Mulțumesc!

 Mulțumesc tuturor celor care m-au ajutat! 

Am venit cu o rugăminte și mi-ați oferit o mână de ajutor, cu fapta, fizic, real! 

Vă mulțumesc din suflet!

Bunul Dumnezeu să vă răsplătească!

Minunea Maicii Domnului cu o tânără pe care a ferit-o de o alegere nepotrivită

 Minunea Maicii Domnului 

O frumoasă priceasnă în cinstea Maicii Domnului spune așa: „Când plângeai sub Cruce/Maică-ndurerată,/Te-am primit de mamă/Noi și lumea toată.” Căci Mântuitorul Iisus Hristos, prin cuvintele pe care le rostește, pe Cruce fiind, către ucenicul pe care îl iubea și care stătea la picioarele Crucii alături de Maica Sa, zdrobită de durere: „Fiule, iată mama ta” (Ioan 19, 27), ne-o încredințează ca mamă a întregului neam creștinesc.

  Cu toate că au trecut de atunci aproape 2000 de ani, Maica Domnului, neobosită, cu aceeași dragoste pentru fiecare dintre noi, căci toți suntem importanți, unici și irepetabili, ne strânge la pieptul ei de mamă ocrotitoare, mângâindu-ne și ștergându-ne lacrimile, alinându-ne durerile și mijlocind la Fiul Ei pentru ajutor în necazurile noastre.
  Și cum ar putea să stea ea nepăsătoare la durerea unei mame al cărei copil este bolnav, pe pat de suferință, Ea care, mamă fiind, știe, a cunoscut ce este durerea, Ea, care suferințele Fiului Său le-a simțit ca și cum ar fi fost ale Ei înseși…
  Dar rugăciunile unei mame către Maica Domnului nu se sfârșesc aici, căci calea vieții are o mulțime de alte bifurcații și drumuri care nu toate sunt în direcția bună. Tentații sunt la tot pasul, iar copilul, crescând, poate foarte ușor să se piardă în acest tumult al vieții, atunci când o ia pe o altă cale. Este perioada de rebeliune din adolescență când copilul se răzvrătește împotriva regulilor, nu mai vrea să i se spună ce și cum să facă, convins fiind că știe el mai bine. Părinții i se par demodați, la fel ca și sfaturile lor, iar prietenii din noul său anturaj, „cool”. Mama, având experiența vieții, prevede dezastrul spre care se îndreaptă copilul (fiul/fiica), își frânge mâinile și… ce poate face altceva decât să alerge iar la Maica Domnului pentru ajutor, s-o roage să-i scape copilul rătăcit, să-l readucă pe calea cea bună. Și, din nou, Preacurata Maică nu poate să rămână nepăsătoare...
  Minuni a făcut și face în continuare Maica Domnului, mijlocitoarea noastră între Cer și pământ. Trebuie doar să avem credință și să deschidem ochii, în special cei ai sufletului. Căci dacă nu credem, poate să se petreacă o minune sub ochii noștri și noi să nu o vedem… Ca dovadă, am să vă povestesc un astfel de caz, o minune pe care a făcut-o Maica Domnului într-o familie care avea, pe lângă un băiat, și o fată. Pe la 16 ani fata se îndrăgostește. De un băiat cu totul nepotrivit, ca educație, cultură, provenind dintr-o familie cu probleme. Dar… așa cum sunt fetele, aleg și se îndrăgostesc mai întotdeauna de băieți nepotriviți, aceștia părându-li-se „cool”. Orice îi spun ceilalți, ea nu vede, nu aude. Mama simte de la început că nu e bine, dar, decât să se întâlnească cu el cine știe pe unde, să facă cine știe ce, e de acord cu relația. Tot e ceva, căci fata nu se lasă de școală, învață bine și așa o ține până termină liceul, înscriindu-se apoi la niște cursuri de management. Fiind deja de trei ani prieteni, cei doi se gândeau la căsătorie…
