Pe 15 aprilie 1912 s-a produs unul dintre evenimentele simbolice ale
secolului XX: scufundarea Titanicului. În ciuda celei mai avansate
tehnici
pe care a cunoscut-o omenirea până atunci, acest secol va fi cel
mai
plin de vieţi secerate înainte de vreme: în războaiele mondiale,
sub dictaturi
comuniste şi naziste, prin crima avorturilor.
Majoritatea lecţiilor Titanicului sunt
Aşa nu! Trufia, luxul
peste măsură,
care sminteşte inima omului, laşitatea, încrederea în
sine, amintesc
de cele întâmplate în vechime la turnul Babilonului. Sunt
însă şi
lecţii de responsabilitate, de dragoste, de jertfă pentru
aproapele,
sintetizate în inscripţia pusă la monumentul ofiţerului James
Moody:
„Mai mare dragoste ca aceasta nu este, decât să-şi pună cineva
viaţa
pentru aproapele său” (Ioan 5, 13).
La 100 de ani de la tragedie, lecţiile nu au fost însuşite.
Titanicul este în
continuare un brand al succesului, al omului autonom
care cucereşte
universul: se organizează călătorii aniversare, se
oficiază căsătorii
subacvatice pe puntea vasului. Nici vederea epavei,
prezentată în documentare
sau reportaje nu are mai multă putere să spună
oamenilor:
Așa nu!, atestând
încă o dată cuvântul spus bogatului celui
nemilostiv preocupat de soarta fraţilor
săi:
nici dacă ar învia cineva
din morţi nu ar crede, dacă nu cred ceea li s-a
spus deja prin prooroci.
Și nu este vorba numai de moarte, căci mândria nu duce doar la
pierderea
vieţii biologice; mitul omului invincibil şi autonom continuă
să îndepărteze
omul de veşnicie, de dragoste, de adâncurile sufletului
său. Să luăm aminte
la cuvintele semnalului de ajutor trimis de pe
Titanic pentru prima dată
în istoria maritimă britanică: S.O.S. – Save
our souls – Salvaţi sufletele noastre.
1907
Bruce Ismay, preşedintele companiei White Star, şi Lordul Pirrie,
preşedintele şantierului naval Harland and Wolff Shipbuilders, se hotărăsc
să construiască un transatlantic care să depăşească prin
mărime,
dar mai ales prin lux, tot ceea ce se construise până atunci.
1911, 31 martie
Titanicul este lansat la apă. Avea 269 de metri lungime, 9 punţi şi
încorpora
cea mai înaltă tehnologie a momentului. Vasul era, la data
respectivă, cel mai
mare obiect manevrabil construit vreodată de mâna
omului. Era considerat
apogeul siguranţei: fundul vasului avea pereţi
dubli, iar deasupra 16
compartimente impermeabile, despărţite prin uşi
etanşe. Vasul fusese proiectat
să plutească cu oricare două din
compartimente inundate şi, cum nimeni nu-şi
putea imagina ceva mai rău
decât o coliziune la încheietura a două compartimente, revista
Shipbuilder răspândise ideea că vasul era „de nescufundat”.
Amenajările erau de un lux exorbitant, îndeosebi pentru pasagerii
de la clasa I:
un Café Parisien, o piscină, o sală de gimnastică, băi
turceşti, un teren de
squash, 4 restaurante de lux, apartamente
amenajate în diferite stiluri de
epocă, decoraţiuni în esenţe rare de
lemn, 2 orchestre, 5 piane mari, o
punte de promenadă, sute de
stewardeze şi stewarzi.
Totul era foarte bine luminat, vasul având aspectul unui mic
oraş. „Nu va mai
exista un altul ca el” spunea mai târziu unul dintre
brutarii Titanicului. Un bilet
putea ajunge până la 4.350 de dolari –
bani care reprezentau salariul
telegrafistului de pe Titanic, H. Bride,
pe 18 ani.
1912, 10 aprilie
Cu 2.223 de persoane la bord, nava pleacă din Southampton,
Anglia, în prima
sa călătorie peste oceanul Atlantic. Între pasageri se
numărau
magnaţi, politicieni de renume, scriitori, actori şi multe
celebrităţi ale epocii.
Doamna Albert Caldwell, la urcarea pe puntea vasului, întreabă pe
unul dintre
membrii echipajului: „
Chiar nu se poate scufunda?” „Da,
doamnă – i se
răspunde.
Dumnezeu Însuşi nu poate scufunda acest vas!”
1912, 14-15 aprilie
19:20 Titanicul este avertizat prin radio de pericolul aisbergurilor.
21:15 Până la această oră sunt primite
cinci avertizări, toate
despre aisberguri;
sunt însă ignorate, iar nava merge în continuare cu
viteză aproape maximă
(22 1/2 noduri - 41,6 km/h). Ultimul avertisment
arată poziţia exactă a
câmpului de aisberguri.
22:30 Nava Californian, situată la 10 mile distanță de Titanic, este blocată de gheaţă.
23:00 Telegrafistul Cyril F. Evans de pe Californian, trimite
omologului de pe
Titanic, John George Phillips, cel de-al şaselea mesaj
de avertisment. Dar
acesta, absorbit întreaga zi de încercarea de a
trimite şi recepţiona mesaje de
felicitare ale pasagerilor, pe care le
schimbau cu cei de pe uscat, abia reuşise să
aibă o legătură cu Cape
Race. Primind mesajul de pe Californian, Phillips
răspunde: „Taci, taci!
Sunt ocupat... !”
