ajuns la Mănăstirea Sihăstria şi am fost la chilia Părintelui Cleopa. Ne-am întâlnit cu un călugăr care ne-a invitat la masă. Ne-au servit cu ciorbă de fasole. Am luat câteva înghiţituri şi, dintr-o dată, întreg trupul mi-a intrat în convulsii. Am fost dus la spital în mare grabă. Însă în acest timp aveam o pace deosebită. N-au găsit nimic în neregulă, dar mi s-a indicat să fac o tomografie la cap. Aceasta a arătat că aveam o tumoare benignă care trebuia operată şi extrasă.
La Bucureşti, în timp ce aşteptam avionul cu care urma să plec în America, am mers la Capela Ortodoxă din aeroport, m-am închinat la icoane şi am spus câteva rugăciuni. Ne-am urcat în avion. De obicei nu dorm pe avion, dar atunci am simţit înăuntrul meu pace şi că totul este în mâna lui Dumnezeu, aşa încât am adormit.
Am ajuns înapoi în Phoenix, Arizona, via Londra. Unul dintre membrii parohiei noastre, părintele Richard, mi-a văzut tomografiile. Părintele fusese neurolog înainte de a se preoţi. Mi-a recomandat ce doctori să sun. M-am sculat dimineaţă şi i-am sunat pe acei doctori. Am primit răspuns că o să mă consulte în două săptămâni. Atunci am căutat pe cineva care să mă ducă la secţia de urgenţă a spitalului Sfântul Iosif. Ştiam că îndată ce-mi vor vedea tomografiile mă vor interna.
Aici mi-au făcut o nouă tomografie şi un RMN. Înainte de operaţie, părintele Alin a venit la spital şi m-a împărtăşit cu Sfintele Taine. El mi-a spus să o am în minte pe Maica Domnului. În seara aceea am visat cum o femeie îmi ţinea capul în braţele ei şi se ruga. A doua zi am fost operat; operaţia a durat 9 ore. Toată partea dreaptă a trupului mi-a fost paralizată şi a trebuit să stau câteva zile la terapie pentru a putea merge din nou.
Minunile n-au încetat nici în perioada de recuperare. În mai puţin de o lună mergeam fără baston şi în fiecare zi mulţumeam lui Dumnezeu. Le-am mulţumit şi Sfintei Parascheva şi Maicii Domnului pentru că s-au rugat pentru mine. Câteodată mai şchiopătez puţin, dar mă înzdrăvenesc pe zi ce trece.
Terapeuţii sunt uimiţi de recuperarea mea şi perioada petrecută la spital mi-a dat posibilitatea să deschid inimile multor asistente şi persoane din spital care au văzut icoanele din rezerva mea. Pentru că mă întrebau de ce port o brăţară cu 33 de noduri, le-am explicat câtorva despre Rugăciunea lui Iisus… Atât am făcut. Ştiu că au fost semănate câteva seminţe şi, poate, câţiva vor ajunge odată acasă, în Biserica Ortodoxă. E doar o chestiune de timp. Au trebuit zece ani de zile pentru ca sămânţa plantată în inima mea de către o femeie deosebită, pe nume Olga, din Krasnodarsk, Rusia, care mi-a vorbit despre icoane, să rodească. Sfântul Duh îi va chema şi pe ei la plinirea vremii.
În dragostea lui Hristos,
Fratele vostru Mihail (Chuck)”


Articol aparut in nr. 9 al revistei “Familia Ortodoxa”

duminică, 12 octombrie 2014

Nu mustra pe cineva şi nu osândi nici chiar pe cei foarte răi în vieţuirea lor...

sursa-net
"Fii prieten cu toţi oamenii, dar fii singur în cugetul tău. Fii părtaş la pătimirea tuturor, dar cu trupul tău fii departe de toate. Nu mustra pe cineva şi nu osândi nici chiar pe cei foarte răi în vieţuirea lor. Întinde haina ta peste cel ce a greşit şi acoperă-l. Şi dacă nu poţi lua asupra ta greşelile lui şi nu poţi primi şi certarea şi ruşinea în locul lui, rabdă-l măcar şi nu-l ruşina." 

Sf. Isaac Sirul

duminică, 28 septembrie 2014

Cum e Raiul?

-Fragment din textul „Basmul din Carpaţi”, publicat în cartea „Despre Omul Frumos”-