  Dar… ceva se întâmplă, prietenul fetei nu mai e atât de grozav pe cât îl credea ea, căci acesta, face ce face, se „ceartă” cu legea și ajunge la închisoare, cu încă câțiva prieteni, la fel de „cool” ca și el. Fata e distrusă, plânge întruna, nu mai mănâncă, nu mai doarme… încearcă să înțeleagă ce s-a întâmplat… Mama este disperată, dar nu poate face nimic decât să fie alături de ea, fără reproșuri, fără „discursuri” fără „Ți-am spus eu!” și să se roage Maicii Domnului. Fata nu se poate rupe de cel închis atât de ușor, încă corespondează cu el, deși nu-l vizitează niciodată acolo. Nu că nu i-ar fi trecut prin cap, putea s-o facă fără știrea mamei, dar… nu poate, ceva parcă o reține… Începe să se roage, gândindu-se la tâlharul de pe cruce care și el a primit o a doua șansă. Deci, oricine are dreptul la a doua șansă... Dar scrisorile pe care le primește i se par din ce în ce mai ciudate, nu-l mai recunoaște pe cel pe care încă îl iubea. Nu știe nici ea de ce și cum, începe să citească Paraclisul Maicii Domnului. Este acolo o rugăciune foarte frumoasă: „Împărăteasa mea cea preabună și nădejdea mea, Născătoare de Dumnezeu, ajutătoarea săracilor și primitoarea străinilor, bucuria mâhniților, alinătoarea celor necăjiți, vezi-mi nevoia, vezi-mi necazul. Ajută-mă ca pe un neputincios; hrănește-mă ca pe un străin. Necazul meu îl știi, dezleagă-l precum vrei; că nu am alt ajutor în afară de tine, nici altă folositoare grabnică și nici altă mângâietoare bună în afară de tine, Maica lui Dumnezeu, ca să mă păzești și să mă acoperi în vecii vecilor. Amin.” Când ajungea la această rugăciune, fata, cu lacrimi în ochi, o citea cu atâta încredere, fiind convinsă că Maica Domnului va căta și la suferința ei, că o va ajuta să treacă peste necazul care se abătuse asupră-i. Și așa a fost, doar că totul s-a petrecut altfel decât se gândise ea că se va întâmpla… Căci, încet-încet, continuând să se roage, parcă fetei i s-au deschis ochii și a înțeles că da, oricine merită o a doua șansă, la fel ca tâlharul de pe cruce, dar… mai trebuie ceva în plus: căința sinceră și adevărată, părerea de rău, fără de care nici tâlharul nu s-ar fi mântuit. Asta părea că lipsește la prietenul ei… Scrisorile au devenit din ce în ce mai rare, mai reci, până când fata a pus punct. Între timp, la cursuri a cunoscut un băiat deosebit, cu o familie minunată și, câțiva ani mai târziu, s-au căsătorit. Au ajuns, în acest an, la 24 de ani de căsătorie.
  Cu fostul băiat „cool”, fata s-a mai intersectat, întâmplător, de cîteva ori prin viață. La fiecare nouă revedere, îl găsea tot mai schimbat, mai îmbătrânit înainte de vreme. A auzit că îi plăcea să bea, că uneori, era violent, că s-a căsătorit, că a divorțat… Nu are, desigur, regrete, doar un fior rece o cuprindea de fiecare dată când auzea astfel de lucruri, mulțumindu-i Maicii Domnului că a salvat-o de la o astfel de viață. Dar, în același timp, este convinsă că la această minune au contribuit și rugăciunile mamei sale care s-a rugat pentru ea și i-a fost alături tot timpul, suflet lângă suflet, inimă lângă inimă...
  Cazuri ca ale acestei fete sunt o mulțime, din păcate, nu toate cu final fericit. Dar ce pot să le spun acestor tinere fără experiență, netrecute încă prin viață, este că la orice necaz, la orice nevoie să-și îndrepte sufletul cu toată încrederea către Maica Domnului. E de ajuns să facem doar un pas, să întindem o mână, iar Ea ne va cuprinde în brațele-i calde și ocrotitoare, mijlocind pentru noi către Mântuitorul Iisus Hristos și „dezlegând” necazul nostru precum vrea Ea, dar întotdeauna spre folosul nostru, înțelegând, în final, că așa cum s-a întâmplat este cel mai bine… 

Loredana Elena Pop

Ne-am mutat

Ne-am mutat aici, cu cățel și cu pisici 😃:

https://apuneinceput.wordpress.com/

Animalele au fost cu Adam și Eva în rai; așa că de ce n-ar fi și în Împărăția Cerurilor?