23:10 Al treilea ofiţer, Groves, de pe Californian, observă la orizont luminile
Titanicului, care se îndrepta spre vest.
23:30 Ofițerul Groves anunţă pe Căpitanul Stanley Lord. Acesta ordonă
contactarea Titanicului prin Morse.
Telegrafistul Evans de pe Californian închide aparatul de recepţie, programul
său fiind terminat.
23:40 Titanicul loveşte un aisberg. Sistemele de siguranţă sunt
activate
şi ușile compartimentelor etanșe sunt coborâte. Căpitanul
Edward Smith
cheamă pe proiectantul vasului, Thomas Andrews, pentru a
aprecia daunele.
Luminile Titanicului nu se mai văd de pe Californian. Ofițerul
Groves presupune
că luminile transatlanticului au fost stinse pentru a
încuraja pasagerii să
meargă la cabine. În realitate nava, după ce a
lovit aisbergul, s-a întors brusc
la 90 de grade.
00:05 Pe Titanic se constată că impactul lateral provocase
spargerea primelor
cinci compartimente etanşe. Deoarece nava putea pluti
cel mult cu primele
patru compartimente inundate, proiectantul vasului a
dat verdictul: „
Din
acest moment, indiferent de ceea ce vom face, se va
scufunda. E făcută din fier...!”
00:15 Phillips trimite în eter codul „CQD” – semnalul internaţional pentru
situaţii de urgenţă.
00:25 La 58 de mile depărtare de Titanic, vasul Carpathia
navighează
spre sud. Operatorul vasului, Harold Thomas Cottam, primește
următorul mesaj
de pe Titanic: „Veniţi repede! Ne-am izbit de un
aisberg. Poziţie 41.46 N 50.14 W”.
Căpitanul Carpathiei ordonă schimbarea rutei și pornirea spre
Titanic. Se fac
pregătiri pentru preluarea naufragiaților. În trei ore
şi jumătate nava ajunge
la locul dezastrului, după ce lansează periodic
rachete luminoase de semnalizare.
00:45 Este lansată prima rachetă de semnalizare de pe Titanic.
Aceasta este
observată de pe Californian, dar mesajul ei nu este
înțeles.
Deoarece compania White Star fusese de părere că
prea multe bărci
de salvare
ar fi diminuat priveliştea de pe vas, numărul bărcilor a
fost redus de la 64,
câte erau prevăzute iniţial, la 20, în care puteau
intra doar 1.178 de persoane
din cele 2.207 care se aflau la bordul
Titanicului.
Principiul de ocupare a bărcilor a fost „femeile şi copiii
primii”. Teoria că vasul
era de nescufundat a făcut ca primele bărci să
plece pe jumătate goale:
„
De ce să schimbăm punţile iluminate ale
Titanicului cu câteva ore de întuneric,
în bărci? Suntem mai în
siguranţă aici, decât în acea barcă micuţă!”.
Domnişoara Evans, aflată lângă ultima barcă, renunţă să urce şi
cedează
locul ei doamnei Brown: „Plecaţi dumneavoastră întâi; aveţi
copii care vă
aşteaptă acasă”. Doamna Straus refuză să-şi părăsească
soţul: „Am trăit împreună
atât de mulţi ani. Unde mergi tu, acolo merg
şi eu!”. Atât Miss Evans cât şi soţii
Straus au murit în acea noapte.
Al şaselea ofiţer al Titanicului, James Moody, a refuzat să
plece cu
una din bărci, cedând comanda bărcii nr. 14
ofiţerului Lowe, deși legile
nescrise ale marinei îl avantajau
pe el, fiind mai tânăr. Rămas pe vas,
Moody a ajutat în
continuare la încărcarea și coborârea bărcilor, până
la
ultima. Și pentru ofițerul Moody noaptea aceea a fost ultima
din
viața lui.
A existat însă și o situație diferită. Daniel Buckley, pasager de
la
clasa a treia, și-a salvat viața cu prețul onoarei, deghizându-se în
femeie.
După ce a plecat şi ultima barcă, pe punte orchestra încă mai
cânta. Din mulţimea
de oameni care aştepta, câţiva se rugau împreună cu
preotul catolic Thomas Byles.
În cele din urmă Titanicul ajunge la o înclinaţie de 90°. Nava se rupe în două
și se scufundă rapid.
Doamna J. J. Brown, din barca nr. 6, îl imploră pe timonierul
Hitchens să se
întoarcă la locul naufragiului şi să salveze alte vieţi.
Hitchens refuză, deşi mai
bine de jumătate din barca sa era goală. În
bărci, puţini voiau să se întoarcă:
„
De ce, noi toţi, să ne pierdem
vieţile într-o încercare fără sens de a salva pe
ceilalţi de pe vas ?”
Doar
o singură barcă, comandată de ofiţerul Lowe, s-a
întors la locul
unde oamenii se zbăteau în apa îngheţată, dar era prea târziu. Au
găsit
în viaţă doar patru naufragiaţi, dintre care unul a murit curând.
Au murit în acea noapte 1.517 oameni.
Cei 706 supravieţuitori au fost recuperaţi
de vasul Carpathia.
Pe salvatori i-a frapat tăcerea cu
care supravieţuitorii urcau la
bordul
Carpathiei. Nimeni nu spunea un cuvânt–
se întâmplase ceva
peste puterea
lor de înţelegere.
Monah Alexie C.
Sursa:
putna.ro
Minunat! Mulțumesc!
Cu rugăciune și dragoste,
Maica Siluana