(...) Se spune că odată, într-un sat, un copil, într-o noapte, a visat Raiul.
„Mamă! Mamă! Unde e Raiul?”, a întrebat copilul nerăbdător, a doua zi de dimineaţă, de cum se trezi. Dar mama, biata mamă, n-avea timp. Avea atâta treabă în gospodărie! Şi-atunci, s-a dus la tata, să-l întrebe. „Nu ştiu..., caută-l singur”, îi spuse acesta obosit şi se apucă mai departe de muncă... „Unde? Unde e Raiul?” , îi întreba copilul, aproape plângând, pe oamenii din sat. Dar oamenii nu aveau timp de el, erau grăbiţi.
„Ce lume urâtă...”, îşi spuse pentru sine puştiul. „Ca să-l găseşti, trebuie să părăseşti satul acesta...”, se-auzi glasul unui bătrân, ce-l privea demult. „Şi acolo, în pustie, după ce ai să mergi cale de o zi, ai să găseşti un om singur, ce stă într-o colibă. El o să-ţi spună unde este Raiul.” Zis şi făcut. Şi a doua zi de dimineaţă, când părinţii lui nu se sculaseră încă, îşi luă o trăistuţă cu câteva merinde şi plecă furişându-se printre casele adormite, către pustie. În curând, soarele răsărise, iar în urma paşilor lui, satul fusese acoperit de nisip. Merse ce merse şi, într-adevăr, către seară, ca prin minune, din pustia întinsă ţâşni o colibă. Mare îi fu mirarea bătrânelului ce locuia acolo de mulţi ani. „Ce te aduce pe-aici, copilule?”, îl iscodi acesta pe micul călător. „Vreau să găsesc Raiul”, răspunse copilul, „şi cineva mi-a spus că tu ştii cum trebuie să ajung”. Bătrânul tăcu, îl privi adânc, apoi îi spuse: „Acum hai să mănânci ceva şi să te culci, că oi fi obosit. Mâine în zori o să plecăm împreună către Rai”.
Noaptea trecu repede. De data asta, el, copilul, n-avu niciun vis. De fapt, nici n-a dormit. A stat aşa, cu ochii deschişi, aşteptând ziua. Bătrânul ştia. Iar către zori, pustia primea în pântecul ei două siluete, ce se porniseră la drum. Merseră ce merseră şi, către seară, dintre nisipuri, puştiul văzu cum se ridică nişte ziduri de piatră şi o clădire mare, cu o cruce în vârf. „Ce este aceasta?”, întrebă copilul. „Aceasta este o mănăstire”, spuse bătrânul. „De-aici începe poteca către Rai.” Şi-apoi, bătrânul mănăstirii îl primi pe micuţul care nu ştia nimic de rosturile de acolo. „Şi ce-am să fac aici?”, întrebă copilul. „Deocamdată, să faci curat, ai să mături şi mai încolo om vedea”. Şi timpul trecea, trecea, copilul le făcea cu răbdare şi sârg pe toate.
Dar iată că vine o zi, după mult timp, când bătrânul mănăstirii îl întrebă pe neaşteptate: „Cum merge, cum îţi e?” „Mi-e foarte bine”, răspunse puştiul. „Am de toate.” Şi-apoi tăcu, închizându-se în sine. Bătrânul îi simţi liniştea şi îl iscodi în continuare. „Parcă ai ascunde ceva în suflet, aşa ai tăcut. Spune-mi cinstit, totul, până la capăt. Îţi lipseşte ceva?” „Mie..., nimic”, se hotărî într-un târziu puştiul să răspundă, „Dar este acolo, în clădirea aia mare, un frate de-al nostru, tot aşa, cu barbă şi plete, ce stă legat, întins pe o cruce, şi nu poate să se mişte, şi nimeni nu-i duce de mâncare. De ce nu vine şi el la masă?”, ridică puştiul ochii din pământ, privindu-l pentru prima dată pătrunzător pe bătrân. Părintele simţi că trebuie să tacă. Aşa că lăsă liniştea să vorbească. „Da, aşa i-am dat noi canon, acolo l-am lăsat noi să stea, pentru că nu a măturat cum trebuie şi n-a făcut curat ca lumea”, se-auzi vocea unui monah, care stătea în apropiere şi care auzise discuţia. Îngerul tăcerii, care tocmai se aşezase pe umerii puştiului, dispăru. „Acolo vei ajunge şi tu, dacă nu faci treaba cum trebuie”, se-auzi vocea monahului.
Dintr-o dată, spune povestea, păcatul ăl bun s-a strecurat în inima copilului. Era primul pas către Rai, ce se numea iubire. Mai târziu, către seară, copilaşul se strecură nevăzut la bucătăria mănăstirii, fură ceva de mâncare şi, fără să fie observat de nimeni, intră în biserică şi o puse jos, la picioarele Fratelui atârnat de cruce. „Hai, vino să mănânci!”, îi zice puştiul, uitându-se îngrijorat în stânga şi în dreapta. „Hai, că nu ştie nimeni!” Şi Fratele coboară. Un zâmbet avea pe buze şi, mângâindu-l pe puşti pe frunte, acesta nu-şi dădu seama că biserica toată se umplu de o lumină nemaivăzută şi că uşile ei se ferecaseră pe dinăuntru.
Apoi, ca şi când s-ar fi cunoscut demult, au început să râdă şi să glumească, cum nu mai făcuse puştiul niciodată în viaţa lui. Era atât de fericit că-şi găsise un prieten! Dar el nu ştia că urcase a doua treaptă a Raiului: prietenia. Azi aşa, mâine aşa, însă fraţii ceilalţi din mănăstire au început să se întrebe: „Unde-i copilul? Ce face? De ce lipseşte seara mereu dintre noi?”. Apoi, curioşi, au început să-l caute prin toată mănăstirea. Numai biserica nu fusese controlată; şi-atunci s-au repezit spre ea, dar, spre mirarea lor, pentru prima oară nu i-au putut deschide uşile. Atunci au încercat să se uite pe gaura cheii şi, în clipa aceea, o lumină puternică i-a orbit. Nemaiştiind ce să facă, au stat aşa, înfricoşaţi, după zidurile groase ale bisericii, aşteptând până noaptea târziu, când copilul a ieşit. „Ce-ai făcut înăuntru?”, se repeziră ei ca un stol de păsări negre asupra lui. „N-am făcut nimic”, răspunse puştiul tremurând. „Minţi! Spune ce-ai făcut?”, l-au întrebat din nou călugării furioşi. „Am furat mâncare şi am dus-o Fratelui ce stătea pe cruce”, răspunse copilul înspăimântat. „Care Frate?”, au întrebat, nedumeriţi, pentru prima dată, monahii. „Cel ce stă legat de cruce şi nimeni nu-i dă de mâncare”, răspunse puştiul. „Şi ce-a făcut Fratele?”, au întrebat tulburaţi călugării. „A coborât şi-a mâncat”, răspunse dintr-o suflare puştiul.