"Cum vom trăi în viața de dincolo?" - Câteva gânduri despre unitatea Creației

Starețul Trifon

În Biserica Ortodoxă nu există o doctrină oficială referitoare la viața de dincolo a animalelor, inclusiv cea a animalelor noastre de companie. Părinții Bisericii care au exprimat păreri referitoare la această problemă au făcut-o doar sub titlul unor opinii teologice care nu au ajuns să fie universal acceptate, rămânând cunoscute sub numele de „theologoumena”, sau opinii personale.

Biserica s-a abținut în mod înțelept de la pronunțarea unor opinii concludente referitoare la viața de după moarte, dat fiind faptul că omului îi rămân necunoscute foarte multe lucruri în această privință. Noi nu vom înțelege cu adevărat ceea ce ne așteaptă după această viață, până nu vom fi intrat în viața de dincolo. Ca creștini ortodocși, acceptăm, pur și simplu, Crezul niceo-constantinopolitan, atunci când spunem: „Aștept ... și viața veacului ce va să fie”.

Prin mila lui Dumnezeu și împreună-lucrarea noastră cu aceasta, așteptăm să moștenim viața cea veșnică. Credem că toate ființele care au făcut parte din viața noastră vor fi și ele acolo. Iar unii dintre noi speră, chiar – bunăoară, ca C.S. Lewis – că ar putea fi posibil ca în rai să ne regăsim și cu animalele noastre de companie dragi și chiar cu animalele care au contribuit într-o mulțime de moduri la bunul nostru trai, pe pământ. Ar fi posibil, oare, ca văcuța care ne-a dat lapte pentru copiii noștri și brânza de pe masă să ne stea alături, într-o zi, într-un rai în care nu este nici moarte, nici durere?...

C.S. Lewis descrie ceva asemănător în cartea lui – „Marea despărțire” –, unde o femeie sfântă este însoțită de nenumărate animale, în timp ce pășește în slavă, prin câmpiile raiului. Acum, după ce m-am bucurat de afecțiunea și loialitatea minunatului motan din mănăstirea noastră – Hammi (o pisică norvegiană de pădure), mi s-ar părea că un rai în care această ființă mică și afectuoasă nu ar exista ar fi un loc din care lipsește ceva. Chiar și pierderea pentru totdeauna a găinilor noastre – care ne-au dat atâtea ouă proaspete și minunate și mi-au oferit atâta încântare, privindu-le cum își duceau viața libere – mi s-ar părea tristă.

Este pur și simplu, părerea mea – și aștept cu nerăbdare posibilitatea întâlnirii atâtor câini și pisici la care am ținut și ale căror vieți le-am împărtășit și eu, în cei șaizeci și opt de ani ai mei. Sfinții priveau animalele ca pe ființe ale Domnului, create ca niște daruri ale iubirii lui Dumnezeu și de aceea nu vroiau să le trateze neglijent sau indiferent atunci când le aveau în grijă.

Se știe despre Sf. Pavel de Obnora că vorbea cu păsările, iar Sf. Serafim de Sarov s-a împrietenit cu un urs. Sf. Antonie cel Mare avea prieten un leu. Sf. Modest privea animalele ca daruri sublime și pline de taină ale lui Dumnezeu și binecuvânta deseori vitele credincioșilor, rugându-se pentru sănătatea și viața lor și slăvindu-L pe Dumnezeu pentru mulțimea și frumusețea zidirilor Lui. Eu însumi, de vreo treisprezece ani îl binecuvântez pe Hammi, atunci când îi deschid ușa și îl las să iasă din bibliotecă, după ce doarme acolo, noaptea.

