Toanele copiilor

Sunt părinte
Toanele copiilor

E normal ca fiecare din noi, copil sau adult, sa aiba toane din cand in cand. Multi parinti nu stiu insa cum sa reactioneze la toanele copiilor, in acele momente in care cei mici parca nu se mai inteleg cu nimeni si nu le mai convine nimic. Psihologul Diana Stanculeanu ne ajuta sa intelegem toanele copiilor si sa invatam sa le facem fata.

Adriana Titieni: Explica-ne, te rog, cum e cu toanele copiilor?

Diana Stanculeanu: Toanele copiilor au, in primul rand, o explicatie genetica, aici fiind vorba de temperament. Studiile ne arata ca 60% dintre copii au un anumit tip de sistem nervos care genereaza un tip de temperament: usor, echilibrat, stabil; acesti copii au o putere foarte mare de adaptare, cu o buna rezistenta la sarcini mai degraba plictisitoare.acesti copii fac fata bine si la elementele de noutate, si la provocare.

Ceilalti 40% sunt copiii cu temperament dificil, care pot fi colerici sau “greu de urnit” (“slow to warm up”). Cei colerici sunt extrem de reactivi, cu reactii emotionale extrem de intense, rapide, acute, pe principiul “foc de paie” (pot face o scriza de furie sau de isterie din ori), nu tolereaza situatiile plictisitoare, nu fac fata bine la rutina si la regula.

Copiii greu de urnit nu sunt neaparat lenesi, ci sunt asa dintr-un soi de inhibitie comportamentala, asa zisii copii timizi. Copiii cu un temperament dificil sunt predispusi la toane, capricii si rasfaturi.

Dincolo de premisele temperamentale, care genereaza o cantitate mai mare sau mai mica de toane la copii, exista si premisele de disciplina din partea parintilor, in sensul ca o rutina de disciplinare relaxata, impredictibila, in schimbare, in functie de propria emotionalitate a parintelui, favorizeaza aparitia si inmultirea toanelor la copii. In momentul cand copiii inteleg in cele din urma, dupa testari nenumarate (la care trebuie sa ne asteptam), ca regula e regula si se aplica orice ar fi, o parte dintre toane se vor duce. Trebuie sa intelegem ca disciplina trebuie sa fie cat mai riguroasa si sa lase cat mai putin loc pentru negocieri.

Pe langa temperament si disciplina, toanele mai tin si de contextul de viata al copilului, in sensul ca el poate traversa o etapa care prin natura ei il solicita mai mult decat este cazul. In privinta educatiei, aceste contexte pot fi reprezentate de intrarea la gradinita, clasa intai si clasele prag – a cincea, a noua, a douasprezecea.

Ne putem astepta ca in aceste perioade din viata copilului sa avem mici “furtuni”, mici dificultati de adaptare, pentru ca contextul educational se schimba, cererile pe care adultii le fac copiilor sunt altele, creste numarul persoanelor cu care copiii trebuie sa interactioneze (trecem de la doamna invatatoare la mai mult de 10 profesori), iar la astea se adauga si cantitatea noua de informatie pe care copilul trebuie sa o proceseze, plus diverse programe extrascolare.

Mai adaugam la acestea si stresorii de viata, care nu trebuie sa fie neaparat negativi. Un stresor de viata poate sa insemne aparitia unui nou membru in familie, schimbarea locului de munca al unuia dintre parinti (poate fi un loc de munca mai bun, dar care sa-l solicite mai mult pe parinte, iar acesta, in cosecinta, ii va acorda copilului mai putin timp), o relatie de cuplu tensionata, schimbarea locuintei, a scolii, pierderea unui prieten, boala unui membru al familiei sau a copilului, bioritmul copilului (in functie de temperament, reactiile la foame sau oboseala pot fi diferite).

Cand avem tot acest tablou in fata, putem privi si gestiona altfel toanele copiilor, iar daca parintele respecta niste reguli minimale il poate invata pe copil sa-si gestioneze singur toanele si dificultatile, sa accepte (atat copilul cat si parintele) ca uneori avem cu totii zile proaste in care nimic pare sa nu ne iasa.

De asemenea, mi se pare important sa invatam sa avem uneori o perspectiva usor detasata de ce se intampla, un pic umoristica, care sa ne ajute sa trecem peste zilele in care toanele copilului par sa nu aiba nicio explicatie.

Adriana Titieni: Ce are de facut un parintele unui copil cu toane, pentru a-l ajuta si a-l sustine sa treaca peste toane si sa se adapteze?

Diana Stanculeanu: Parintele trebuie sa accepte (si acceptand ii modeleaza si copilului acceptarea) ca e posibil sa nu performezi perfect, simultan si mereu la toate provocarile din viata lui. E important ca parintele sa accepte (fara frustrare, fara dezamagire) ca fiecare copil e diferit si e posibil ca unul sa performeze tot timpul, in timp ce alt copil se nu poata face asta. Ar fi bine ca parintele sa-i dea copilului o lectie despre diferentele dintre oameni, sa-i arate cum el poate performa minunat si natural din alte puncte de vedere.

Le recomand parintilor care se confrunta cu toanele copiilor sa isi centreze demersul de educatie pe rezolvarea problemelor, sa se concentreze pe gasirea de solutii, fara a cauta vinovatii. Nu conteaza cine a gresit, hai sa vedem ce putem face acum, cu resursele de acum, pentru a rezvolva cat se poate de bine aceasta problema - aceasta este perspectiva pe care parintele ar trebui sa o aiba in minte tot timpul, fie ca e vorba de toane precum “nu vreau sa-mi fac tema la mate” sau “nu vreau sa mai mananc pentru ca cerealele s-au muiat prea tare in lapte”..

Nu in ultimul rand, sa nu uitam ca un copil cu toane reprezinta o dificultate nu numai pentru parintele sau, dar si pentru el insusi. Nici pentru copil nu este usor sa isi asume acest demers de dezvoltare cu atatea “povarnisuri”, de aceea au nevoie sa fie sprijiniti de parinti.

Sursa: Itsy Bitsy- Radio pentru copii cu părinţi isteţi
Citiţi şi: Televizorul şi întârzierile de limbaj