Şi, în clipa aceea, toţi cei din jurul copilului au căzut în genunchi. Mare fu apoi spaima pe bătrânul mănăstirii, aflând toate acestea. Egumenul începu şi el, la rândul lui, să tremure şi, cu lacrimi în ochi, îi spuse copilului: „Spune-i Fratelui cel Mare că îl rog să mă primească şi pe mine la masă...” „Am să-i spun!”, răspunse copilul bucuros, „Dar acum pot să iau mâncare de la bucătărie?” „Da, poţi să iei cât vrei”, răspunse tremurând egumenul.
Şi seara din nou coborî peste mănăstire, iar puştiul, de data aceasta cu mâncarea luată de la bucătărie, se îndrepta vesel spre biserică. „Hai să mănânci!”, îi strigă el, mai vesel ca oricând. Şi, din nou, Fratele cel Mare coborî de pe cruce, îl mângâie şi biserica se umplu de lumină. Ca de obicei, uşile se ferecaseră ca de la sine. Apoi, câte glume şi câtă veselie în jurul celor doi! Dar, printre lacrimile de râs, puştiul şi-a adus aminte de rugămintea egumenului. „Frate”, îi spuse el, „bunicul cel mare, de-aici, din mănăstire, ar dori şi el să-l primeşti la masă”.
Şi, pentru prima oară, faţa Prietenului său mai mare se întristă. Privea undeva, jos. „Vezi firimiturile astea, de pe masă?”, îi spuse, într-un târziu, Fratele cel Mare. „Sunt cu mult mai puţine decât păcatele lui... Nu poate să vină”. „Nu poate să vină?”, rămase uimit copilul. „Nu!”, fu răspunsul scurt al Fratelui.
Şi apoi, din nou, fruntea lor s-a descreţit şi-au început să râdă şi să glumească. Într-un târziu, copilul şi-a luat la revedere de la Fratele cel Mare şi s-a dus spre chilia egumenului, unde acesta îl aştepta tremurând. „Ce-a zis Fratele?”, întrebă acesta, gâtuit de emoţie. „A zis că nu te poate primi!”, răspunse copilul. „De ce?”, întrebă înspăimântat egumenul. „Mi-a spus că ai mai multe păcate decât toate firimiturile de pâine căzute pe masă”. Şi atunci el, egumenul, se prăbuşi în genunchi, într-un hohot de plâns. „Spune-i să mă ierte, spune-i că-l rog din tot sufletul meu să mă ierte” Şi, cu un gest disperat, se agăţă de copilaş. Acesta îl privi surprins şi-i spuse: „Bine, am să-l rog din nou şi mâine!”.
Grea noapte pentru egumen! Cu zvârcoliri şi gemete de pocăinţă. Copilul însă dormi liniştit. Şi, din nou, treaba obişnuită prin mănăstire. Dar toţi se făceau că lucrează. Aşteptau seara, căci ea putea să aducă iertarea. „Pot să iau mâncare?”, întrebă, cu nevinovăţie, copilul la bucătărie. „Poţi”, îi spuse monahul, şi-i umplu cu mâna tremurândă vasul. Apoi, cu paşi mici, ca să nu răstoarne prea-plinul de mâncare, copilul intră din nou în biserică. „Hai să mâncăm!”, spuse el Fratelui cel Mare. „Hai!”, răspunse acesta, îndreptându-se spre el. Şi câte jocuri, câte glume au urmat! Apoi, în mijlocul veseliei, copilul îşi aduse brusc aminte: „Te roagă egumenul să-l ierţi... şi să-l primeşti şi pe el la masă!...”
Tristeţea se aşeză între ei. De data aceasta, copilul privi singur firimiturile de pâine de pe masă: erau parcă mai multe... „Am înţeles...”, spuse copilul, „Nu se poate...” „Da, nu se poate”, răspunse Fratele cel Mare. Şi atunci, păcatul cel bun coborî din nou în inima copilului şi acesta îndrăzni. „Dar Tu nu te gândeşti că acum mănânci din mila lui?”, îi spuse, cu curaj, copilul, pentru prima oară. Şi sufletul Prietenului său mai mare fu mişcat din nou. Acesta îi văzu din nou inima lui bună. „Bine”, spuse, după o lungă tăcere, Fratele cel Mare, „Spune-i că peste opt zile am să-l primesc la masă...”.
Ce bucurie pe egumenul mănăstirii, când, târziu în noapte, copilul îi spuse! Şi cele opt zile trecură. Pentru el, pentru bătrân, în post şi rugăciune şi, mai ales, în multă pocăinţă. A opta zi, dis-de-dimineaţă, clopotele băteau. „De ce?”, întrebă nedumerit copilul. „Bătrânul a plecat la Domnul”, i-au spus călugării, care deja se pregăteau pentru înmormântare. Şi atunci copilul văzu!
Vedea cum, la masa Prietenului său cel Mare, stătea fericit, cu lacrimi în ochi, egumenul, chiar el. Mâncaseră dimpreună. Pe masă nu mai era nicio firimitură, Mântuitorul îl iertase. „Am văzut Raiul!” striga fericit copilul, prin mănăstire. „Am văzut Raiul!”, repeta el, pentru fiecare monah în parte. „Nu se poate!”, strigau aceştia. „Cum arată?” „E plin de iertare”, murmură copilul. (...)