Pământurile tradiționale ale Angliei, Scoției, Țării Galilor și Irlandei (toate, ale popoarelor celte), care, până în secolul al XI-lea au făcut parte din Biserica Ortodoxă Sobornicească și ai căror sfinți și viață duhovnicească au multe de oferit lumii contemporane priveau întreaga realitate ca un tot unitar. Acești sfinți știau – așa cum au știut toți sfinții Bisericii – că unitatea Creației fusese sfărâmată în urma păcatului lui Adam și fusese restaurată prin actul mântuitor al lui Hristos. Prin viețile lor, sfinții personificau restaurarea unității Creației, fie prin comunicarea cu îngerii și duhurile, fie prin lucrarea rudeniei cu toată natura.

Sf. Atanasie spunea: „[Dumnezeu] a oferit lucrarea Creației și ca un posibil mijloc de cunoaștere a Ziditorului... Astfel, oamenii au la îndemână trei căi prin care pot dobândi cunoașterea lui Dumnezeu. [Prima:] pot privi la imensitatea cerului și cugetând la armonia Zidirii, pot ajunge astfel să Îi cunoască Stăpânul: Cuvântul Tatălui.” Astfel, lumea naturală văzută în lumina lui Hristos rămâne o cale de a-L cunoaște pe Dumnezeu – adică o cale spre mântuire.

Unitatea relației noastre cu Creația este ilustrată „pe viu” de relatarea referitoare la Sf. Kevin de Glendalough. În timp ce stătea la rugăciune într-o poziție monahală tradițională la celți, cu brațele întinse în formă de cruce, o mierlă și-a făcut cuib pe unul din brațe și și-a depus ouăle. Nevrând să îi strice cuibul, Sf. Kevin a rămas în acea poziție până când puii au ieșit din ouă. Se spune că sfântul ar fi spus: „Nu este o nevoință prea mare pentru mine să îndur durerea ținerii acestui braț sub mierlă, de dragul Împăratului Cerurilor”.
La începutul lucrării de restaurare a unității întregului cosmos căzut, Hristos a mers în pustie, unde „era împreună cu fiarele și îngerii Îi slujeau” (Marcu 1:13). Aceste ființe cerești și pământești, menite să devină noua Creație întru Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos erau adunate în jurul Lui. Avem o trimitere clară la această restaurare, în viața Sfântului Isaac Sirul, atunci când acesta scrie:

„Omul smerit se apropie de animalele sălbatice, iar în clipa în care îl văd, ferocitatea lor e îmblânzită. Ele vin la el și se lipesc de el ca de Stăpânul lor, dând din coadă și lingându-i mâinile și picioarele. Ele simt un miros pe care-l are el – aceeași mireasmă pe care o avea și Adam înainte de cădere, pe vremea când erau toate adunate în fața lui, în rai, iar el le dădea nume. Această mireasmă ne-a fost luată ulterior, însă Hristos a înnoit-o și ne-a dat-o înapoi, la venirea Lui. Ea este cea care îndulcește mirosul oamenilor”.

Cu alte cuvinte, starea de asemănare cu Dumnezeu, în Hristos, la care se ridicase, i-a permis să fie, în relația cu animalele sălbatice, întocmai ca Adam pe vremea când acesta le-a numit pe fiecare. Și mă gândesc că motivul pentru care animalele de companie sunt atât de importante pentru noi, oamenii este că ne ajută pe calea pe care o parcurgem către refacerea legăturii de rudenie dintre două părți diferite ale Creației. Animalele noastre de companie ajung așa cum erau toate animalele la început, când lui Adam i se încredințase sarcina numirii lor.

Atunci când omul se poate așeza alături de pisică, sau de câine, sau de găină (ca să-l parafrazăm pe Isaia), mai apropiem un pic Împărăția lui Dumnezeu de noi, lucrăm un pic la recrearea raiului și dăm astfel un nou înțeles sarcinilor mai puțin poetice cum ar fi curățarea cotețului de găini sau litierei cu nisip.

În fine, cum spunea un părinte-episcop preferat, de-al meu (Mitropolitul Kallistos Ware): „Animalele au fost cu Adam și Eva în rai; așa că de ce n-ar fi și în Împărăția Cerurilor?”.

Cu dragoste întru Hristos,

Starețul Trifon

Sursa http://sfintiisianimalele.blogspot.com/search/label/Abbot%20Tryphon

Inteligenţa emoţională la locul de muncă

Anda Elena Pintilie

 

Am scris, mai demult şi cu foarte mare drag – despre inteligenţa emoţională. Este un subiect care mă pasionează şi care m-a făcut să pot spune şi despre mine că… sunt inteligentă!  

Lăsând gluma la o parte, inteligenţa emoţională este o componentă extrem de importantă a vieţii noastre.

De aceea, atunci când am intrat în posesia cărţii Inteligenţa emoţională la locul de muncă am lecturat-o din scoarţă în scoarţă. Sincer, mie mi s-a părut destul de firesc tot ceea ce se scrie Paz Torrabadella acolo. În acelaşi timp, am conştientizat faptul că prea puţini se folosesc, cu adevărat, de inteligenţa lor.
Deşi e, în principiu, adaptată situaţiilor de la locul de muncă, cartea expune exemple pentru mare parte din viaţa noastră. Şi pune accent pe faptul că, oriunde ne-am afla, în orice moment, în compania oricui, trebuie să ne simţim bine în pielea noastră. Să fim caracterizaţi de simplitate, curaj, libertate. Aceste trei cuvinte cheie sunt şi cele care structurează, plăcut, cartea.

În prima parte, se vorbeşte despre simplitate. Despre bogăţia noastră interioară, care e mai valoroasă decât banii ce îi avem… sau nu. Trebuie să muncim nu doar ca să supravieţim, ci şi ca să ne simţim unici şi vii!
Pentru a ne ridica din pat, în fiecare dimineaţă, avem nevoie de motive. Salariul nu e unicul scop care ar trebui să ne impulsioneze să mergem la muncă. Trebuie să găsim un sens pentru ceea ce facem, să înţelegem că munca noastră foloseşte la ceva. Trebuie să ne acceptăm noi pe noi, pentru a scăpa de frustrări, de inerţie, de nesiguranţă.
Există cazuri în care nu suntem în stare să acceptăm eşecul dar, culmea, sunt şi momente în care nu acceptăm că avem o contribuţie deosebită la o reuşită. Laudele ne incomodează. Şi, totuşi, recunoaşterea propriilor calităţi este un prim pas spre a le folosi şi a avea satisfacţii de pe urma lor.
De multe ori, pentru a câştiga o bătălie, ori pentru a face o lucrare de top, trebuie să ne bazăm pe intuiţie. Să fim cu inima deschisă, să presimţim care e drumul pe care trebuie să-l urmăm. Să punem suflet.

Curajul. Deşi nu conştientizăm prea des, suntem responsabili pentru ceea ce gândim, pentru felul în care ne simţim. De multe ori, nu suntem bine, dar continuăm, din inerţie, să ne afundăm în rău. Ne e teamă de schimbare. Nu avem curajul de a înfrunta noul. Necunoscutul. Poate că, schimbând traseul, nu mai suntem aşa cum ne ştiu alţii. Nu mai purtăm măşti. Dar, suntem noi înşine, iar ăsta e mare lucru!
În viaţă, trebuie să avem obiective. Trebuie să ne antrenăm pentru a fi mai buni – pe termen lung. Trebuie să ne trăim timpul, nu doar să îl consumăm. Pentru asta, e indicat să ne preocupăm şi de lucrurile simple. Pentru că, de multe ori, mărunţişurile dau culoare vieţii noastre. Apoi, trebuie să fim receptivi la emoţiile celorlalţi. Să ştim, să afăm, să intuim cine sunt şi ce vor cei din jur.