Dan Puric

(Aparut in Revista OrthoGraffiti, nr. 11, februarie 2010)

sâmbătă, 20 septembrie 2014

Să te arăți așa cum ești Domnului și să nu te mai „judeci” cu gândurile, ci să-L lași pe El să te vadă pentru că El e iubire

”Să te arăți așa cum ești Domnului și să nu te mai „judeci” cu gândurile, ci să-L lași pe El să te vadă pentru că El e iubire.
Acum, vei descoperi că pe oriunde ai lua-o, fie că alergi, fie că mergi ușurel, El e cu tine și că El este Calea. Tu doar să fii cu El și să te arăți Lui și să înveți mai întâi cât de mult te iubește. Apoi, restul va veni de la sine. Dar nu de la gânduri!”

Maica Siluana

miercuri, 17 septembrie 2014

"Poziția" psihiatrului ortodox

Rareș Ionașcu

La Berlin, în 2013, "Ursul de aur" pentru cel mai bun film a fost câștigat de "Poziţia copilului", de regizorul român Călin Peter Netzer. Filmul a fost repede catalogat de o parte a presei occidentale ca fiind un nou film romanesc pe teme sociale (categoria țara coruptă). Câțiva critici au remarcat faptul că "Poziţia copilului" ne înfățișează tabloul unei familii în criză, cu o mamă excesiv de posesivă în relația cu băiatul ei, și că latura socială este doar un decor al acestei drame. Nimeni nu a sesizat din păcate dimensiunea duhovnicească, chiar dacă avem de-a face cu una dintre cele mai remarcabile opere creștine de după anii 1990. Voi incerca în cele ce urmează să expun această dimensiune creștină a filmului, din perspectiva și cu mijloacele specifice psihiatrului ortodox.

Primul plan al filmului e cel al narațiunii propriu-zise: Cornelia are 60 de ani, fiul său, Barbu, 34 de ani; Barbu încearcă să conteste autoritatea mamei sale pentru a-și câştiga independenţa; în același timp el este pe cale de a se desparți de prietena lui. Când Cornelia află că Barbu este implicat într-un grav accident rutier în care omoară un copil, ea pune în joc toate relațiile și toti banii ei pentru a-l scăpa pe fiul ei de închisoare. "Poziţia copilului" schițează un tablou al burgheziei, corupţiei şi traficului de influenţă din România de astăzi.
Mult mai interesant este însă planul psihologic al filmului, acesta îndrăznind să vorbească despre ceea ce preotul şi psihiatrul grec Filoteos Faros, descriind evoluția familiei grecești după al doilea război mondial, consideră în cartea sa "Mitul bolii psihice" ca fiind un "dezastru național" în Grecia: faptul că de foarte multe ori mama se consolează afectiv cu unul dintre copii, în general cu un băiat, şi nu mai formează un cuplu cu soţul ei.

În Occident, spitalele de psihiatrie sunt pline de copii care provin din acest tip de familie. Psihanalistul francez Jacques Lacan afirma în anii 1950 că slăbirea poziției tatălui în familie (tatăl nemaifiind în măsură să impună în familie anumite interdicții fundamentale cum ar fi interzicerea incestului și nemaiputând să rupă legătura cu tendința fuzională între mama și copil) va face să explodeze numărul de psihoze în Franța.

În film, relaţiile dintre personaje sunt foarte bine descrise din punct de vedere vizual. Avem o imagine a cuplului părinților lui Barbu în scena în care ei dansează împreună la începutul filmului, la o petrecere: tatăl se învârte cu mișcări grotești în jurul soției sale, care se găsește simbolic în centru. Ea este aceea care ia deciziile, poziția soțului este aparent pasivă, se complace în această situație; el spune uneori ce hotărâre ar trebui luată (de exemplu că fiul lor ar trebui să răspundă în fața justiției pentru faptele sale), dar nu încearcă să afirme cu adevărat poziția lui, învinovățind-o mai degrabă pe mama pentru deciziile luate.

Relaţia fuzională mamă-fiu ne este înfăţişată încă de la început, de pildă în scena de la poliţie, când mama ordonă fiului ei să-şi modifice declaraţia în care indică viteza pe careo avea în momentul accidentului, să mintă de fapt, indicând o viteză mai mică. Pentru mama părerea fiului ei nu contează, ea gândeşte, hotăreşte şi acţionează în locul lui. De faptea nu îl vede. Avem de a face aici cu un paradox; criticii filmului au vorbit de dragostea exagerată a unei mame pentru fiul ei; este vorba de fapt de iubirea de sine, ceea ceiubeşte ea este imaginea propiului sine (cu propriile convingeri şi dorinţe) proiectat în celălalt, în fiul ei. Latura incestuală a relaţiei este sugerată chiar în scena cu careîncepe filmul, unde mama vorbeşte de prietena fiului ei ca de o rivală; sau şi mai evident în scena în care Cornelia îi face un masaj fiului ei...

Fiul, blocat în relaţia patologică pe care o are cu mama lui, s-ar zice, dar de fapt cu ambii părinţi, nu poate să construiască o adevărată relaţie de cuplu cu prietena lui. El este handicapat din punct de vedere sexual, gândul că ar putea avea un copil, deci de a deveni tată, îl înspăimântă: teamă de responsabilitate, de a asuma într-adevăr relaţia cu prietena lui sau poate teamă de a nu transmite mai departe suferinţa?
Discuţia pe care o are cu mama lui într-un bar arată că el este capabil să se desprindă pentru o clipă din legătura patologică pe care o are cu ea; căci îşi dă seama că dacă ceva nu se schimbă, această relaţie nefirească poate să rămână blocată pentru totdeauna. El va cere atunci mamei sale să înceteze să-l asalteze: "lasă-mă pe mine să vin către tine"...

El va fi în măsură, la sfârşitul filmului, să-i spună mamei sale în maşină "deblochează-mă", replică genială în film, cu două înţelesuri (fiul se găseşte în acel moment blocat atât în maşină cu uşile închise, cât şi în relaţia bolnăvicioasă cu mama lui). Deblocajul care se produce în acel moment în relaţia lor va permite fiului să meargă pe drumul însănătoşirii, cerând iertare tatălui copilului pe care l-a omorât. Deblocajul este simbolizat în film prin faptul că mama priveşte strângerea de mână dintre cei doi bărbaţi în oglinda retrovizoare a maşinii în care se află; ea nu mai este în acelaşi cadru visual cu fiul ei, ceea ce înseamnă că o distanţă firească există acum între ei (ceea ce permite de fapt fiului să meargă către "celălalt"), dar şi că ei se găsesc acum în două spaţii existenţiale diferite.

Scena "deblocării" de la sfârşit este o urmare firească a scenei ce o precede, unde asistăm la schimbarea "poziţiei mamei", căci aceasta primeşte o adevărată terapie de şoc când întâlneşte familia copilului omorât în accident, imagine a familiei ideale. Este o familie ţărănească; părinţii nu-l judecă pe cel care le-a omorât băiatul, sunt ospitalieri chiar şi în condiţii dramatice, se învinovăţesc pe ei înşişi. Tatăl copilului ucis nu acceptă poziţia ambiguă a Corneliei, care-i pune pe cei doi copii, cel care a omorât şi victima lui, pe acelaşi plan. El spune adevărul care face posibilă apoi iertarea; tatăl are o intervenţie lucidă şi realistă, clarificând lucrurile, mama băiatului omorât are o atitudine afectuoasă; ei se respectă şi se susţin unul pe celălalt, o atmosferă de armonie şi de pace domneşte între ei. Transformarea interioară a Corneliei este anunţată de cererea ei de a reveni în casa lor, confirmată apoi de lacrimile sale din scena care va urma.

Planul creştin al filmului este foarte bogat în înţelesuri. Aş aminti aici că pentru preotul şi psihiatrul grec Vasilios Thermos, cazurile în care un părinte are o relaţie fuzională cu unul dintre copii sunt o ilustrare a neluării în seama a cuvintelor Mântuitorului "Cel ce iubeşte pe fiu sau pe fiică mai mult decât pe Mine, acela nu este vrednic de Mine" (Matei 10, 37), cu toate consecinţele dezastruoase care decurg de aici. Vasilios Thermos consideră că tinerii care au avut o relaţie fuzională cu mama lor vor fi imaturi, impulsivi, nesuportând nici o frustrare, incapabili de o relaţie conjugală normală, cum vedem de altfel în film. Soţiile lor îi vor părăsi cel mai adesea, copiii lor vor creşte fără tată, iar bolile psihice şi duhovniceşti se vor transmite astfel din generaţie în generaţie. Aceşti tineri se vor dovedi a fi foarte imaturi şi în biserică, într-o parohie; având o proastă relaţie cu tatăl lor, ei cu greu vor putea fi într-o comuniune de relaţii de iubire cu celelalte persoane din parohie şi cu atât mai puţin cu preotul, imagine a tatălui ("Om la orizont: psihologia şi psihiatria ortodoxă"). Relaţia de iubire cu Dumnezeu Tatăl va suferi şi ea.
Maica Siluana vorbeşte şi ea, în România, de transmiterea transgenerațională a bolilor duhovniceşti şi de faptul că vindecarea va avea efecte nu doar asupra persoanei bolnave ci şi asupra întreg neamului său, de unde miza foarte importantă a acestui proces.