Libertatea este dreptul şi responsabilitatea de a fi noi înşine. De a ne personaliza munca. Şi de a încerca, mereu, ceva diferit. De a accepta nenorocirile trecute şi de a reuşi o conviţuire cu ele.
Nimic nu-i uşor. Dar, ne putem crea ţinte. Pe care să ni le dorim să le atingem. Un obiectiv de bază este acela de a fi noi, căci prin muncă ne dăruim nouă înşine. Dacă vrem să ne iubim îndatoririle, trebuie să le realizăm cu plăcere. Să ne bucurăm de munca pe care o facem. Atunci când avem satisfacţii, putem da randament şi suntem dedicaţi.
Trebuie ca, în tot ceea ce construim, să creştem constant. Să ne maturizăm. Să învăţăm din experienţă, să ne modoficăm obiceiurile, atunci când ele ne fac rău.

Cam astea sunt, foarte pe scurt!, părţile importante din carte. O carte structurată în aşa fel încât, după fiecare idee de bază, sa apară un citat, un rezumat, un test, un exerciţiu, o exemplificare, un mesaj motivaţional. E o carte interactivă, dinamică. Merită citită şi luată în considerare – dacă vrem să ne fie bine. La serviciu, dar şi în viaţa de toate zilele.

Sursa: http://saptepietre.ro/2012/03/inteligenta-emotionala-la-locul-de-munca.html

Părintele Sofronie Saharov de la Essex și pisicile

În frumosul cadru natural al mănăstirii puteai vedea din când în când nişte pisici mari venind dintr-o pădure cu copaci uriaşi, aflată în vecină­tate, îndată ce ne vedeau pe noi, străinii, fugeau ca fulgerul. Păreau foarte sălbatice, deşi nu provo­cau teamă, fiind plăcute la vedere.

Îndată ce-l vedeau pe Părintele, scânceau ca nişte copii mici şi se duceau lângă el. Le mângâia cu bastonul, iar ele făceau tumbe.
Aşezase în diferite părţi ale curţii mici cutii, le umplea cu lapte, iar pisicile ştiau şi se duceau să-l bea.
Eu, neştiind cum să privesc viaţa şi comporta­mentul unui Părinte sfânt, mă întrebam prosteşte: de ce oare un Sfânt trebuie să îngrijească pisicile? Părintele, ca şi cum ar fi auzit gândurile mele, s-a întors în mod firesc spre mine şi deodată, conti­nuând parcă un dialog viu, mi-a răspuns gândului meu într-un mod foarte frumos:
- Le este foame!... şi îşi urmă drumul.
Mi-a fost ruşine pentru inima mea cea împietrită.
De multe ori Părintele răspundea cu un cuvânt care te zguduia, şi atunci refăceai multe lucruri din lăuntrul tău, aşezându-le la locul potrivit lor.


(“Amintiri despre staretul Sofronie de la Essex” de Dumitra Daviti ) 

( fotografie pisica athonita: Bogdan Munteanu)

Sursa: Sfinții și animalele

Recomandare blog

Sfinții și animalele 

Un blog frumos, chiar foarte frumos! :)

“Bea apă din izvorul de unde beau caii. Calul dintr-o apă rea nu va bea niciodată. Așterne-ți acolo unde își face culcuș pisica. Mănâncă fructul care a fost atins de un vierme. Culege cu îndrazneală ciuperca pe care stau gâzele. Sădește pomul acolo unde sapă cârtița. Casa clădește-o pe locul unde se încalzește șarpele. Fântâna sap-o acolo unde se adăpostesc păsările pe arșiță. Culcă-te și trezește-te odată cu păsările – vei culege toate grăunțele de aur ale zilei. Mănâncă mult verde – vei avea picioare puternice și inimă rezistentă, precum viețuitoarele codrului. Inoată des – și te vei simți pe pământ precum peștele în apă. Privește cât mai des cerul – și vor deveni gândurile tale ușoare și limpezi. Taci mult, vorbește puțin- și în sufletul tău va poposi tăcerea, iar duhul îți va fi liniștit și plin de pace”. Sf. Serafim de Sarov

„Consideratia sfântului se extinde până si asupra animalelor si lucrurilor, pentru că în fiecare creatie el vede un dar al iubirii lui Dumnezeu si nu vrea să-I rănească această iubire tratându-I darurile cu neglijentă sau cu indiferentă.” – Pr. Dumitru Stăniloae („Rugăciune si sfintenie”)

IPS Bartolomeu Anania și o pisică