Sfântul Ioan Gură de Aur vede copilul "ca o punte între bărbat şi femeie, astfel că toţi aceşti trei: bărbat, femeie şi copil sunt un trup, copilul unind pe amândoi de ambele părţi" ("Comentariile sau explicarea Epistolei către Coloseni, I şi II Tesaloniceni, a celui între Sfinţi Părintele nostru Ioan Chrisostom, Arhiepiscopul Constantinopolului"). Absenţa tatălui distruge această unitate şi copilul rămâne într-o relaţie duală, fuzională, cu mama, unde Dumnezeu nu mai are loc. Comuniunea de relaţii de iubire în familie, imagine a prototipului Sfintei Treimi, nu mai e atunci posibilă.
Am arătat deja că pentru realizatori, familia copilului care moare reprezintă familia ideală. E vorba de fapt de familia creştină, cu armonia care o caracterizează, chiar şi în situaţiile cele mai nefericite, cu darul ospitalităţii, capabilă să ierte şi să privească cu dragoste pe ceilalţi, chiar şi - şi mai ales - pe duşmani.

Filmul ne prezintă şi un personaj cu trăsături demoniace, rece, calculat, interesat de a-l controla şi domina pe celălalt: şoferul care a fost depăşit de Barbu chiar înainte de accident. Într-o discuţie cu Cornelia, el spune că Barbu îl "urmărea de mai de mult", frază cu două înţelesuri. El explică mamei că a accelerat el însuşi când fiul ei a încercat să-l depăşească; apoi, vorbind de fiu, zice "putea atunci să renunţe, dar n-a făcut-o... ". Aşadar el aştepta de mult timp să-l facă pe fiu, care-l urma, să greşească, adică să-l împingă în păcat, căutând momentul potrivit; l-a provocat pe fiu şi a aşteptat ca acesta să cadă fără să fie obligat, ci doar ispitit ...
Dar filmul ne arată de asemenea cum Dumnezeu zădărniceşte toate aceste stratageme, sau mai degrabă cum se foloseşte de ele pentru a vindeca, pentru a mântui. Căci ceea ce pare a fi o catastrofă la nivel social şi familial, va fi punctul de plecare pentru terapia duhovnicească. Scena unde cele două femei, Cornelia şi nora ei, intră în casa familiei băiatului omorât, de fapt în Biserica-casa Domnului, este foarte importantă şi regizorul o filmează fără să se grăbească. De fapt aici începe calea care duce la mântuire: cele două femei se descalţă, ele trebuie deci să "coboare" de pe tocuri, să renunţe la orgoliu, să se smerească. Doar una dintre ele va putea să rămână pe această cale: Cornelia, mama din film. Trebuie remarcat că tatăl lui Barbu nu participă la acest proces de vindecare; el, care părea mai puţin "vinovat", este de fapt mort duhovniceşte.

Când Cornelia încerca să-i pună pe acelaşi plan pe cei doi copii, tatăl copilului ucis, imagine a lui Dumnezeu Tatăl, restabileşte adevărul, alungă confuzia, subtilă strategie a demonului. Cornelia va cere să se poată întoarce în casa lor, de fapt în Biserică, şi condiţiile revenirii sunt enunţate. Deci Dumnezeu o primeşte, îi îngăduie să revină, o iartă şi o vindecă, atât pe ea cât şi pe fiul ei, iar relaţia dintre ei este "deblocată" şi transformată într-o relaţie de iubire. Procesul vindecării a fost făcut posibil, atât în film cât şi în istoria omenirii, de jertfa Fiului...
Lacrimile Corneliei sunt dovada acestui proces, cum e şi faptul că ea e în stare să-l "deblocheze" pe fiul ei, la cererea acestuia, în maşină, în scena următoare. Şi o face fără să spună un cuvânt, plângând, rămânând cu spatele la Barbu, ceea ce-i va permite acestuia să se îndepărteze, pentru ca să-L întâlnească pe Tatăl şi să-I ceară iertare.

Sursa: http://www.sfintiiarhangheli.ro/pozitia-psihiatrului-ortodox 

miercuri, 10 septembrie 2014

Conferințele maicii Siluana în Franța, august 2014

Files (599 MB total)

Convorbiri duhovnicesti, 20.08.14, Saint Sulplice, Paris.MP3
1_Slujire si misiune in Biserica_Saint Croix_29.08.14.MP3
2_Slujire si misiune in Biserica_Saint Croix_29.08.14.MP3


Will be deleted on 16 September, 2014


Download link


http://we.tl/x82rry2sTX

marți, 9 septembrie 2014

În Rai, în mod „scandalos”

profesor Hrysostomos Stamoulis 

Constituie un adevăr faptul că, de regulă, în cadrul discuțiilor pe teme creștine, se vorbește mai mult despre păcat și mai puțin despre virtute. Este vorba despre o tendință atipică, al cărei scop principal nu este atât căutarea binelui, ci mai ales evitarea răului.

Nu încape nici o îndoială că o astfel de abordare oferă păcatului dimensiuni mai mari decât are în realitate, creează complexe de vinovăție și prezintă lumea lui Dumnezeu ca pe o lume maniheistă, în care se duce o luptă aprigă între forțele luminii și forțele întunericului. Toate acestea se petrec în cadrul unei civilizații care tânjește și promovează cu predilecție, iar uneori chiar creează, comportamente violente, lăsând la o parte binele pe care îl concepe în exclusivitate ca pe o sărbătoare. De altfel, o singură dată pe an se sărbătorește Paștele și Crăciunul, când este scoasă în evidență partea pozitivă a vieții, a umanității. În acest fel, civilizația comportamentului violent, oferind acele câteva doze de sentiment virtual, ca într-o pauză muzicală, își construiește un alibi plauzibil, pentru ca mai apoi să-și continuie – nestingherită și îndreptățită – propriul său drum în viață.
Toate acestea descriu prezentul civilizației contemporane, căruia îi aparțin și în cadrul căruia acționează bisericile creștine ale lumii, fără ca acest lucru să însemne că acestea din urmă reprezintă produsul acestui tip de civilizație. În orice caz, atât în Răsărit, cât și în Apus, calea păcatului are povestea și istoria sa proprie. Ar trebui, în primul rând, să fie subliniat faptul că teologia referitoare la cele șapte păcate de moarte nu se întâlnește nicăieri în Sfânta Scriptură. Expresia sfântului Ioan Evanghelistul «păcat de moarte» (I Ioan 5, 16-17), care este folosită drept temei al acestei teologii, nu se referă la un anumit păcat. Dacă suntem atenți la context, vom vedea că aceasta se referă de fapt la negarea întrupării lui Hristos. Așadar, conform Noului Testament, singurul păcat care duce la moarte este negarea întrupării Logosului lui Dumnezeu și, implicit, a Învierii.

Dumnezeul pedepsitor

Spațiul în care a luat naștere această teorie referitoare la cele șapte păcate de moarte este  Creștinătatea apuseană, și mai exact teologia papei Grigorie cel Mare, cel numit și Dialogul (sec. VI), cel care a plasat în centrul teologiei sale învățătura despre «Purgatoriu», inaugurând astfel «acea perioadă întunecată a Evului Mediu, caracterizată de frica de iad», învățătură fondată pe un mod de înțelegere de tip juridic și moralist a legăturii dintre Dumnezeu și om. În concepția sa, această legătură se bazează pe schema crimă și pedeapsă. Păcatul săvârșit de om este conceput ca o crimă, ca o ofensă la adresa dreptății dumnezeiești, drept pentru care trebuie pedepsit ca atare.
Premergătoare învățăturii despre cele șapte păcate de moarte – adică o primă încercare de enumerare a acestora, cu toate consecințele pe care le implică – sunt listele alcătuite în secolul al IV-lea de către Evagrie Ponticul și, puțin mai târziu, de către Ioan Casian. Mai exact, Evagrie enumerează opt păcate grele: lăcomia, curvia, iubirea de arginți, întristarea, mânia, acedia, slava deșartă și mândria. Pe parcurs, datorită contopirii slavei deșarte cu mândria, așa cum sugerează el însuși, au rezultat cele șapte păcate de moarte.
Desigur, trebuie specificat faptul că Evagrie nu vorbește despre păcate de moarte, ci despre gândurile care le dau târcoale monahilor în lupta lor cu demonii. Aceste gânduri pot fi contracarate prin cultivarea a opt virtuți, câte una pentru fiecare gând, virtuți care îl ajută pe monah să ajungă la nepătimire și să dobândească mult dorita iubire.
Teoria despre cele șapte păcate de moarte nu este cu totul arbitrară, ci reprezintă un anumit tip de abordare și interpretare a listelor amintite mai sus și a Decalogului iudaic, precum și a distincției teologice între păcate grele și ușoare. Această distincție s-a impus în Biserică aproape din momentul întemeierii ei și, așa cum se știe, a fost folosită în cadrul tainei Spovedaniei, precum și în iertarea păcatelor, de la caz la caz.
Astfel, păcate grele, precum uciderea și desfrânarea, care nu apar în nici o listă, uneori duceau la excomunicarea credinciosului din Biserică și, de aceea, nu erau incluse în spovedania publică (să ne amintim aici de tendințele entuziaste ale vremurilor trecute, în care oamenii, crezând că se apropie sau chiar că sosise deja ceasul celei de-a Doua Veniri, considerau că Biserica nu mai avea dreptul să hotărască nimic în privința păcatelor grele, fiindcă ele urmau să fie judecate în scurt timp de Însuși Hristos). Alteori, în cazuri speciale, aceste păcate grele erau iertate de către apostoli, iar credinciosul era primit din nou în Biserică.
Convingerea că păcatele grele vor fi iertate abia la a Doua Venire a fost corectată pentru prima oară abia în 314, prin canonul 22 al Sinodului de la Ancyra. Cu această ocazie, se accentuează faptul că cei care comit o crimă în mod voluntar vor primi un canon greu și vor fi opriți de la Sfânta Împărtășanie până ce vor ajunge în patul de moarte.

Dumnezeul iubitor de oameni

Dacă în Apus, listele păcatelor de moarte, dar și distincția între păcate grele și păcate ușoare au fost interpretate prin prisma caracterului juridic și legislativ al mentalității occidentale care plasează în centrul vieții creștinului frica față de Judecătorul Dumnezeu, creând astfel complexe de vinovăție, în Răsărit avem parte de un cu totul alt tip de interpretare.
Având drept criteriu subiectivitatea, adică sublinierea valorii persoanei umane, care nu poate fi încorsetată în limitele unei obiectivități impersonale și nu poate fi supusă unor legi și canoane impersonale ce ignoră taina diversității, părinții răsăriteni au refuzat cu insistență să distingă păcatele în păcate de moarte și păcate ușoare, fiind împotriva clasificării lor în categorii.
Astfel, în Răsărit, singurul păcat de moarte este considerat a fi nepocăința, adică hula împotriva Sfântului Duh. Un păcat ca acesta nu poate fi iertat nici dacă se va ruga un sfânt pentru cel ce l-a săvârșit. Așa după cum ne învață sfântul Simeon Noul Teolog, dincolo de orice distincție între păcate mici, mari sau de moarte, rană provocatoare de moarte este orice păcat pentru care nu ne pocăim și nu ne străduim să-l îndreptăm. Este clar că, având o astfel de perspectivă și un asemenea de mod de înțelegere a vieții bisericești ce promovează o cultură productivă, Răsăritul îl situează în centrul teologiei sale pe om, pe care nu-l vede ca pe un criminal, ci ca pe un bolnav, care are nevoie nu de pedeapsă, ci de vindecare din partea Dumnezeului iubirii.
Este extrem de interesant faptul că, în spațiul răsăritean, chiar și acolo unde a existat o tentativă de clasificare a păcatelor, ca o excepție de la regulă, în nici un caz nu s-a vorbit despre păcate de moarte, ci numai despre patimi și gânduri. Sugestiv, în acest sens, este exemplul sfântului Ioan Scărarul, care, crezând că-l urmează pe Sfântul Grigorie Teologul, deși în realitate îl confundase cu Papa Grigorie, pare să accepte numărul șapte în cazul păcatelor de moarte, număr pe care îl consideră mai potrivit decât numărul opt. Iată ce zice el: «unii, când vorbesc despre patimi și gânduri, obișnuiesc să plaseze slava deșartă într-o anumită categorie, separat de mândrie. Tocmai de aceea sunt de părere că există opt gânduri viclene principale. Dimpotrivă, Sfântul Grigorie Teologul și alți învățători sfinți susțin că există șapte. Cu aceștia din urmă mă număr și eu, căci cine poate să aibă mândrie dacă a biruit slava deșartă?».

Un mijloc de constrângere

Din cele ce am prezentat până aici, e clar că, deși tradiția veche a Creștinismului este comună Apusului și Răsăritului, totuși modul de interpretare diferă ca de la cer la pământ. Nu am exagera dacă am spune că pricina acestei diferențieri are legătură cu principiile în baza cărora fiecare Biserică interpretează adevărurile comune ale trecutului. Astfel, condițiile culturale, politice, sociale și economice sunt cele care conturează spațiul, matricea în care se dezvoltă teologia care îi influențează evoluția ulterioară. Cu alte cuvinte, dezvoltarea teologiei se face în timp și spațiu, în cadrul istoriei, pe care o influențează și de care este influențată.
Așadar, ne putem da seama că modul de înțelegere de tip juridic și foarte moralist a problemei mântuirii în Apus, care se concentrează pe reglarea formală și juridică a comportamentului omului, nu putea decât să transforme lucrarea de păstorire a vechii Biserici într-un mijloc de constrângere, de controlare a libertății și conștiinței membrilor comunității bisericești. Dimpotrivă, în Răsărit, unde a predominat caracterul terapeutic al mântuirii în Hristos, desigur cu influențele scolastice de rigoare, chiar dacă, pe alocuri, au mai fost enumerate, păcatele nu au fost clasificate automat în păcate de moarte și păcate ușoare, sau păcate de iertat și păcate de neiertat, întrucât, conform sfântului Maxim Mărturisitorul, «boala nu trebuie pedepsită, ci tratată».

O singură Biserică pentru om

Astfel, dacă în Apus Dumnezeul dreptății se descoperă prin reprezentanții Săi ca Unul care ține la ordinea și respectarea desăvârșită a legilor, în Răsărit, Dumnezeul milostivirii și al iubirii de oameni caută momentul oportun pentru a lucra în mod „scandalos” la mântuirea omului care se osârduiește în acest sens, așa cum spune Gheronda Paisie Aghioritul. Tot el ne descoperă, de o manieră simplă și revelatoare, adevărul întrupării unei Biserici evanghelice, a unei Biserici a iubirii și păcii, a unei Biserici create pentru om: «Pe omul care se nevoiește cu zel, după măsura posibilităților sale, și nu are dispoziția să comită fărădelegi, ci se zbate neîncetat într-o luptă în care uneori învinge iar alteori este învins, Dumnezeu nu-l va lăsa. Dacă își arată cea mai mică intenție de a nu-L supăra pe Dumnezeu, va merge în Rai oricât de păcătos ar fi. Dumnezeu, Care din fire este bun, îl va împinge în Rai în mod scandalos. Va rândui astfel încât să-l ia în vremea pocăinței. Poate că acel om mai și cade în timpul luptei, însă Dumnezeu nu-l va părăsi, ci îl va lua lângă El în cel mai bun ceas cu putință. Dumnezeu este bun și vrea ca toți să ne mântuim. Dacă ar fi vrut să se mântuiască doar câțiva, atunci de ce L-a lăsat pe Fiul Său să se răstignească? Nu este îngustă poarta Raiului. Prin ea încap toți oamenii, cei care se apleacă cu smerenie și nu sunt umflați de mândrie. Trebuie numai să să pocăiască, adică să lase sarcina păcatelor pe umerii lui Hristos și atunci vor încăpea cu ușurință pe poarta Raiului».